Romii. Franţa îşi face temele europene
În Franţa sînt în jur de 20.000 de romi. Numai atîţia şi aţi făcut din asta o problemă? – ironizează umaniştii. Nu e capabilă Franţa să gestioneze 20.000 de europeni precari? Nu, pentru că nu sînt capabili să se integreze potrivit regulilor Franţei – dă replica tabăra lucizilor. Să se integreze în ce? Într-o societate individualistă şi bolnavă de profit? – răspund sarcastic idealiştii.
Manuel Valls trebuie felicitat. Nu atît pentru instinctul de politician de rasă care-şi adulmecă o carieră de prezidenţiabil în Franţa, cît pentru ce a declanşat gura sa slobodă, la nivel naţional şi european, pe subiectul romilor. Manuel Valls, ministrul francez de interne, a declarat că romii sînt „o populaţie cu un mod de viaţă extrem de diferit de al nostru (al francezilor). În mod evident, cele două moduri de viaţă se bat cap în cap. Ar fi indicat ca romii să se întoarcă în România şi Bulgaria.“ Şi i-au sărit în cap membri din propriul partid socialist, nu şi preşedintele socialist, François Hollande. I-au dat peste gură asociaţiile care-i ajută pe romi, şi l-a tras de urechi Europa, prin comisarul european Viviane Reding, care spune că Franţa e corijentă în a folosi miliardele puse la dispoziţie de Fondul social european pentru integrarea, între alţii, a romilor.
Cînd romii pun diagnosticul Franţei
Cine i-a sărit în apărare lui Manuel Valls? Francezii, populaţia Franţei, oameni care au reacţionat cu miile pe forumuri şi prin reţelele sociale, vărsîndu-şi năduful. Manuel Valls e de felicitat nu pentru performanţa de a duce o politică de dreapta în guvernul de stînga, ci pentru că a dat la o parte capacul de pe oala sub presiune: a ascunde la nesfîrşit ceea ce gîndeşti, dar n-ai voie să spui, pentru că nu e politic sau european corect, nu face decît să contribuie la acumularea unei frustrări pestilenţiale. Romii nu mai sînt un subiect politic şi social tabu, o supapă a fost deschisă. Presa franceză vorbeşte pe larg (Le Monde şi Courrier International au dedicat dosare excelente problemei romilor în Europa), oamenii se exprimă, Europa nu se mai face că nu aude, lucrurile încep să se mişte. În mass-media franceze au ajuns, cu chip şi voce, romi care ştiu să pună, în limba lui Molière, un diagnostic ţării de împrumut: „Vous croyez vraiment que c’est nous, les Roms, le problème de la France? Allez voir les jeunes des cités.“ Echipe de televiziune din Franţa s-au dus la Baia Mare să filmeze cum trăiesc romii care fac dus-întors pe traseul Franţa – România. „Cu ce găseam în coşurile de gunoi din Franţa trăiam cîteva zile, explică o femeie care tocmai a găsit o felie de pîine mucegăită. În România nu găseşti nimic în coşurile de gunoi.“ La propunerea stîngii franceze, aleşii locali de la Paris au luat decizia de a nu mai desfiinţa tabere de romi, fără a li se propune o soluţie de a locui, provizorie sau nu. Se vorbeşte chiar de crearea unor „sate de inserţie“ ale romilor în toate arondismentele Parisului, fără posibilitate de eschivare pentru cartierele bogate (o utopie pe care e greu de crezut că lobby-ul proprietarilor din arondismentul 16 – unul din cele mai şic ale Parisului – n-o va aduce cu picioarele pe pămînt). Prim-ministrul francez s-a arătat favorabil acestei utopii, adăugînd că trebuie îndeplinite însă toate condiţiile pentru ca inserţiile de romi să poată fi posibile în cartierele Parisului: să aibă adică locuinţă (unde? În Franţa e o criză şi acută, şi cronică de locuinţe!), locuri de muncă (în condiţiile în care piaţa muncii din Franţa încă nu e cu totul deschisă românilor?!) iar copiii să meargă la şcoală. Altfel spus, un cerc vicios de bună credinţă şi, ca orice cerc vicios al corectitudinii politice, teribil de ridicol.
CLA sau CLI
Vă propun să ne oprim puţin măcar asupra mersului la şcoală. Spre cinstea Franţei, şcolarizarea copiilor de imigranţi are deja o tradiţie de 50 de ani. Începînd cu 1970, au fost create structuri speciale, aşa numetele CLA, classe d’accueil, cu variante de-a lungul anilor (CLI, classe d’insertion), dar cu un principiu de bază: învăţarea intensivă a limbii franceze, în paralel cu evaluarea gradului de şcolarizare anterior – dacă există –, înainte de inserţia elevilor în clase „normale“, obişnuite. CLI sau CLA nu există deci hocus-pocus de azi, pe mîine, şi nici în fiecare şcoală din fiecare cartier. În funcţie de cereri – de numărul de copii şi, de fapt, de cît de mult se mobilizează părinţii imigranţi şi asociaţiile care îi sprijină –, se pot deschide astfel de clase în anumite şcoli, în anumite zone. Deschiderea lor înseamnă mijloace finaciare şi logistică specifică: profesori speciali de format şi de plătit, local fizic pentru amenajarea claselor suplimentare, transport pentru copii, masa la cantină etc. Pentru a acoperi toate aceste costuri de şcolarizare, banii – suplimentari – trebuie să vină din două surse, de la ministerul educaţiei şi de la primării. Mai nou ar trebui să vină şi de la Europa. Asociaţiile care îi sprijină pe romi caută benevoli care să se ofere, de exemplu, să-i transporte pe copii la şcoala unde s-a deschis eventual o clasă CLA. Există punctual locuri unde lucrurile merg în acest sens, dar nu e deloc o regulă, iar adversităţile sînt nenumărate. „Credeţi că romilor le este uşor să trăiască în taberele lor mizere, pe lîngă periferia oraşelor?“ – se întreabă un profesor de geografie socială, în Le Monde. Şi are onestitatea să pună întrebarea şi din cealaltă perspectivă: „Credeţi că riveranilor le este uşor să trăiască cu taberele de romi în coasta lor?“ Dar cînd la scară naţională se afirmă că modul de viaţă al acestei minorităţi este primul obstacol în calea integrării înseamnă că a devenit operaţional criteriul etnic – subliniază Samuel Délpine, profesor la Universitatea Angers.
Toate drumurile romilor duc spre şcoală
Într-o localitate din sudul Parisului, romii şi-au făcut tabăra pe malul unui rîu, între ruinele unei foste uzine, cu ziduri oarbe, pline de graffiti. Curent electric iau de la centrul sportiv de peste drum. 11 copii merg la şcoală, într-o CLA, classe d’accueil, la trei kilometri distanţă. Pe gardurile caselor învecinate au început să apară afişele à vendre. Patroana unui salon de coafură din cartier spune că au început să dispară raţele de pe rîu. Petrecerile conviviale care se ţineau pe terasa clubului de tenis s-au rărit: romii taie de-a curmezişul curtea, printr-o spărtură în gard, în drumul lor de căutat prin tomberoanele de gunoi ale rezidenţelor. Oamenii discută, se ceartă, nu-şi mai vorbesc, dezbat. „Bun, au drepturi. Şi obligaţiile?“ „Cine mă va despăgubi pentru maşina spartă săptămîna trecută? Dar pentru piscina copiilor, furată din grădină ieri-noapte? Cumva Fondul social european?“ Probabil că răspunsul e „Da“, dar va fi o rambursare pe termen lung, care va avea efecte după cîteva generaţii. Certurile francezilor se calmează într-un singur punct, în care toată lumea e de acord: toate drumurile romilor duc... la şcoală. Cu condiţia să fie şcoala din celălalt cartier.
Revolta dezinvoltă şi concretă a francezului e însă revelatoare sub alt aspect. Francezii au un complex de culpabilitate, care le vine din istoria lor de colonialişti, faţă de imigranţii de origine magrebină. Nu însă şi faţă de romi, pe care Europa li i-a pus în braţe cu etichetă de cetăţean european. Aşa bătrîn cum e Continentul, niciodată nu s-a văzut mai limpede ca acum cît de tînără este Europa de azi. Franţa dezbate, cu cărţile pe masă: vrem sau nu, romii sînt o minoritate europeană. E o prise de conscience, un proces de conştientizare.
Un rom pentru România
Vă aduceţi aminte cu cine a venit prim-ministrul Franţei, Jean-Marc Ayrault, în vizita oficială de la Bucureşti, din vara lui 2013? I-a căutat anume şi i-a luat cu el, din Franţa în România: pe cineastul Radu Mihăileanu, teatrologul George Banu, fizicianul şi filozoful Basarab Nicolescu şi o studentă la drept de la Sorbona, Anina Ciuciu, de origine romă. Vizita în România a ţinut două zile: Ayrault i-a luat pe toţi înapoi cu el, acolo unde românii îşi găsiseră rostul şi excelenţa, adică în Franţa. La puţin timp, Anina Ciuciu a primit cetăţenia franceză, după ce îi fusese refuzată cu trei ani mai înainte.
Unii spun că este imposibil de rezolvat, mulţi s-ar lăsa păgubaşi, bucuroşi să îl rezolve alţii: romii sînt un subiect de examen dificil. Franţa dă semne că va şti să-şi facă temele europene.
Cristina Hermeziu este jurnalistă.
Foto: L. Muntean
