În căutarea melancoliei lui Michel Houellebecq
Ştirea a făcut înconjurul lumii, traducătorii lumii trudesc, repede, repede: Michel Houellebecq a obţinut premiul Goncourt 2010, pentru La carte et le territoire (Flammarion). Literatura e o afacere de... febrilitate. Ne ţine în priză ultimul Houellebecq?
O uşoară tandreţe faţă de personaje, îmbrăcată în ironie, colorează pe ici-pe colo tonalitatea egală, scriitura clasică, strunită, aproape rece. Aş spune că e o magistrală detaşare, de fapt, de lumea pe care o creează, cinismul lui Houellebecq n-a dispărut, ci s-a sublimat în detaşare empatică. Dacă Houellebecq excelează iarăşi, fără egal, este în a revela, în interiorul materiei de roman (şi o face ca şi cum romanul ar fi substanţa chimic revelatoare, ca în developarea clasică a fotografiei), osatura, sistemul lumii contemporane, angrenajele care o compun şi o fac să meargă înainte, formidabilul mecanism al acţiunilor umane pe această treaptă de evoluţie a istoriei. La carte et le territoire (Harta şi teritoriul) e presărată din loc în loc de cuvinte sau expresii scrise cursiv, subliniate anume de autor: artiste revolté, travail angoissé sur la mort, qualité à l’ancienne, consacrer l’ensemble de sa vie à l’art, hommage au travail humain, la crise des subprimes, glamour, joli garçon, retour aux fondamentaux de la nature, specialiste des opérations commando, redevenir tendence, formation du prix etc. Simpla lor înşiruire dă măsura colecţiei de poncifuri, clişee de corectitudine politică sau noţiuni-cheie care caracterizează societatea de azi – franceză şi occidentală, în general – şi pe care Houellebecq le arată cu degetul, aşa zis inofensiv-ilustrativ pe o pagină, de-a dreptul ironic pe alta, lucid peste tot. Considerat de majoritatea criticilor francezi drept cel mai reuşit roman al lui Houellebecq, La carte et le territoire respiră prea multă luciditate. Îmi aduc aminte de o replică a scriitorului, invitat prin 2005, la apariţia volumului La possibilité d’une ile (Posibilitatea unei insule, tradusă în 2006, la Polirom) în emisunea Vol de nuit a lui Patrick Poivre D’Arvor: „Care credeţi că este defectul dumneavoastră? – Sînt prea inteligent“. Michel Houellebecq este prea inteligent şi ultima lui ficţiune suferă din această cauză. (Cred sincer că şi autorul suferă cu adevărat din această cauză, nu e doar o poză provocatoare, printre atîtea altele.) Pentru el, lumea e un puzzle (uşor) de descifrat, personajele lui închipuie compoziţia tabloului, dar autorul, ştiind deja ansamblul pe de rost, nu mai transmite plăcerea refacerii acestui puzzle, autorul pare că se plictiseşte cu superbie. Pagină după pagină, tot aştept acea jubilaţie lejeră, unda de graţie pe care o respira, cred, Posibilitatea unei insule, mai ales în descrierile lumii de mîine, unde Houellebecq reuşea să facă tensiunea cumva luminoasă, adînc neliniştitoare bineînţeles, dar incandescentă, plasmatică. La carte et le territoire s-a răcit, şi unii critici văd aici un semn bun. Toate filoanele există înăuntru, ca nişte minereuri preţioase solidificate împreună. E, în acelaşi timp, o satiră a mediului artistic, meditaţie asupra identităţii şi a viitorului societăţii mondializate, autoportret tulburător delegat mai multor personaje, sub forma unei naraţiuni clasice, dar abil prospective, care ne ţine în prezentul personajului principal şi în acelaşi timp în viitorul destinului său, fără bucle temporale distincte. Houellebecq a ştiut ce ingrediente să pună şi în ce cantitate, i-a dat apoi un bobîrnac, „ia uitaţi ce bulgăre perfect natural“... Şi atunci de ce lipseşte, la lectură, uimirea (l’émerveillement), ca în faţa gratuităţii dintotdeauna a literaturii? Deşi cinismul provocator din celelalte cărţi s-a temperat mult, deşi există pagini bulversante despre procesul de creaţie, despre fulguranţele şi metamorfozele acestei stări de graţie, ultimul roman al lui Houellebecq nu e destul de melancolic.
O definiţie personală a literaturii o aproximează ca fiind o materie subtilă în măsură să capteze/construiască revelaţii, nu neapărat grandioase, fie ele şi infinitezimale, de clipă, despre lumea viului şi neviului. Fiorul estetic şi fiorul metafizic, sînt, în ochii mei de cititor pasionat, de la sine înţeles, ingrediente obligatorii ale bunei literaturi, toate genurile la un loc. Revelaţia pe care mi-o dăruieşte ultimul roman al lui Houellebecq este aceea că mă aflu undeva într-un viitor al umanităţii şi, ca să aflu mai multe despre epoca de expansiune a mondializării, citesc cartea La carte et le territoire ca pe un document sensibil al epocii, în sensul de docu-ficţiune antropologică, perfectă reuşită în lumea cuvintelor a unei remodelări spectaculoase pe calculator, devenită între timp un fel de abecedar al acelui timp, tratatul literar de referinţă. La carte et le territoire va rămîne în istoria literaturii, indiscutabil. Ca un fel de biblie a timpului nostru, fără fior biblic.
