„Să fabrici ficțiune înseamnă să știi să accepți neprevăzutul“ – interviu cu scriitoarea Sylvie GERMAIN

Destinul și identitățile unui băiat amnezic – Franz-Georg-Magnus – sînt redesenate de secrete de familie peste care apasă pecetea crimei, respectiv trecutul nazist al părinților. Între alte zeci de titluri, odată cu Magnus (2005, premiul Goncourt al liceenilor), scriitoarea Sylvie Germain a oferit literaturii franceze și universale un tulburător roman despre identitate, memorie și culpabilitate ca moștenire de familie. Pe scriitoarea franceză am întîlnit o anul trecut la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), chiar după ce depusese la editură manuscrisul unui nou roman, Le vent reprend ses tours (Albin Michel, 2019). Decorul acestei noi ficțiuni clădite tot pe „ruinele memoriei“ e unul românesc, ca și originile unor Benjamin Fondane sau Gherasim Luca, mari poeți ai veacului trecut care fac parte pasional din panteonul scriitoarei franceze. De ce această pasiune pentru estul Europei sau România? În „fabrica de ficțiune“, așa cum o explică Sylvie Germain, e întotdeauna loc pentru mister. 

Citindu-vă cărțile, ascultîndu-vă, se simte că aveți o relație aparte cu cuvintele. Ați vrut dintotdeauna să deveniți scriitoare?

Deloc. Mult timp, pînă la bacalaureat, eram convinsă că voi continua cu studii de artă. În ultimul an de liceu m-am răzgîndit. E vîrsta la care apar multe întrebări și cursurile de filosofie încep să-ți dea mijloace pentru a gîndi lucrurile. Mi a plăcut demersul gîndirii, așa că m am îndreptat spre studii de filosofie care mi-au oferit multă vreme și în privința scrisului prilejul unor împliniri. La sfîrșitul anilor de studii de filosofie am făcut în mod spontan pasul către ficțiune, care e o altă manieră de a aprofunda întrebările, prin intermediul personajelor și nu al conceptelor.

„Imaginarul este amantul nocturn al realității“, scrieți în Magnus și e o splendidă formulă a scrisului. Ce anume vă motivează pentru a decide subiectul unei ficțiuni?

Plec de la o imagine, niciodată de la un concept. Nu știu niciodată unde o să ajung. Punctul de pornire al romanelor mele este un fel de imagine mentală care nu dispare. Am scris un eseu despre asta, Les Personnages, ca să vorbesc despre fabrica ficțiunii, despre cum funcționează ea. Cum de o imagine vine și se prezintă imaginației, gîndirii – poate fi o imagine banală sau una foarte frumoasă –, dar ea devine criteriu în măsura în care se impune obsesiv. La un moment dat îmi spun că acea imagine atrage după sine un fel de concentrare, de cristalizare, și că ea poartă în jur o poveste. Am la dispoziție un singur mod ca să aflu dacă e adevărat, să încep să scriu. Nu știu unde o să mă ducă asta, nu am nici un plan, lucrurile se așază progresiv, din secunda în care încep să scriu. Totul e în cuvinte, am încredere totală în imaginar și, într-un anumit sens, în inconștient, care e foarte organizat, foarte structurat, cum spunea Lacan. Nu avansez în mod egal, sînt bufeuri de inspirație care mă traversează. Simți însă în interior dacă e coerent sau nu. Sigur, e nevoie să te oprești pe drum, ideile se acumulează, dar trebuie să te documentezi ca să nu vorbești pe lîngă subiect.

Scrisul dezvoltă o rețea care se creează, spuneți, pe parcurs. Dacă ne referim la Magnus, spre exemplu, întîlnirea personajului cu călugărul – în derularea cărții, acest episod a fost o surpriză.

Și pentru mine a fost o surpriză (rîde). Mi se întîmplă în toate cărțile. E vorba de scene unde lucrurile par să se petreacă în pofida modului cum înaintează intriga. Da, găsisem un bun ritm, credeam că lucrurile avansau într-o direcție, într-un sens anume, și deodată, ca și cum personajul ar avea propria sa voință, îmi scapă de sub control și face complet altceva. Călugărul e un personaj care vine dintr-o carte pe care am scris-o acum 15 ani – e prima oară cînd mi se întîmplă asta. E un personaj secundar pe care îl părăseam în Jour de colère, atunci cînd el ajunge la mănăstirea din Morvan. 15 ani mai tîrziu, în momentul în care sînt pe cale de a scrie romanul Magnus, personajul ajunge în Morvan, călugărul avea 18 ani în 1920, acum eram cu vreo 70 de ani mai tîrziu, și uite-așa călugărul a sărit de acolo în noua carte, după toți anii în care am scris toate celelalte romane. Și-a făcut apariția pur și simplu, eu știind de unde vine.

Vi s-a impus…

Mi s-a impus, m-a luat pe nepregătite pentru a mă conduce către dimensiuni pe care nu le-aș fi bănuit. E ceea ce-mi place cel mai mult la scris, această parte de neprevăzut care e legată de inconștientul nostru, un inconștient cultural. Scriitorul jonglează cu toate aceste componente, cu partea care ține de inconștient, cu cea care ține de voluntar, de documentare, dar neprevăzutul trebuie să știi să l accepți.

Povestea și destinul lui Magnus avansează întretăiate de poeme. Ce relație aveți cu poezia?

Iubesc poezia și descopăr poeți răsfoind cărți prin librării. Sînt volume care mă dezamăgesc, dar, dacă găsesc un singur vers care îmi place, e tot ceea ce contează. La fel și cu filmele, dacă ne rămîne o scenă sau o imagine care ne-a impresionat, atunci n-am pierdut timpul degeaba. Într-o zi l-am descoperit pe Roberto Juarroz, un poet de care habar nu aveam, m-a marcat foarte tare, am cumpărat apoi tot! La fel, Tranströmer, nimeni nu l cunoștea înainte de a lua premiul Nobel. Poezia lui mă emoționează profund, am cumpărat toate traducerile existente, noroc că a luat premiul Nobel! Îmi place să citesc peste zi măcar una sau două pagini de poezie.

Ați descoperit și poezia românească…

Puțin, da. 15 poeți români, în traducerea lui Dumitru Țepeneag, sau în reviste precum Seine et Danube. Spre exemplu, Benjamin Fondane, știu că e român, născut la Iași, dar a scris în franceză și a murit ca evreu…

Gherasim Luca vă spune desigur ceva…

Gherasim Luca are un loc aparte în ultimul meu roman. În ultima mea carte [Le vent reprend ses tours, Albin Michel, 2019] sînt mulți români…

De ce ?

Nu știu, nu mă întrebați de ce. Am depus romanul la editură chiar înainte de a veni la FILIT, iar personajul meu principal este un român. Așa că în Le vent reprend ses tours e vorba și de Benjamin Fondane, iar către sfîrșit îl evoc pe Gherasim Luca, un nebun, un geniu! Uneori, cînd sînt obosită, scriu pe Google numele Gherasim Luca și mă uit la un filmuleț cu el…

Paul Celan – vă pasionează și el?

Paul Celan e unul dintre poeții mei preferați, dar e cam greu să spunem că era român. Cernăuțiul mi s-a părut fascinant, e fabulos să vezi că au existat trei universități, una românească, una germană și alta de cultură ebraică, idiș. Acolo comunitățile trăiau împreună. Apoi a venit războiul cu atrocitățile sale, Shoah – cînd evreii au fost exterminați –, și asta s-a întîmplat în toate țările din Europa Centrală. Paul Celan vorbea și românește. Dar venind în Franța, limba aleasă a fost cea germană. Benjamin Fondane a scris în franceză. Știu că sînt români și că au fost marcați de o anumită istorie a României, dar în același timp nu și-au găsit locul în această țară pe care au părăsit-o din rațiuni diferite. Apoi țara de adopție i-a impregnat la rîndul ei. Dar ce mă interesează mai mult pe mine nu sînt românii din exil, ci mai curînd românii din România.

De unde vă vine acest interes? Ați trăit la Praga, cîțiva ani. Cum priviți azi la Europa Centrală și de Est?

N-o privesc într-un fel anume. De mică m-au interesat țările scandinave și țările din Est. Stepa, marile întinderi din Rusia mă făceau să visez, dar fără să le fi văzut în realitate. Sînt oameni care au o aplecare spre un tropism mediteranean sau sud-american, pe mine mă atrage Estul.

Ce luați de la Iași drept amintire?

O floare din cimitirul evreiesc.

Ați mai fost în cimitir și la precedenta venire la Iași. Ce impresie v-a făcut acum?

Cînd cunoști istoria pogromului – care s-a produs și în alte părți, nu doar în România –, e teribil. Cimitirul e un loc foarte frumos, cu vechile sale morminte, chiar așa, pierdute cu totul în vegetația care a luat în stăpînire totul. Nu mai există supraviețuitori care să se ocupe de ele, comunitatea evreiască a fost exterminată. Peisajul spune multe despre istorie, despre memorie – un loc devastat, magnific, scăldat în liniște. Simți că ceva tulburător apasă peste locuri.

interviu realizat și tradus din limba franceză de Cristina HERMEZIU