Spectacol sau cunoaștere?
Vînători abili de nişe culturale, cîteva zeci de francezi au ales, dintre sutele de oferte culturale ale unei seri, să asiste la conferinţa „Spectacolul: o paradigmă universală“, susţinută la Paris, pe 28 octombrie, de Solomon Marcus, la invitaţia ICR. Academicianul român în vîrstă de 85 de ani – autor a zeci de cărţi în domenii precum matematica, semiotica, informatica, antropologia culturală – a condensat într-un adevărat curs magistral istoria spiritului uman din perspectiva spectacolului, înţeles ca paradigmă inevitabilă, universală.
În accepţia academicianului, paradigma „spectacol“ acoperă tot ce are legătură cu: intrigă, personaje, roluri, spectatori, relaţii conflictuale, strategii, punere în scenă etc., elemente pe care le găsim practic peste tot: în viaţa socială, în ştiinţe şi arte, în procesul de învăţare, în viaţa de familie, în politică, în cercetare, în discursul public şi jurnalistic etc. Spre exemplu, mecanismul metaforei e un mic spectacol, pentru că e vorba de roluri şi de tensiunea dintre denotaţie şi conotaţie. Pînă şi teorema lui Fermat s-a putut transforma dintr-o teorie a numerelor într-un spectacol, la propriu, pus în scenă undeva, în America. Orice ar face şi în orice domeniu, spiritul uman ia forma paradigmei spectacolului, ca matrice inevitabilă. „Eu nu m-am plictisit niciodată în viaţa mea – a mărturisit Solomon Marcus. Nu e vorba de natura mea, ci de natura în sine, care oferă în fiecare clipă un nod conflictual. E suficient să te gîndeşti la ce se întîmplă într-o celulă, de exemplu, sau la ce se întîmplă într-o conversaţie.“ Procesul viului e o desfăşurare de strategii, de schimbări chimice, de mutări de forţe, într-o dinamică perpetuă. Jocul e însă extrem de subtil şi complex, bătăliile nu se duc neapărat între forţe pozitive şi forţe negative, logica aristotelică a terţului exclus nu mai e valabilă – „sau asta, sau asta“ –, sîntem mai curînd într-un sistem de vase comunicante, cea a terţului inclus lupascian, care invită în scenă posibilitatea lui „şi asta, şi asta“.
Amintiţi-vă ce reflecţii a suscitat intrarea României în Uniunea Europeană – a exemplificat Solomon Marcus. Dacă va intra în Uniunea Europeană, România îşi va pierde identitatea, vociferau unii. Dacă şi-o va pierde, atunci nici n-a avut-o – a plusat academicianul. Şi încă: dacă nu şi-o pierde înseamnă că nici n-a avut-o. Paradoxul nu mai e un simptom de boală, locul său n-a fost nicicînd la periferia logicii, ci în mijlocul scenei, acolo unde el poate pune în lumină mecanismul lui „şi asta, şi asta“, „nici asta, nici asta“. Nu-i aşa că pînă şi modul de a pune problema eventualităţii ca România să-şi piardă identitatea în relaţia cu UE face parte din identitatea ei? În logica dinamică a contradictoriului circularitatea nu mai e un viciu.
De acord, şi dacă acum ştim că spiritul uman funcţionează intuitiv, structural, după paradigma spectacolului, care sînt consecinţele pragmatice ale acestei constatări de bun-simţ? Cînd, prin analiză sau simplu reflex, strategiile devin evidente, cînd jocul de măşti e luat drept ceea ce este, manipularea e mai puţin imediată. Dar vastul teritoriu de exploatat este sistemul de învăţămînt. Omenirea se află în faţa unei mutaţii de proporţii, în acest domeniu. În civilizaţia Internetului, acumularea individuală de informaţii nu mai are nici o valoare. Conexiunile dintre informaţii, interacţiunile posibile, sensurile care scînteiază în ciocnirea dintre ele, dialogul dintre domenii, spectacolul lor e următoarea scenă a cunoaşterii. Amfiteatrele statice şi conspectul de conţinut informaţional din discursul monologal al profesorilor – unde e spectacolul?
După exact 50 de minute, Solomon Marcus s-a oprit din expunerea sa şi a invitat la dialog. Strategie clasică, veţi spune. Fără îndoială. Doar că, la cei 85 de ani ai săi, auzul domniei sale fiind ceva mai slab, profesorul a fost nevoit să se apropie de fiecare spectator din sală, ca să înţeleagă dilema fiecăruia şi să răspundă în consecinţă. A urmat un dialog interpersonal la propriu, un spectacol uman şi intelectual rar, şi totuşi atît de banal, pentru că înscris între invariantele noastre de comunicare.
Cristina Hermeziu este jurnalistă.
