Europa de azi şi păstorul francez

Într-o Europă morocănoasă, în care fiecare îşi spune în barbă, fără curajul de a o spune cu voce tare, ce bine ar fi să stăm fiecare la noi acasă şi să ne cîntărim orgoliul în monede bătute cu chipurile gloriei naţionale, cînd Sarkozy şi Merkel numai că nu spun că Europa se face „doar dacă vrem noi“, cînd pelerinii papei sînt primiţi cu ură fiindcă mănîncă din bugetul de criză, cînd la Londra tinerii dezlănţuiţi sparg şi jefuiesc, pe scurt, cînd starea de spirit e atît de proastă încît nimeni nu mai pare capabil să găsească soluţii viabile pe termen lung în democraţie, văd pe un post francez public de televiziune un reportaj despre o şcoală profesională de păstori din Pirinei.

Daniel, între douăzeci şi treizeci de ani, a lucrat pînă mai ieri pe un şantier. E un tînăr frumos, îngrijit, atletic, şi are un fel de a răspunde neprecipitat, chibzuit şi totuşi spontan. A fost visul lui să devină cioban? Nu. Doar că şi-a dat seama, într-o zi, că viaţa pe care o ducea nu-i era pe potrivă. La şcoala profesională de păstori mulţi dintre colegi vin dinspre alte meserii: o fostă asistentă medicală, un fost frizer... Profesorii încep prin a-i învăţa lucruri care par de la sine înţelese (cît de solid trebuie să fie toiagul ciobanului, cum te foloseşti cu adevărat de el pe munte, cum să cunoşti muntele cu rîpele sale, cum să calci) şi ajung pînă la dresarea cîinelui timp de doi ani, cît durează şcoala. Şi, ca-ntr-un film de ficţiune bine montat, cînd se mai întîmplă să te întrebi neîncrezător dacă două cadre succesive au fost cu adevărat filmate în acelaşi decor, vezi într-o secvenţă curgătoare cum Daniel strigă „gauche“ şi cîinele său chiar aleargă pe flancul stîng al vîlcelei să grăbească oaia rămasă de turmă. Oaia nu încetează să behăie şi Daniel explică: are dreptate, şi-a pierdut mielul, e dezorientată. Cînd îşi regăseşte puiul în turmă, animalul se linişteşte. De unde a ştiut? E o meserie în care ai timp să observi şi observînd devii complice, un sentiment bun. Cinci luni pe an, cît are de stat singur pe munte, Daniel îşi fabrică un anumit ritual de gesturi. E important să-ţi găteşti şi apoi să speli vasele, sistematic. Da, ascultă radioul cam în aceleaşi momente ale zilei. Se gîndeşte des la coborîrea de pe munte? Nu se gîndeşte, dar pregăteşte momentul acela prin faptul că ştie că trebuie să rămînă un om obişnuit cu gesturi cotidiene fireşti. Legătura cu natura? Cu ideologia ecologistă şi tema că omul dăunează naturii? Natura n-ar putea fără om. Sălbăticia trebuie dacă nu controlată, măcar ritmată. Oile regenerează păşunile, e un ciclu. Păstorii sînt grădinarii munţilor.

Banalităţile unui călugăr laic, ancestral şi modern. De acord. Şi totuşi, ce m-a frapat la acest tînăr au fost răspunsurile sale care nu sînt atît de filozofice pe cît par, dar sînt de o incontestabilă luciditate, în sensul unei vădite conştiinţe de sine şi de meserie, un soi de asumare profundă a alegerii sale de viaţă, al unui firesc al lumii sale şi al lumii în general. O consistenţă, o adecvare. Daniel, păstorul francez din Pirinei, de o maturitate fragedă şi de o seninătate constitutivă, îmi dă sentimentul reconfortant că viaţa mai poate fi şi bucolică, şi că în lumea ursuză de astăzi nu e totul pierdut. Şi încă ceva. Atunci cînd începi să remarci firescul unei situaţii ca fiind excepţional înseamnă că măsura lumii tale nu mai e firească. Aceeaşi măsură care îţi dă sentimentul că Europa e morocănoasă, că zona euro n-are viitor, că Grecia, că Sarkozy şi Merkel, că papa, că pelerinii, că... Lipseşte adecvarea noastră la Europa pe care am construit-o pînă astăzi, adecvarea Europei la ea însăşi.

Cristina Hermeziu este jurnalistă.