Franţa e ruptă în două

Cu o săptămînă înainte de alegeri, personalitatea care părea să răspundă cel mai bine aşteptărilor francezilor în materie de loc de muncă, putere de cumpărare şi securitate era, în sondaje, socialistul François Hollande. Statura de preşedinte, charisma de „şef“ o avea însă Nicolas Sarkozy, preşedintele în exerciţiu, de dreapta. Cel mai revoluţionar era considerat candidatul de extremă stîngă, Jean-Luc Mélenchon.

Iar în primul tur, francezii au votat în proporţie de 28,5% pentru François Hollande care îl devansează pe Nicolas Sarkozy (25,8%), al doilea prezidenţiabil, calificat pentru turul doi, din 6 mai. Surpriza alegerilor este poziţia a treia, care a revenit candidatei de extrema dreaptă, Marine Le Pen, cu aproape 20% dintre voturi, în timp ce Jean-Luc Mélenchon, extrema stîngă, a cules 12% dintre preferinţe, situîndu-se pe locul 4. Există în acest tablou o anumită simetrie, tulburătoare: tensiunea stînga-dreapta este, în Franţa, extrem de intensă şi oarecum monolitică. În plus, e un tablou adevărat în măsura în care, în primul tur, votul francezilor este unul liber, fie de adeziune şi convingere, fie de contestare şi sancţionare. Aş spune chiar că e un vot impulsiv şi expresiv: dă măsura convingerilor francezilor înainte ca ei să-şi impună calcule, a impulsurilor lor înainte ca ei să voteze util, ca în turul doi.

Rivale: două Republici franceze

Rivalii primelor două locuri vor – unul, o Franţă puternică (sloganul de campanie al lui Sarkozy este „La France forte“), competitivă; celălalt – ca Franţa să vireze spre stînga, adică spre justiţie socială, ceea ce Hollande sintetizează prin sloganul „un preşedinte normal“. În actuala campanie, Sarkozy a trebuit să lupte împotriva imaginii de şef arogant, preşedintele-celor-bogaţi, iar François Hollande – împotriva imaginii de înlocuitor-moale-pentru-Dominique-Strauss-Kann. Atuul lui Sarkozy a fost (rămîne?) stilul viril din politica sa internaţională, care a făcut din Franţa un stat ce contează în Europa crizei şi în deciziile din jurul conflictelor mondiale. Atuul lui Hollande a fost antipatia francezilor faţă de personalitatea lui Sarkozy şi angoasa crizei. Pe plan economic, Sarkozy vrea austeritate, adică economii severe. Hollande vrea să colecteze bani, adică taxe şi impozite mai mari de la cei cu venituri bune. Unul din doi funcţionari, care ies la pensie sub Sarkozy, nu este înlocuit. Sub Hollande, vor fi angajaţi funcţionari. Sarkozy îşi promovează o imagine de soliditate, de experienţă şi savoir faire prezidenţiale, pe care nimeni în afara sa nu le mai are. Hollande se vrea încarnarea schimbării senine, cu accente mai agresive decît s-a crezut în cursa puterii. Dincolo de profilurile şi temperamentele diferite ale celor doi, cert e că Franţa este o ţară ruptă în două. Francezii sînt realmente sau de stînga, sau de dreapta. Cale de mijloc nu există şi eşecul centristului François Bayrou, clasat al cincilea, sub 10%, este oglinda acestei fracturi.

Tribunii extremelor

Cea mai lipsită de complexe dintre toţi, Marine Le Pen, candidata Frontului Naţional, a reuşit, cu 20% din voturi şi locul 3 în preferinţele francezilor în primul tur, să-şi legitimeze delirul politic de extremă dreaptă. A propovăduit ieşirea din euro şi introducerea preferinţei naţionale (la angajare sau la obţinerea de locuinţe francezii trebuie să fie preferaţi străinilor). 20% dintre votanţi par să-şi dorească aşadar radicala repliere franco-franceză, simbolizată de o Marine Le Pen abilă, care a ştiut să mute accentul de la imaginea de partid nefrecventabil, lăsată moştenire de tatăl său, jucînd cartea crizei şi a tuturor factorilor „externi“ care o agravează.

Tribun înzestrat, Mélenchon şi-a cîştigat locul 4 (deşi i s-a prezis locul 3) pentru că a ştiut să zgîndărească fondul unei puternice tradiţii franceze de stînga cu utopiile unui discurs antimondialist. Susţinătorii săi s-au înmulţit de la o zi la alta, ca la trecerea unui magician care ştie să-i facă pe oameni să viseze. Acuzat de populism şi promisiuni iraţionale (naţionalizarea a tot ce se poate renaţionaliza, vinovate de criză sînt Europa şi mondializarea), Mélenchon a fost purtat de pornirea visceral-aspiraţională a susţinătorilor săi: mai lăsaţi-ne cu realismul vostru care ne-a condus într-o criză gravă, avem nevoie de utopie. Dacă ieşirea din sistem e posibilă e fiindcă mai întîi o crezi posibilă.

Rivalii „raţionali“ rămaşi în cursă merg pe linii paralele care nu vor să se unească nici la infinit. Aşadar, pe 6 mai, stînga sau dreapta? Pînă la urmă, va ieşi „tot un liberal“. Este profeţia filozofului (neconvenţional) Michel Onfray, care nu vede nici o răsturnare de substanţă în programul celor doi prezidenţiabili, în materie de sistem social, economic, politic, în raport cu profunzimea crizei mondiale. Prezidenţialele Franţei – mare putere mondială – nu o pun de revoluţie. Primăvara răzvrătiţilor nu este şi una franceză… 

Cristina Hermeziu este jurnalistă.

Foto: wikimedia commons