„Mi-ar anula modul de viaţă dacă mi-ar fi frică să stau în continuare la Paris” - interviu cu Alexandra BADEA

„Am făcut Europa. Acum trebuie să-i facem pe europeni.” Butada pare mai actuală ca oricînd în plină criză a refugiaţilor şi într-o Europă sfîrtecată şi panicată de barbaria islamistă. Poate că nu ne uităm destul în jur, dar europenii există. Precum Alexandra Badea, autor, regizor şi scenograf, născută în 1980 la Bucureşti, stabilită în Franţa, din 2003. Textele ei dramatice, deranjante, gîndesc lumea şi crizele ei, îi problematizează derivele şi-i pulverizează clişeele politic corecte. A publicat zece volume, în special piese de teatru, dar şi un prim roman, în 2014, cu titlu poetic şi simbolic: Zone d’amour prioritaire (L’Arche Editeur). Între ultimele sale texte, Pulvérisés a primit, în Franţa, Marele premiu pentru Literatură dramatică, în 2013. Tradusă în numeroase limbi, această piesă despre mecanismele dezumanizante ale mondializării, jucată azi multiplu în spaţiul germanofon, propune o galerie de personaje tulburătoare, diferite şi asemănătoare, chiar dacă locuiesc la Lyon, în Shangai, la Dakar sau la Bucureşti. Artist dezinvolt şi angajat, Alexandra Badea călătoreşte enorm, dar nu se va muta prea curînd din cartierul parizian unde au avut loc atentatele islamiştilor, pe 13 noiembrie 2015. Rămîne un european, acasă la el.

La 23 de ani, aţi ales să trăiţi la Paris, ca autor dramatic. În piesele dvs. de teatru e o tensiune imensă, care vine din zona raportului dintre indivizi, în societate. Pe ce lume trăim?

Tensiunea asta eu o simt de ceva timp. Din 2003, cînd am venit la Paris, şi pînă astăzi mi se pare că tensiunea a crescut foarte mult, şi nu vorbesc de tensiunea dintre centru şi periferii, ci de cea de la nivelul străzii. E o violenţa care creşte, în raporturile umane, în felul cum te adresezi celorlalți. Acum de cîteva zile mi se pare că s-a schimbat. Pare paradoxal, dar nu e, pentru că în astfel de momente se creează un sentiment de coeziune cu celălalt şi oamenii mi se par mai calmi şi mai deschişi. Mult timp mi se părea că era o agresivitate în modul de a ne raporta la celălalt: efectiv vedeam foarte mulţi oameni dormind în stradă. M-am implicat în problema imigranţilor sirieni şi, împreună cu mai mult autoare, am descoperit că la Porte de Saint-Ouen, chiar în faţa Spitalului Bichat, ajunseseră să fie la un moment dat cîteva sute de refugiaţi. Erau familii cu copii foarte mici, unele femei erau însărcinate, altele abia născuseră de cîteva zile, practic au stat în stradă luni de zile. Mai multe scriitoare care stăteau în zonă au scris despre asta, am citit articole în Le Monde şi m-am dus să văd: le lipseau produse de primă necesitate, biberoane, şampoane etc. Mi-am dat seama că e nevoie de mai mult. Am făcut o mişcare de protest în faţa primăriei Parisului, eram vreo 50 de artişti, în septembrie 2015. Iniţial am adus plăpumi şi corturi. Apoi am plătit camere de hotel, am făcut o chetă pe internet, s-au strîns foarte mulţi bani prin prieteni de-ai noştri sau prieteni ai prietenilor noştri care au cotizat. La nivel politic i-am contactat pe cei pe care îi cunoşteam, i-am dus la faţa locului, se ştia că există undeva un cîmp de refugiaţi la porţile Parisului, dar nu ştiau exact care e situaţia, că nu sînt toalete, că nu sînt duşuri, că era o epidemie de rîie. Am fost foarte repede primiţi de adjuncta primăriţei Parisului şi în trei zile procesul administrativ s-a accelerat, ei au fost cazaţi în hoteluri, într-o primă fază. Erau din Siria, dar e foarte greu să triezi, erau şi români printre ei care se pretindeau sirieni... Dar nu poţi, cînd oamenii sînt în stradă, să faci o distincţie. Sînt oameni care trăiesc în stradă şi au nevoie de ajutor. Evident că există în jurul acestor cîmpuri de refugiaţi şi tot felul de profitori, oameni care îi exploatează, care le iau bani pentru a-i apăra, e o întreagă mafie care se organizează în jurul lor. De aceea e important să intervii la timp şi să le dai o şansă, să aibă acces măcar la drepturile lor.

Ce argumente pot fi găsite acum în favoarea lor, cînd, după atentatele teroriste din Paris, reflexul imediat este ca refugiaţii să fie consideraţi o posibilă cale de infiltrare a islamiştilor?

Eu nu cred că această caracatiţă a teroriştilor, atît de bine infiltraţi, aveau neapărat nevoie de breşa asta a refugiaţilor, pentru a face ceea ce fac. Nu se ştie deocamdată ce e cu acel paşaport sirian găsit, al unui presupus refugiat înregistrat în Grecia, dacă este fals şi ce înseamnă asta. Apoi nu văd de ce e mai periculos faptul că ar fi un sirian venit cu valul de imigranţi decît că ar fi un francez născut în Franţa, de două generaţii. E o problematică mult prea complexă ca să-i găsim acum o soluţie. Responsabilitatea jurnaliştilor este însă enormă. Avem nevoie de discernămînt. Sînt momente cînd poţi vorbi despre anumite lucruri şi sînt momente cînd trebuie să taci. Nu vorbim orice acum, în perioada asta. De exemplu, se încearcă nişte motivări, se vorbeşte despre responsabilitatea pe care Franţa o are în politica de după postcolonizare, în implicările în războaiele din Orientul mijlociu, se vorbeşte despre diferenţa foarte mare între periferii, că aceste valuri de imigraţi din Magreb n-au fost integrate şi au fost abandonate. Da, e adevărat, dar vorbind despre asta acum şi punîndu-le în legătură cu atentatele, mi se pare destul de periculos. Mi se pare că e un fel nu de a justifica ce se întîmplă, dar e o formă de legitimizare. Pentru noi, artiştii, acesta e terenul pe care putem face foarte mult. Am fost şi am făcut ateliere în „zone urban sensibile” sau „zone de educaţie prioritară”. În aceste cartiere profesorii şi actorii sociali se simt depăşiţi, inutili, abandonează practic înainte de a face ceva. Pe un radicalizat, care pregăteşte ceva, nu vei putea să îl schimbi cu un discurs poetic sau o conversaţie. Cred că e nevoie de ceva mult mai complex, nu ştiu, n-am o soluţie. Dar un copil de şcoală, care e un pic în eşec şcolar, cred că poţi să-l schimbi. Sau măcar să-i sădeşti o altă posibilitate, o altă viziune. La un atelier am vorbit cu un tînăr aflat în închisoare pentru trafic de droguri: mi-a povestit că acolo unde locuia n-avea nici un viitor, că ştia că cel mult va fi sclav, în societate ,şi atunci s-a apucat de droguri. A fost prins şi membri din familia sa au intrat în închisoare, au suferit, iar el nu mai vrea să facă aşa ceva. I-am spus: „Uite, cînd vei ieşi de aici, ar trebui să te duci în cartiere să vorbeşti cu puşti care gîndesc cum gîndeai şi tu la început, să le vorbeşti despre tine cel de acum.” S-a uitat la mine cu nişte ochi mari: chiar crezi că pot să fac asta? Nimeni nu mi-a mai zis-o. Cred că fiecare la nivelul lui poate să schimbe ceva. Energiile cumulate pot ameliora ceva pe termen lung. Ce facem acum, pe termen scurt, asta e marea întrebare.

Locuiţi foarte aproape de locul unde au fost mitraliaţi parizienii, la terase. Ce aţi simţit cînd aţi aflat?

Mi-a fost frică de frica mea. Eram în România. Locul e destul de izolat faţă de circuitul distracţiei de noapte, e undeva în spatele canalului Saint-Martin, deja cele două baruri nu sînt uşor de găsit. Seamănă cu un sat. Duminica acolo e o piaţă, nu e trafic, e un Paris diferit de cel pe care îl cunosc turiştii. Mă aşteptam la ... atentate, dar mă gîndeam că vor fi în metrou – asta nu înseamnă că erau mai puţin grave - dar nu mă aşteptam să fie într-un cartier puţin cunoscut, neemblematic, banal. Am citit analize, practic aceste atacuri lovesc în posibilitatea de mixitate, din Franţa, şi aceasta mi se pare periculos, că practic se vrea crearea unei dezbinări şi mai mari. Mi-a fost frică de frica mea. Am fost în zone de conflict, la un moment dat eram în Kinshasa, pentru trei săptămîni şi am ieşit, într-o seară, însoţită, de la hotel pînă la un supermarket să-mi iau o sticlă cu apă, şi mi se părea că sînt pe un teren de război, şi în acelaşi timp simţeam o forţă că am avut curajul de a străbate partea aceea de oraş fără să mi se întîmple nimic. N-aş vrea să fiu pusă în situaţia în care să-mi fie frică de omul de lîngă, să mă uit suspicios la omul care intră în metro. Acum n-am simţit această frică. Oamenii sînt marcaţi, e o tristeţe, dar nu una care anihilează, ci care permite o conştientizare şi care motivează oamenii să nu intre într-un discurs de ură, să combată discursurile extremiste. Vorbesc de oameni pe care îi ştiu, din cercul meu, normal că sînt şi oameni cu discursuri complet diferite. Am auzit şi oameni cu copii care spun, da, o să plec într-un sat ,într-un oraş de provincie, să-mi cresc copiii.

Dvs. sînteţi tot timpul pe drumuri, europene, graţie pieselor dvs. Baza rămîne Parisul, chiar cu riscurile de acum?

Eu scriu la Paris, dar scriu şi în trenuri. Dar Parisul l-am ales pentru că e un oraş special, tocmai prin mixitate, e o cultură metisată. Nu sînt multe oraşe la fel, poate Londra. Berlinul – dar Berlinul e cosmopolit la nivel european, ai cîteva comunităţi extraeuropene dar nu atît de prezente ca în Paris. Aici trăiesc într-un cartier simbolic: pe o stradă paralelă, Faubourg Saint-Denis, este cartierul turc, apoi între Faubourg Saint-Denis şi strada mea e un bulevard unde sînt toate saloanele de coafură africane; mai sus, spre Porte de la Chapelle şi teatrul lui Peter Brook, este cartierul indian; spre Belleville e cartierul chinezesc. În 10-15 minute de mers pe jos ajung dintr-un cartier în altul. Acum, dacă trăieşti în arondismentul 7, s-ar putea să fie totul mult mai monocultural. Toate influenţele, limbile pe care le aud şi energiile diferite mă inspiră şi mă reconciliază cu ideea asta pe care n-o consider utopică, de a putea trăi împreună şi de a putea depăşi propria cultură, limitele spaţiului în care ne-am născut şi am fost formaţi. Eu mi-am resorbit fricile venind în Paris. De asta scriu în franceză şi nu în română, pentru că limba română am învăţat-o şi mi-a fost transmisă într-un moment în care frica era vectorul principal, în perioada comunistă, şi chiar şi după, sistemul de învăţămînt era bazat pe frică, pe control. Mi s-ar părea aberant şi mi-ar anula modul meu de viaţă şi demersul meu, dacă mi-ar fi frică să stau în continuare aici.

Scrieţi despre ce vă deranjează, iar piesele dvs. nu sînt confortabile. Personajele sînt precum o coardă întinsă la maximum, care sau se va rupe sau le va proiecta într-o altă dimensiune.

În Pulvérisés am început să creez personaje care sînt într-o acută criză existenţială, criza e deja un pas enorm pentru a rezolva ceva. În ultimul text, care e despre problemele climatice, am mers şi mai departe. Se numeşte Redline, e comandat de postul de radio France Culture şi se va citi pentru prima oară la Théâtre Vert pe 12 decembrie, în ultima zi a conferinţei internaţionale despre climat COP21. În acest text un personaj îşi schimbă complet viaţa: e un ministru care a fost profesor universitar şi practic îşi trădează foarte multe dintre convingeri devenind ministru, dar dîndu-şi seama că nu are nici o marjă de negociere, iar contribuţia naţională pentru schimbările climatice se redactează la alt nivel, că este influenţat de lobby-urile din industrie şi nu poate să-şi impună ideile, pleacă şi se întoarce în învăţămînt. Cred că e mai important pentru mine să critic decizia la nivel individual decît să critic decizia unui sistem. Mi se pare că schimbarea porneşte de la noi. Pe subiectul schimbărilor climatice, filozofii şi oamenii de ştiinţă spun că trebuie schimbată paradigma, trebuie să ieşeim din modul competitiv de a vedea lumea şi să ajungem la modul colaborativ.

În România veniţi des, ca regizor, ca autor, textele dvs. se joacă în festivaluri. Cum vă gîndiţi la România, acum, după tragedia de la clubul Colectiv, după formarea unui nou guvern?

Cîţi oameni pot spune în România - şi mă includ aici - că n-au beneficiat de corupţie, că n-au practicat-o? Nu e vorba de valize cu bani, ci de a da o cutie de bomboane ca să ai paşaportul mai repede.Înainte de a pleca, nu mă simţeam adaptată în societate, nu ştiam cum să fac, eu voiam să merg pe calea normală, să duc la ghişeu, să depun un dosar şi gata. Sincer, de mult timp n-am mai votat, pentru că nu mă simţeam reprezentată de niciun politician, pentru că în România vorbim foarte puţin de doctrină politică. Se votează pe carismă şi pe criterii emoţionale. În Franţa am început să votez pentru „europene” şi cumva m-am reconciliat cu politica. Cred că mai întîi trebuie să schimbăm ceva în interior şi apoi vom reuşi să formulăm alt proiect politic, altă doctrină care să fie în raport cu ce se întîmplă la noi şi în lume, şi mai ales să nu lăsăm foarte mulţi oameni excluşi din dezbatere.

Ce nu ştie lumea despre dvs. şi aţi vrea să ştie?

Că mi-ar plăcea să trăiesc la fiecare două luni într-o altă ţară. Cred că lumea ştie de fapt ce vrea să ştie. În orice domeniu, da, ne alegem informaţia pe care vrem s-o aflăm şi care să ne întărească în convingeri, să ne reconforteze. Asta e cel mai greu: să accepţi un alt punct de vedere. Vorbesc inclusiv despre mine. Dar asta e democraţia, să asculţi şi pe cel care apără nişte valori pe care tu le respingi. Eu însămi am fost foarte colerică chiar pe tema refugiaţilor, mi s-a întîmplat să nu vorbesc cu cineva sau să nu citesc pînă la capăt pentru că mă agresa punctul de vedere şi era fundamental opus opiniei mele. Şi ăsta e un proiect: să ascultăm mai mult şi să aşteptăm mai mult înainte de a ne formula o opinie. Ne grăbim prea tare în a formula idei şi în a le apăra, doar pentru e fi lideri de opinie sau a avea like-uri pe Facebook.

a consemnat Cristina HERMEZIU

Cristina Hermeziu este jurnalistă şi doctor în filologie. Din 2004 s-a stabilit la Paris.

Foto: Corentin Koskas