Iași, mon amour contrarié
Dragostea se hrănește din detalii. Gesturile mici, nimicurile cotidiene au o capacitate de seducție insidioasă, lucrează ca un soft power eficient. Ce ați prefera? Un buchet imperial de flori la aniversări rotunde sau o floare origami, zilnic, fără nici un pretext? Amîndouă, dacă se poate! Cam la fel e și cu iubirea de locuri, de orașe, de țări.
Luminate cum sînt, noaptea, și Palatul Culturii, și Palatul Roznovanu sau Biserica Armenească, sau mănăstirile de pe coline fac din Iași un oraș tare fotogenic. România mea, la care rîvnesc din străinătate, e Iașiul, pe care îl idealizez cîteva luni bune pe an, de departe. Iar atunci cînd revin, mirosul de livadă și fum, pe care-l simt în aer, chiar pe aeroport, acționează probabil ca un narcotic, pentru că idealizarea mai ține cîteva zile. Pe fondul acesta afectiv încep micile uimiri sau revelații, reacomodarea prin negare, comparare, stupoare, admirație. Nici o obiectivitate, deci. Doar cîteva detalii.
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare. După care, tocmai pentru că mi-a plăcut rețeta, combinația, am cerut același fel de mîncare (pe bază de avocado) într-un alt restaurant, cu pretenții vechi de bun-gust burghez (am și văzut cîteva notabilități) și am plătit de două ori mai mult pentru o experiență culinară de două ori mai proastă. Terasele sînt tot timpul pline, vara cel puțin, și stupoarea vine cînd vezi că o limonadă costă 20 de lei. E scump. Sau e la fel ca în restul Europei hiperturistice, și atunci încep uimirile, ce bine că oamenii au bani! Sau poate ai rămas tu în urmă cu clișeul agățat de gît, România e mai ieftină, costul vieții e în funcție de salarii pînă la urmă, iar salariile nu sînt chiar ca în Occident. Sau da?
Deșert vertical
România se vede prost la ceea ce aș numi fațada colectivă a lucrurilor. Punctul acela care e și privat, și public în aceeași măsură, și individual, și colectiv, și de fapt e al nimănui.
Blocurile ceaușiste. Cariate, delabrate, imobilele moștenite din comunism rămîn într-o zonă a lipsei de speranță. Un peisaj urban care a încremenit în urîțenia lui. Prin cartiere, ici și colo, s-au mai spoit, s-a mai pus o culoare, dar fără nici un plan coerent. Mirarea vine însă din altă parte. De-a lungul Bulevardului Independenței, axă centrală a Iașiului, nu vezi la nici un balcon o jardinieră cu flori. Vezi hîdele aparate de aer condiționat crescute ca niște furuncule pe fațadele coșcovite, dar nicăieri nu înverzește o plantă. Acest deșert vertical e de o tristețe covîrșitoare. Această lipsă individuală, privată, de nevoie de verde viu, această insensibilitate la mohorîtul ambient comun e stupefiantă. Stimulente ar fi. În Franța, există concursuri de tipul „cel mai frumos balcon din cartier”, iar primăriile organizează la propriu ceremonii de premiere.
Casa scării. În blocurile cu apartamente proprietate personală, casa scării pare de multe ori un portal de intrare în lumea distopică din filmul Ready Player One (2018). În 2045, omenirea imaginată de Steven Spielberg e o aglomerare sinistră de maghernițe, o groapă de gunoi din care ies fire și căști de conectare la realitatea virtuală. Oamenii reali se întîlnesc unii cu alții numai în dimensiunea virtuală, carcasa lumii reale e o epavă abandonată, nimeni n-o mai revendică. Pe casa scării, a tuturor, nimeni nu dă o bidinea de var, nimeni nu înlocuiește un bec ars, nimeni nu schimbă un geam fisurat. Prin casa scării se trece ca prin no man’s land.
Ies puțin din Iași și o iau la pas. În multe din comunele limitrofe sau în satele cu dezvoltare imobiliară vertiginoasă și trafic înzecit, pietonii par niște intruși. Nu vorbim de lucruri sfinte, precum piste de bicicletă, vorbim de o infrastructură elementară: lipsesc trotuarele. Să lași un copil să se ducă singur, pe marginea drumului, pînă la magazinul din sat (da, există!) sau la izvorul din sat (da, există!) e pur și simplu angoasant.
Iubesc Iașiul pentru uriașa sa revitalizare culturală, fie și numai printr-un festival ca FILIT. Iubesc Iașiul pentru că și-a aranjat în sfîrșit parcurile, și-a restaurat monumentele și, alint suprem, le-a iluminat, dezvelind noaptea detalii seducătoare. Dar, așa cum metaforicul buchet imperial de flori poate părea un lux în procesul seducției, criza energetică va stinge reflectoarele aprinse noaptea și proiectate pe monumente. La lumina zilei, celelalte detalii se văd însă limpede, chiar dacă, din varii motive, insensibilitate estetică, indiferență etică, închidem ochii.
Una peste alta, cu iubirile e întotdeauna un pic mai complicat. Privind pe geamul mașinii între aeroport și casa bunicilor de la Bucium, un puști român, născut în Franța, rezumă cam așa: iubesc țara asta scorojită!
Cristina Hermeziu este scriitoare și jurnalistă. Din 2005 s-a stabilit la Paris. Ultima carte publicată: Între timp îți vezi de viața ta, poeme, Junimea, 2020.
Foto: wikimedia commons
