oameni de treabă

Intrarea României în război a fost urmată de cîteva catastrofe militare, așa că în cîteva luni Casa Regală și populația s-au retras într-o dezordine cumplită în Moldova, unde muntenii n au fost întîmpinați cu o bucurie deosebită, cum ne place să credem. Rămăseseră urmele unei antipatii după ceea ce numim astăzi „mica Unire“.

Pentru tata, această carte a fost visul lui. A fost foarte legat de personajul Dracula (sau de Vlad Țepeș). Aceasta însă, chiar dacă este o carte despre istoria României, a fost un proiect personal.

„La Cultură e simplu, îl punem pe Pleșu“. Nu mi-a trecut prin cap nici o clipă să nu accept.

O casă schimbă familia care o locuiește.

Cultura este un motor de dezvoltare. Chiar și în România. În 2013, 7% din PIB a venit din industriile creative (nu numai din cultură, dar și din ea). Or, asta înseamnă foarte mult. E o prejudecată: cultura nu e o cheltuială.

Dacă acești copii fac, într-un an, cor în fiecare săptămînă, vor deveni altfel de oameni. Sălile de filarmonică și de operă nu sînt hiperpopulate de tineri, ceea ce este o mare problemă.

Pot să fac un film cu telefonul, pot să joc pe o scîndură sau pe două butoaie, am curajul să strig lumii, părinților, societății, atotputernicilor zilei altfel decît în manifestații de stradă sau pe Internet. Teatrul e comunicare.

E explicabil că mulți oameni sînt speriați. Pe de altă parte, simt o exagerare în toată povestea asta. Și sînt dezamăgit de felul în care presa americană și-a făcut treaba în campania electorală și mai ales acum.

În anii ’90 lucrurile se vedeau altfel. Unii intelectuali s-au și implicat atunci. După aceea, a apărut un fel de profesionalizare a politicii și intelectualii s-au dat deoparte, sperînd că această clasă politică se va profesionaliza și va reprezenta, democratic, interesele românilor. Intelectualii au încercat să reprezinte spiritul critic, să exercite un control, o cenzură, conform menirii lor.

Nu trebuie să ascultăm de dimineața pînă seara aceleași lucruri. Oamenii pot alege în cunoștință de cauză.

Muzica nu e doar un vehicul care să transporte textul, ea alterează mesajul. Dacă îl „alterează“ în sens bun e bine, dacă îl „alterează“ în sens prost e rău. Cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-au făcut acești poeți-cîntăreți: au reușit nu „să cînte niște versuri“, cum se întîmpla și la noi (90% din cei care cîntau luau texte de la diverși poeți și puneau muzică pe ele, căci cenzura n-avea cum să nu aprobe Alecsandri sau Eminescu), ci să comunice ceva.

E important pentru mine să cînt o piesă care mă făcea să plîng cu un anumit instrumentist.  Am reușit să readucem pe scenă muzica anilor ’60-’70, care este tezaurul nostru.

Chiar dacă va veni un guvern „de rit vechi“, va fi o presiune mult mai mare pe acel guvern: va trebui să se reformeze major. Nu poți da înapoi în privința transparenței, a felului în care construiești o politică, a consultării publice. Sîntem acum într-un momentum, într-o inflexiune temporală în care putem sări niște etape.

Anda Becuț este director de cercetare la Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală.

A lucrat mulți ani ca jurnalistă de investigații, acum este lector dr. la Facultatea de Jur­nalism și Științele Comunicării. Emilia Șercan a descoperit plagiatul lui Gabriel Oprea (și altele) și crede în puterea jurnaliștilor de a schimba ideile și lumea. Discuția de mai jos a avut loc a doua zi după protestul din fața Senatului, provocat de votul negativ al senatorilor la cererea DNA de a începe urmărirea penală împotriva lui Gabriel Oprea.

E o josnicie inimaginabilă să-ți bați joc de viitorul propriilor tăi cetățeni. Îmi crapă obrazul de rușine că unii dintre oamenii care au inițiat legea asta sînt profesori universitari, fac parte din breasla mea.

Tot ce lansăm noi acum ca proiecte își va face efectul peste cel puțin doi ani. Am făcut un departament prin care Ministerul Fondurilor Europene se transformă dintr-o instituție care spune „Veniți, că avem niște bani“ în­tr-una care se duce către benficiari și le spune „Haideți să scriem împreună proiecte“. Vorbesc de proiectele mari, strategice, de infrastructură, care să aibă impact.

Nu se mai asculta muzică românească. Dintr-odată, toată lumea voia să audă muzică din Vest. Și era normal.

Cît costă educarea unui medic? În Moldova s-au făcut studii și a rezultat că 25.000 de euro. Să zicem că la noi sînt 30.000. Dacă înmulțim cifra aceasta cu cei 20.000 de medici care au plecat, ajungem la 600 de milioane. Ce-am putea face cu acești bani?

Îmi place să împărtă­șesc din ceea ce a funcționat pentru mine. Nu știi niciodată ce te poate ajuta din ce a trăit celălalt.

„A fost și o aventură existențială, nu numai intelectuală, tocmai din cauza dubiilor pe care le păstrez în privința unor soluții cu privire la sexualitate și societate, asupra felului în care sexualitatea modifică mecanismele mentalitare, dar și invers, modul în care acestea din urmă modifică mecanismele sexuale.“

„Există cazuri de plagiat la cele mai mari universități din întreaga lume. Dar acolo reacția profesională este promptă, pentru că nu-ți poate fi indiferent, ca profesor, dacă un coleg sau un fost student a obținut un titlu academic în mod onest sau printr-o fraudă.“

Există un soi de firesc – cred că e importat de la americani sau de la unii actori mari – sau un soi de strădanie de a fi firesc care omoară firescul. Îi vezi pe unii mimînd firescul. Și asta se observă de la o poștă. Cînd îl vezi pe unul că e curat, curat-curat, atunci e bine.

Secolul al XIX-lea l-a avut și a fost un exercițiu continuu pînă în anii 1930. După 1989, s-ar fi putut relansa experiența parlamentară, dar n-a ieșit. Parlamentul este astăzi instituția cea mai slabă, deși ar trebui să fie cea mai puternică. Și, din păcate, parlamentarii fac totul ca să întărească această percepție.

Ideea Europei este să coexistăm pașnic, democratic, în condiții de libertate. Din păcate, Europa are probleme interne: și-a pierdut aderența la propriile valori, la propriile rădăcini iudeo-creștine. Și atunci, pentru migranți se pune problema: în ce se integrează atunci cînd vin în Europa?

„În România, urbanul mare are acces la cărți prin intermediul librăriilor. În rest, e o secetă cruntă. În orașele mijlocii și în mediul rural, oamenii au acces doar la stocul de cărți din biblioteci, neactualizat de ani întregi. Un copil care nu pune mîna acum pe o carte va ajunge un adult care nu va avea parte de un salariu bun.“

Pentru un oraș mare ca Bucureștiul, ni se pare ciudat să nu-l vedem împînzit de afișe. Anul trecut s-a schimbat legea alegerilor locale, iar una dintre schimbările aduse ține de tehnica campaniei: este interzis un anume fel de panotaj. Nu mai sînt permise bannerele uriașe, afișele cu care ne-am obișnuit.

De multe ori dăm vina pe tehnologie, deși controlul îl avem în continuare noi, oamenii. Iar Google este unul dintre jucătorii din lumea aceasta.

Problema nu e dacă pierdem ziarele tipărite, ci dacă pierdem redacțiile ca formă de organizare profesionistă, matură și curajoasă a informației. Și atunci pierzi jurnalismul, pierzi un serviciu public pe care îl faci oamenilor. Erodarea presei – să nu ne fie rușine – nu e un fenomen românesc, e un fenomen internațional.

În ultimii zece ani, sistemul cultural din Europa și sistemul cultural global au evoluat cu o viteză extraordinară și au luat-o înaintea legislației și regulilor. Europa a trebuit să adapteze rapid un sistem tradițional, uneori centralist, alteori nu.

Desenele mele nu sînt reportaje „de fapte“, sînt eseuri, interpretări ale realității, opinii. Sînt fascinat de ce se întîmplă. Acum am la dispoziție zidul de Facebook, care e global.

Eu trăiesc cu convingerea că, în momentul în care se ridică nivelul cultural al celorlalți, ajunge să-ți fie și ție bine. Vreau ca binele general să se reflecte și asupra mea, și asupra copiilor mei – acesta e calculul egoist.

Cititorii nu apar din senin, la 20 de ani. Ei au legătură cu acei părinți care hotărăsc să le citească micuților lor de foarte timpuriu și cu acei învățători care din cînd în cînd renunță la orele indigeste făcute după manuale proaste ca să parcurgă în clasă o poveste. Cititorii apar din contactul la vîrste mici cu literatura.

Sînt două exemple foarte interesante: New York Times și Financial Times, două publicații de o reputație extraordinară, care au aplicat tarife la intrarea pe site. La New York Times funcționează, la Financial Times nu. E o deosebire de abordare.

Mă simt bine scriind pur şi simplu. Iar în momentul de față, cînd nu am prea mult timp pentru scris, mi-e dor de scris ca de un om. Un om drag pe care nu pot să-l văd, pe care sînt împiedicată să-l văd săptămîni în șir.

Este ca în bancul cu olteanul – „ori înseamnă ceva, ori vine de undeva“. Ce înseamnă „a pune pe cineva în situația de inferioritate“ prin ceea ce spui? Dacă spun „scoțienii sînt zgîrciți“, am pus în inferioritate vreun scoțian, chiar dacă termenul „zgîrcit“ are vreo conotație negativă?

În principiu, știința „vinde“, știința este despre descoperire, despre entuziasmul celui care vede adevărul dincolo de perdeaua de iluzii ale lumii. Asta trebuie să transmiți mai departe publicului. Doar că trebuie să înțelegi tu, ca ziarist, despre ce e vorba. Trebuie să înțelegi și să împărtășești acest entuziasm.

Pentru că Dilema a împlinit, la jumătatea lui ianuarie, 23 de ani, colegii de la Adevărul Live au avut ideea de a-i invita la o discuţie pe cei trei redactori-şefi pe care i-a avut revista, din 1993 încoace. Publicăm mai jos transcrierea cîtorva fragmente din emisiunea de la Adevărul Live.

Stau la-ndoială: să mă apuc de o „jucărea“ care să placă la toată lumea (în afară de critici, firește) sau să las să treacă iar patru-cinci ani, să mi se odihnească mintea, să-mi schimb ideile și să scriu din nou ceva „monumental“, cum s-a zis de Solenoid?

La liceul „Jean Monnet“, unde eu credeam că sînt numai copii de bani gata, m-a întrebat un elev despre dialogul dintre Thomas Mann, Hermann Hesse și Ernst Jünger. Sau ce deosebiri/asemănări sînt între jurnalul lui Kafka și jurnalul lui Cărtărescu. Am rămas mut. Ei au o sete înfiorătoare de informație.

„Un tînăr la 14-15 ani trebuie format dintr-o perspectivă generală: el încă nu știe ce va face în viață, deci trebuie să-i oferi cît mai multe căi. Unuia îi place matematica, altuia fenomenele naturii, altuia îi place să stea în podul casei și să citească.“

Astăzi, RFI are drept slogan „les voix du monde“, e un radio care se deschide asupra lumii, asupra Europei, asupra Celuilalt.

Am putea crede în existența unei istorii universale. În această schemă, întreaga umanitate, ca totalitate în mișcare, se îndrepta spre același scop. Istoria era percepută ca punere în operă a spiritului, scena împlinirii rațiunii, scenariul emancipării. Or, această imagine, această idee a explodat pe 11 septembrie 2001.

Literatura afectează orice lucru scris despre viața noastră. Călătorim foarte mult, poate jumătate dintre textele care se studiază au și o componentă de călătorii: de la Iliada și Odiseea, prin Don Quijote, romanele lui Defoe, la cele moderne ca A Passage to India al lui Forster și așa mai departe, pînă la Țiganiada noastră.

E un mix foarte ciudat de trăit. Pe de o parte speranța, pe de altă parte disperarea. Acest lucru s-a văzut și pe străzile bucureștene. S-a schimbat cultura protestului, s-au schimbat motivele pentru care potențialul de protest ajunge să strîngă lumea în stradă.

"Este un eveniment anual, organizat de Institutul Goethe din Bucureşti, care în fiecare an colaborează cu un alt selecţioner, tocmai pentru a asigura o diversitate de viziuni asupra cinematografiei germane. Eu nu eram un mare cunoscător al cinematografiei germane înainte să mă ocup de această selecţie şi să văd zeci de filme contemporane."

S-a plagiat şi înainte de domnul Ponta, s-a plagiat şi după şi, vorba unui prieten, cu ajutorul lui Dumnezeu se va plagia şi în continuare, căci furia de a fura este mare.

"Merge foarte bine în şcoli, atîta timp cît este promovat de profesorii de muzică. În spatele proiectului există un concurs, care a prins foarte bine la copii. Proiectul este realizat în colaborare cu profesorii de muzică şi corespunde planificării şi programei şcolare. Aşa că noi, profesorii, ne putem folosi de piesele din proiect pentru audiţii în cadrul orelor."

Festivalul a crescut de la o ediţie la alta. E un exemplu de performanţă, pînă la urmă. Cînd patru din primele zece orchestre ale lumii, mari instrumentişti şi mari dirijori sînt aici, e un exemplu de reuşită. Timp de trei săptămîni, ca să reiau sloganul festivalului, «magia există».

Avem două opţiuni. Prima este să facem tot ce putem pentru a intra în Schengen. A doua este să ne punem întrebarea ce s-ar fi întîmplat dacă am fi fost deja în Schengen. Ceea ce se întîmplă acum în Ungaria s-ar fi putut întîmpla la Bucureşti.

„De peste zece ani, radiografiez în Dilema veche ediţiile Festivalului Enescu. Anul acesta repertoriul mi se pare mai modernizat. Sînt cîteva lucruri care nu s-au cîntat în România pînă acum, deşi au împlinit 100 de ani. Modernismul muzical în latura sa expresionistă a fost mai puţin gustat în România."

Avem de-a face cu noi grupuri de iniţiative civice, nu neapărat formalizate, care reuşesc să influenţeze viaţa publică la nivel local. Această dezvoltare pe un plan nou este de natură să ne aducă beneficii, pentru că în acest fel societatea civilă reprezintă din ce în ce mai mulţi cetăţeni.

Organizează concerte, spectacole şi festivaluri de cîteva decenii. Cam tot ce înseamnă rock, pop, folk şi jazz i-a trecut prin mînă. „Are poveşti“ şi ştie să le spună ca nimeni altul. Aurel Mitran a conceput şi a realizat selecţia muzicală pentru Festivalul Dilema veche 2015. Cu muzici vechi şi noi.

„Orice actor îşi doreşte să lase un mesaj al felului său de a fi. Uneori ai şansa ca acest mesaj să fie inclus în spectacolele în care ai fost distribuit.“

În 2012 se intensifica „anti-anticorupţia“. Mult mai mulţi decît cei care au citit cartea au receptat mesajul: că există un colţ din societatea românească ce investeşte încredere în instituţiile anticorupţie.

Televiziunea m-a făcut expert. De voie, de nevoie, am căpătat o anume expertiză. N-a fost greu, pentru că am făcut totul din pasiune. Am pornit de la întrebrea „de ce n-avem şi noi autostrăzi“ şi am plecat pe fir. Sînt uşor maniacal, cînd îmi pun în minte ceva.

"La începutul anilor ’90, exista şi o altă miză, care între timp a dispărut. Atunci, partidele se făceau şi pentru că Primăria le dădea un sediu, unde se făceau mici afaceri. Alte partide şi-au făcut în sedii agenţii de turism sau mici magazine. Asta era cultura politică şi aşa a reacţionat societatea."

A tradus zeci de cărţi, a scris romane, eseuri şi articole de gazetă. Pe lîngă toate acestea, Radu Paraschivescu a publicat patru antologii în care a cules „perle“. Cea mai recentă se numeşte Noi vorbim, nu gîndim (Editura Humanitas, 2015). L-am invitat la un dialog despre starea limbii române.

A lucrat mai întîi într-o librărie, apoi fost unul dintre pionierii cărţilor electronice în România. Astăzi, Paul Balogh se ocupă de manuale digitale (şi alte aplicaţii educaţionale). Firma la care lucrează, Read Forward, a participat la licitaţia pentru manuale digitale organizată anul trecut de Ministerul Educaţiei.

"Avem probleme comune cu restul Europei. Nu avem un spaţiu public european, nu avem nici un spaţiu public românesc. A început să apară prin manifestările pentru a salva Roşia Montană. Apoi cu ceea ce s-a întîmplat la alegerile din noiembrie 2014. Dar nu avem un spaţiu public european, aproape nimeni nu se declară european."