„Cartea nu mai e un produs, e un serviciu“ - interviu cu Paul BALOGH
A lucrat mai întîi într-o librărie, apoi fost unul dintre pionierii cărţilor electronice în România. Astăzi, Paul Balogh se ocupă de manuale digitale (şi alte aplicaţii educaţionale). Firma la care lucrează, Read Forward, a participat la licitaţia pentru manuale digitale organizată anul trecut de Ministerul Educaţiei. A pierdut. Sau, mai bine zis, n-a cîştigat. Aşa că, de cîteva luni, Paul Balogh şi colegii săi şi-au extins activitatea la Londra. De aici am pornit discuţia.
De ce la Londra?
Anul trecut a fost un an de cumpănă pentru noi, cei care am construit Read Forward şi Learn Forward. A trebuit să decidem: dacă vrem să continuăm pe nişa pe care ne-am aşezat, poate România să răspundă favorabil? După experienţa dramatică a manualelor digitale de anul trecut, decizia a venit cumva de la sine. România este o piaţă mică şi coruptă; atunci cînd vrei să progresezi cu manualele digitale în România, drumurile sînt mai degrabă închise. Considerăm că avem un produs performant la nivel internaţional, aşa încît Londra este cea mai apropiată cale pentru a ajunge pe piaţa internaţională. Toate marile edituri au sedii acolo, nu e loc mai bun pe lume dacă vrei să convingi editurile că au nevoie de manuale digitale. Am ajuns acolo pe jumătate din noroc: au dat de noi nişte tineri care conduc o organizaţie care ajută firmele să crească pe o perioadă de trei luni, e o formă de a comprima timpul. Am trecut printr-un concurs la care au participat 150 de firme şi au rămas şapte. Noi am fost singura firmă din Europa continentală care a fost acceptată. E o formă în recunoaştere. La tine în sat nu poţi fi profet, dar cînd ajungi „la oraş“ e foarte bine să vezi că ceea ce faci este apreciat.
Înţelepciunea populară spune „decît codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş“... De ce nu vreţi să fiţi fruntaşi în „satul“ nostru românesc?
În primul rînd, pentru că trebuie să fii prieten cu primarul – o chestiune pe care nici măcar nu ne-am propus-o. Apoi, din partea vestică vine o altă zicală: „dacă eşti cel mai deştept dintr-o cameră, înseamnă că nu te afli în camera potrivită“. Ţin mai mult la această frază. Este greu să pleci din ţara ta, unde cît de cît te afli într-o elită – în cultură, în tehnologie sau oriunde. Cînd ajungi în altă parte, descoperi că „elita“ ta seamănă cu media de acolo: sînt mulţi ca tine, de fapt. E un pic descurajator să afli că eşti „unul dintre“; dar pe de altă parte e un sentiment plăcut, pentru că în sfîrşit ai senzaţia unui mediu natural. Eşti într-o baltă în care vrei să fii.
Iar în balta aceea toată lumea înoată...
Toată lumea înoată în condiţii egale. Nu există un peşte mai mare care, pentru că îl cunoaşte pe proprietarul bălţii, înoată mai bine decît ceilalţi. Acolo, mai întîi trebuie să te dezveţi de diversele probleme, să scapi de diversele răni pe care le-ai avut în România. De exemplu, la Londra ne-am întîlnit în prima săptămînă cu o doamnă din partea ministerului Educaţiei (care se numeşte Department for Education, nu of Education, mi se pare o diferenţă esenţială). Am fost şocaţi de această întîlnire. Doamna venise – cum e normal, dar nu avem acces la o asemenea normalitate în România – să afle ce se mai întîmplă cu tehnologia educaţiei, venise să cunoască cele şapte firme.
Care sînt rezultatele concrete ale „descinderii“ la Londra?
În trei luni, am ajuns să facem manuale-pilot pentru Oxford University Press. Şi facem manuale pentru Eton College, iar de asta sîntem mîndri în cel mai înalt grad. E ciudat, pentru că în genere colegiul nu face manuale, le face o editură. Dar e o problemă: a scăzut foarte mult utilizarea manualelor. Doar 10% dintre profesorii din Marea Britanie mai folosesc manualele clasice. Cei mai mulţi utilizează un amestec de manuale, uneori îşi fac singuri propriile materiale pentru lecţii, au video, au Internet ş.a.m.d. Uneori, YouTube e o resursă mai interesantă pentru ei decît un manual clasic. Din cauza sau datorită Internetului (depinde în ce fel ne uităm la asta) a apărut o scindare între ofertă şi cerere. Felul în care sînt utilizate manualele nu se mai potriveşte cu felul în care sînt realizate manualele de către edituri.
Cred că nu se mai potriveşte nici cu felul în care elevii aşteaptă să li se predea lecţiile. Copiii de azi cresc în universul multimedia. Nu şi asta impune schimbarea?
Categoric da, pentru că ei se obişnuiesc cu o manieră prin care informaţia ajunge la ei. Noi toţi am fost obişnuiţi cu alta – cărţi fizice pe care le deschidem, dăm pagini etc. Ei, în schimb, consumă informaţie în absolut orice fel. De pildă, în locul unei lecţii de istorie, ei se pot uita la un video de cîteva minute şi înţeleg mai bine. Asta complică, desigur, situaţia profesorului: numai cartea şi prestanţa lui nu mai ajută la captarea atenţiei elevilor. Asta e o problemă fundamentală. În Anglia am observat un fenomen pe care nu ştiu să-l explic prea bine. Pe de o parte, utilizarea Internetului e mai mare decît la noi, pe de altă parte nu există o isterie pro-gadget-uri. Nu există o competiţie faţă de cartea tipărită, în egală măsură se citesc cărţi şi e-books, nu e un conflict între tipar şi noile tehnologii.
Acolo, cartea tipărită e mai bine aşezată. La noi, la 25 de ani după ce am căpătat libertatea de a tipări şi citi orice, poate editorii se tem că vor pierde ceea ce au cîştigat...
Am o anume experienţă cu editurile, aşa că pot să înţeleg temerile lor legate de e-books. În primul rînd, le distruge modelul de business. Dacă apare o editură nouă, trebuie doar să-şi găsească autori şi cărţi şi să înceapă să publice; nu trebuie să inventeze un model de business, el există deja de zeci de ani. Lumea digitală aduce alt model de business: nu mai produci artefacte care ajung apoi într-un lanţ de consum. Noi, cînd discutăm cu editurile educaţionale, încercăm să le convingem de acest lucru simplu (dar greu de pus în practică): de cînd au devenit digitale, cărţile nu mai sînt produse, sînt servicii. Trebuie să îţi transformi mecanismele interioare ale editurii pentru a trata cărţile drept servicii. Dacă ne uităm la piaţa de muzică, observăm că s-au întîmplat foarte multe lucruri rele pentru că această piaţă nu s-a mişcat destul de repede. Cînd a apărut posibilitatea de a asculta muzică pe mp3 player, nu exista conţinut pentru aşa ceva. Casele de discuri aveau posibilitatea tehnică de a face mp3 de pe o zi pe alta, nu asta era problema. Dar le-a fost frică. Din cauza asta au pierdut foarte mult: astăzi, nouă ni se pare aproape acceptabil moral să descărcăm mp3 de pe Internet. Au greşit.
Dacă ar fi produs rapid mp3 şi le-ar fi pus pe piaţă, istoria s-ar fi scris altfel?
Absolut. Astăzi nu ar mai fi fost acceptabil moral să descarci muzică de pe Internet. Nu s-a întîmplat la fel cu cărţile. Cărţile electronice au fost disponibile relativ repede, odată cu Kindle şi celelalte dispozitive. Aşa încît, dacă ai vrut o carte, mai bine ţi-ai luat-o legal, plătind, cu sentimentul că totul e în regulă. Astăzi se piratează şi cărţi, dar la un nivel mic, incomparabil cu ce se întîmplă în muzică. Azi, în sfîrşit, muzica e tratată drept serviciu, nu produs: s-a transformat din mp3 în streaming.
Ce înseamnă pentru un profesor că ar trebui să trateze manualul electronic drept serviciu?
Profesorul, în ansamblu, îşi face bine treaba. Cei mai mulţi ştiu să răspundă la cerinţele şi aşteptările clasei, ştiu ce să ofere. Astăzi, ei fac acest lucru copiind din diverse manuale şi materiale – ilegal; n-au nici o problemă să copieze pagini întregi de oriunde pentru a preda la clasă. Aşa că trebuie să le dai profesorilor un mecanism – legal – prin care ei să poată folosi un mix de manuale şi de cărţi pe care ştiu să le folosească. Ei sînt un fel de DJ, mixează. Cheia problemei e să-i laşi să mixeze. Aşa că manualul se transformă într-un serviciu: devine un schelet pe care profesorul poate să adauge, să adapteze, în funcţie de nevoile clasei sau ale elevilor. Sînt din ce în ce mai multe şcoli care probează diverse modele pedagogice. Există varianta flipped classroom, pe care Eton College o practică destul de mult. Partea esenţială de învăţare ţi se dă înainte, e recapitulată la începutul orei, iar restul orei constă în discuţii pe marginea ei. Altă variantă pe care am văzut-o în Marea Britanie se numeşte project based learning. Se alege o temă practică – de exemplu, realizarea unei expoziţii despre al Doilea Război Mondial. În acest caz, trebuie să înţelegi cum se face o expoziţie, trebuie să înţelegi epoca, războiul şi tot ce e legat de asta. Şi ai de făcut un lucru practic, pe care îl vor vedea şi alţii.
Profesorul meu de română din clasa a IX-a făcea un lucru asemănător cu ceea ce spuneţi despre utilizarea manualelor. În prima oră, ne-a spus că manualul e prost, să-l păstrăm pentru a-l preda la sfîrşitul anului şcolar. El ne preda după un fel de sinteze făcute de el, scrise pe nişte caiete cu care venea în clasă. Nimic nou, aşadar: doar tehnologia...
Eu nu cred că tot ce e legat de computere va schimba fundamental maniera în care sîntem educaţi. Dacă vine o schimbare, ea nu vine din faptul în sine că ai tabletă. Vine din faptul că, dacă ai tabletă, poţi proba modele pedagogice noi.
Circulă însă destule opinii (şi clişee, mai ales printre literaţi), care spun că Internetul şi calculator distrug lectura. Cum explicaţi asta?
Aş spune că e ca o iubire înşelată. Sigur că ce se întîmplă astăzi nu e congruent cu ce a fost în ultimii ani. Sigur că, dacă ai citit 30 de ani cărţi pe hîrtie, e dificil să vezi lucrurile altfel. Dar nu e o problemă să citeşti pe tabletă. Problema apare atunci cînd vrei să pui o anatemă asupra Internetului şi computerului. Timpurile se accelerează şi se vor accelera tot mai mult. E posibil să ajungem, în 30 de ani, la un punct radical în istoria umanităţii. Unii spun că asta se va întîmpla cînd va apărea inteligenţa artificială şi e posibil să fie aşa. Dar deocamdată sîntem pe un segment de timp accelerat şi e normal să apară astfel de reacţii împotriva tehnologiei.
Foto: E. Enea
