Vederi din Nisa
Decolînd spre Nisa și observînd indiferența unanimă a colegilor mei de aventură aeronautică, mi-am adus aminte de minunatul articol scris de Alex. Ștefănescu, citit recent în România literară, despre miracolul la care asistam fericit (desprinderea de pămînt), fără să fac nimic deosebit, avînd posibilitatea de a călători spre alte zări și, mai ales, de a ajunge acolo în numai două ore și jumătate. Cu mașina mi-ar fi luat două zile și jumătate, cel puțin, dacă nu chiar trei. „De cîte ori călătoresc cu avionul retrăiesc entuziasmul primilor constructori de aparate de zbor. Datorită lor, oamenii și-au învins, pentru prima dată în istorie, deplorabila condiție de ființe pedestre (...) Cînd am zburat prima dată cu avionul, mi-a fost dat să mă bucur și eu de priveliștea rezervată divinității. Era o zi mohorîtă, cu un cer plin de vălătuci mari de nori, albi și cenușii. Plutea o vagă amenințare de furtună, dar nu tuna și nici nu fulgera. Am remarcat viteza mare cu care rula avionul pe pistă și apoi modul decis în care s-a ridicat brusc de la pămînt, bucuros că se eliberează din strînsoarea gravitației. Aparatul a intrat oblic în nori ‒ sesizabili de mine ca o ceață deasă ‒ și a ajuns repede deasupra lor. Atunci m-am uitat pe geamul rotund în jos și am crezut că am ajuns în Paradis” („Norii văzuți de deasupra lor”). Avînd în minte minunatul articol al domnului Ștefănescu, cu destul timp la dispoziție, mi-am socotit școlărește călătoriile cu avionul. Nu mi-au ieșit decît vreo douăsprezece. Unii corporatiști merg cu avionul într-o lună cît am mers eu o viață întreagă. Poate de aceea călătoria cu avionul își păstrează din farmec. Îmi aduc aminte cum părinții mei au mers cu avionul la Moscova în anii 1980. Stînd în dreptul aripilor, s-au delectat vreo cinci ore cu duduitul infernal al motoarelor unui Antonov sovietic. Prima dată am ajuns la Copenhaga cu o cursă Tarom în august 2000. Părinții își cheltuiseră salariul pe o lună.
Nisa este cel mai frumos cadou pe care l-a făcut Napoleon al III-lea francezilor și tare mă tem că și cel mai durabil (cine își mai aduce aminte de războaiele pe care le-a susținut sau purtat, nu puține, inclusiv cel al Crimeei, atît de important pentru noi, în cei aproape douăzeci de ani de domnie?). Însă prima dată a ajuns sub administrație franceză în 1792, cînd a fost cucerit de trupele revoluționare franceze și păstrat pînă în 1813 cînd, învinși peste tot în Europa, francezii au cedat și comitatul Nisa Regatului Sardiniei. Victor Emanuel I era aclamat la intrarea în micul oraș (în 1815 nu avea decît vreo 23.000 de locuitori). Giuseppe Garibaldi s-a născut la Nisa, în 1807, și nu a acceptat niciodată preluarea de către francezi a orașului. Un bulevard îi poartă numele. În 1860 a fost încheiat un acord între francezi și piemontezi, care, în schimbul sprijinului Parisului împotriva austriecilor, în vederea unificării italiene, au cedat Nizza și Savoia, care au devenit Nice și Savoie. O parte a populației italofone a părăsit zona, favorizînd francizarea ei lingvistică. Totuși, după 1860, francezii au început să investească masiv în oraș. În 1864 au tras calea ferată pînă la Nisa. Italienii au revenit optzeci și doi de ani mai tîrziu, în 1942, dar numai pentru a sta un an, ocupația italiană fiind înlocuită în 1943 de cea nazistă, mult mai brutală (3.000 de evrei deportați în Polonia). Orașul a avut de suferit și de pe urma bombardamentelor aviației americane, sute de case fiind distruse. După 1962, în oraș s-au așezat destui francezi algerieni, forțați să-și abandoneze în cîteva zile căminele, după cîștigarea independenței de către Algeria.
Nisa a fost unul dintre centrele importante al rușilor albi după 1920. Catedrala din oraș a fost construită încă înaintea afluxul masiv al celor înfrînți în timpul războiului civil, lucrările Catedralei Sfîntul Nicolae începînd în 1903 și finalizîndu-se în 1912, pentru a deservi comunitatea rusă, din ce în ce mai numeroasă în Nisa. Aristocrații ruși francofili nu aveau gusturi rele ‒ față de frigul îngrozitor din Rusia, clima Nisei pare o anticipare a paradisului. Catedrala a revenit în proprietatea Federației lui Putin, după ce a fost administrată pînă recent de o asociație. În drum spre Grădina Botanică, am trecut și pe lîngă Cimitirul Rus și îmi pare rău că nu am avut timp să intru în el. Acolo se află probabil și mormîntul lui Dimitri Șcerbaciov (1857-1932), ultimul comandant al armatei țariste pe frontul din Moldova în 1917-18. La Nisa a trăit din pensia acordată de autoritățile române. Pe celebra Promenade des Anglais, într-o seară, am remarcat și prezența unui individ care cînta în rusă. Nu i-am dat nici un euro. Falsa. În apropiere se află și Parcul Carol de Roumanie (pe un indicator se vedea cum e-ul prenumelui francez a fost acoperit cu o bandă) de aproape două hectare. Înainte de a reveni Municipalității din Nisa ar fi aparținut lui Carol al II-lea. Aș putea să pariez că atît de controversatul nostru rege playboy l-a vîndut pentru o sumă frumușică. De Nisa se leagă un alt eveniment important pentru cultura română și chiar europeană ‒ episodul tentativei de suicid a lui Panait Istrati. Nisa este atît de frumoasă încît pare a fi locul ideal pentru a-ți trăi ultimele clipe. Rătăcitorul Istrati plecase din România înainte de intrarea noastră în Primul Război Mondial, în martie 1916. A trăit o perioadă în Elveția, iar apoi la Paris. În 1920 a plecat din capitala franceză la Nisa, unde un amic îi promisese că-i va găsi un loc de muncă sigur. La Nisa ar fi lucrat ca salahor la un librar, apoi la un farmacist, dormind într-o debara împreună cu prietenul care-l chemase. Un destin reprodus de zeci de mii de alți români după 1990. Deprimat, părăsit și de finanțele prietenului său român de la Paris, Istrati a încercat să se sinucidă, tăindu-și gîtul cu un briceag. Ziarul Le Petit Niҫois avea să relateze evenimentul. Istrati a fost transportat la un spital din Nisa și a fost salvat. Printre hîrtiile lui s-a găsit și o scrisoare către ziarul L’Humanité Acesta este începutul legăturii sale de prietenie cu Romain Rolland, care i-a facilitat accesul la lumea literară franceză (vezi Mircea Iorgulescu Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004).
Cum am ajuns la Nisa, după ce ne-am cazat într-un hotel aproape de celebra La Promenade des Anglais, am traversat-o rapid, mi-am suflecat blugii și mi-am înmuiat picioarele în Mediterana. Alții, mai temerari, făceau de-a dreptul baie. Nu era frig, dar apa nu avea mai mult de 15 grade. După cele două tragice atentate care au avut loc la Nisa mă așteptam ca nivelul de securitate să fie mult mai strict. Francezii au înfipt în ciment o mulțime de stîlpi cu o înălțime de un metru, suficientă pentru a împiedica repetarea neobișnuitului atac din 14 iulie 2016 care a făcut 87 de victime. În Catedrala Notre-Dame, singura măsură de securitate a fost angajarea unei firme de pază. Cînd am intrat noi, într-o după-amiază ploioasă de sîmbătă, un aproape adolescent francez, așa-zis agent de pază, îmbrăcat într-o uniformă prea mare, ne-a cerut să ne depărtăm brațele pentru a ne scana și să ne deschidem rucsacurile. La plecare, ne-a salutat călduros. În fața altarului se aflau fotografiile celor trei oameni uciși anul trecut. Ministrul de Interne francez a luat parte la ceremonia care a marcat tragicul eveniment, iar toate clopotele din oraș au bătut la ora cînd a avut loc atentatul, la 8,45. Cu acest trecut în spate este lesne de înțeles ce am simțit cînd, în Parcul Vechii Fortărețe piemonteze, care domină Golful Îngerilor (La Baie des Anges), am fost surprinși de o bubuitură puternică. Un puști african, ce cobora în viteză pe o trotinetă, s-a speriat atît de tare încît s-a dezechilibrat și a căzut, rămînînd inconștient cîteva secunde. O Salvare l-a dus la spital. Nu am descoperit originea acelei explozii cutremurătoare, dar e clar că nu a fost vorba de un atentat, din simplul motiv că nu a fost urmată de un concert de sirene, cum ar fi fost normal. Aș paria pe detonarea unei petarde foarte puternice. Și pot înclina spre această variantă pentru că mi s-a părut că semăna cu petardele folosite de primele TAB-uri trimise de Ceaușescu să reprime și să disperseze mulțimea din fața Hotelului Intercontinental în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. Copil de provincie fiind, din pură întîmplare, eram acolo împreună cu părinții. Venisem să ne aprovizionăm cu mîncare, în măreața Capitală a RSR.
Chiar în fața Catedralei Notre-Dame, o copie mai mică a celei din Paris, pe strada comercială se află și un FNAC delicios, de unde m-am aprovizionat cu trei cărți pentru care am plătit doar 30 de euro, ceea ce nu mai pare o cifră atît de mare. În 1998, la Paris, îmi cheltuisem aproape toți banii mei de buzunar pentru a cumpăra două cărți despre Irlanda tot dintr-un FNAC. Dar pe care le am și acum în bibliotecă. Ceea ce mi s-a părut remarcabil în Nisa a fost un afiș stradal, în care Primăria anunța că în vara care a trecut au fost organizate vreo 250 de evenimente. Firește, orașul depinde mult de turism și de turiști. Dar ce fel de evenimente au fost organizate? Concerte, piese de teatru, dansuri, expoziții, dar și LECTURI (publice) și alte tradiții. Chestia asta îmi întărește convingerea că, la nivel cultural, sîntem printre codașii Europei și degeaba ne liniștim conștiința, susurîndu-ne la urechi că toți sînt o apă și un pămînt, cultura moare peste tot etc., căci nu e așa. Aș putea pune pariu că acele lecturi publice au avut parte de un public interesat, iar scriitorii au primit și un cec frumos, cu o sumă din trei cifre. Între septembrie 2021 și februarie 2022, și Nisa îl omagiază pe Albert Camus, chiar dacă cu ceva întîrziere, avînd în vedere că anul trecut s-au împlinit 60 de ani de la moartea lui prematură, într-un teribil accident de mașină. Bon, puteau să uite, așa cum s-a întîmplat în atîtea cazuri în România, dar nu, Primăria din Nisa a realizat un program variat și vast prin care opera lui Camus este reinterpretată, readusă în atenția publicului. Prin lecturi publice la Bibliotecă, o reprezentație teatrală plecînd de la Carnetele lui Albert Camus și chiar printr-o fuziune ciudată, pentru mine, de rap și Camus (în „lectura muzicală” a lui Abd Al Malik). La Villa Masséna, care dă pe celebra La Promenade des Anglais, avea loc, chiar cînd noi părăseam Nisa, pe o ploaie mocănească sîcîitoare, îndreptîndu-ne spre aeroport, vernisajul expoziției „Napoleon, erou al literaturii”. O coadă lungă de oameni aștepta să o vadă, în ciuda vremii neplăcute. Expoziția poate fi admirată pînă pe 9 ianuarie 2022, dar destui francezi erau nerăbdători.
Mereu am considerat că un indicator destul de pertinent al nivelului intelectual al unei țări sînt televiziunile sale. Și, pe undeva, am dreptate căci tocmai televiziunile își adaptează cel mai bine standardul în funcție de capacitatea potențialilor telespectatori de a le urmări, pentru rating, pentru reclame, pentru bani. M-am uitat și la televiziuni grecești, în insule, sau la cele austrice chiar dacă nu cunosc mai mult de douăzeci de cuvinte în germană. Cele franceze dau dovadă de multă decență, iar matinalurile de pe France 2 sînt un exemplu de emisiuni interesante, bine realizate, care oferă informație. Duminică dimineața, favorita mea este Silence, ça pousse, despre grădinărit (cum altfel?). Imediat după aceea a urmat un amplu reportaj despre un sat obscur din Portugalia, la granița cu Spania, declarat prin 1981 cel mai portughez loc din Portugalia, datorită prezervării tradițiilor locale. Un loc uitat de Dumnezeu, dar care știe să se promoveze. De altfel, aceasta este o altă dimensiune pe care francezii o au spre deosebire de noi ‒ curiozitatea de a descoperi lumea. Poate că și tradiția lor colonială are un cuvînt de spus, nu zic nu. Neistericele televiziuni franceze se adresează unui popor mai puțin înclinat spre isterie. Poate o veste bună, pe care am aflat-o dintr-un articol din L’Express, se referă la faptul că, începînd cu 1 ianuarie 2022, președinția rotativă a Uniunii Europene va fi asigurată de francezi. Nici nu știam că în momentul de față aceasta ar fi asigurată de Portugalia, dar nici frații noștri de pe coasta Atlanticului habar nu au avut cînd (și de ce) România a deținut-o. Oricum, nu am făcut nimic cu ea. În același articol scris de Beatrice Mathieu („Linia roșie ‒ Președinția UE caută mecena“) este vorba despre sponsorii acestei președinții. Nu îmi imaginam că niște guverne europene ar avea nevoie de sponsori cînd au la îndemînă bugete publice. În afara Germaniei, cam toate țările au acceptat sponsorizări discrete din partea unor mari multinaționale în timpul celor șase luni. Franța ar urma să fie ajutată în domeniul mobilității de Renault, care-i va pune la dispoziție 200 de vehicule electrice pentru o președinție cu zero emisii de carbon. În 2018, Austria s-ar fi asociat cu Porsche, Audi și Microsoft, iar în 2017, Malta a ales BMW, Air Malta și Microsoft. În 2019, ONG-ul Foodwatch a depus o plîngere (unde, nu se specifică) împotriva României pentru că ar fi făcut reclamă deșănțată firmei Coca-Cola. Patriotism românesc. Dar oengiștii aceia habar nu aveau cît tînjeam noi înainte de ’89 după o sticlă cu spumosul lichid negru.
Ce mai face pandemia în Franța? Situația este mult mai bună decît în România. La 30 octombrie se înregistraseră numai vreo 24 de decese și 7.000 de cazuri la o populație de cel puțin trei ori mai mare ca a noastră. Dar aceasta nu este o comparație valabilă căci toată lumea se descurcă mai bine decît noi. La întoarcere, cîrpit de somn, după ce cursa low-cost a decolat de la Nisa avînd o întîrziere de o oră (dar cînd recurgi la acest mod de transport, parcă nici nu ai dreptul să bombăni prea mult, căci știi bine care va fi replica ‒ dacă erai mai bogat luai Lufthansa sau British Airways), în tramvaiul rablagit care mă ducea la birou, am deslușit un anunț de angajare ‒ se căuta un manipulant sau preparator de mărfuri într-un depozit de pe lîngă Ploiești, oferindu-se 2.650 de lei BRUT plus week-end liber, bonusuri de performanță și celebrele tichete de masă. Să nu ne mai mirăm că o bună parte din forța de muncă a României a ales să plece în Occident, robotind peste tot și preferînd să plătească chirii mari. Uităm că marea majoritate a prețurilor de la noi sînt cam la același nivel cu cele din Vest. Francezii de acum nu sînt supraoameni sau genii, au mai avut și marele noroc ca tancurile lui Stalin să se oprească (sau mai degrabă să fie oprite) pe rîul Elba, dar locuiesc într-o țară bine administrată, încă diversă (în ciuda tuturor eforturilor regimurilor politice de după 1789 de a o nivela), cu o agricultură și o infrastructură incredibile și unde, la nivelul resurselor umane angajate în sistemul public, nu se schimbă totul cînd un guvern pleacă acasă. În Elveția mă enerva amabilitatea ipocrită occidentală, însă ea este de o sută de ori de preferat bădărăniei valahe și celebrelor noastre înjurături. Ceea ce te enervează este că, din punct de vedere al diversității geografice, cele două seamănă atît de mult. Evoluția României după 1989 a fost dinamitată de un amestec mortal, care operează și acum – hoția și corupția endemică a politicienilor se întîlnesc la jumătatea drumului cu șmecheria și cinismul populației. Probabil că nu-ți poți da seama de această axiomă decît dacă stai cîteva zile în afara României. Dar decît să cheltuiești patru sute de euro pentru un week-end la Poiana Brașov, mai bine te duci prin Europa. Părerea mea.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).
Foto: wikimedia commons
