Filmul german la Bucureşti – dialog cu Andrei RUS

Film Menu.

În programul Zilelor filmului german sînt şi unii cineaşti cunoscuţi, şi alţii mai puţin cunoscuţi. Cum aţi făcut selecţia, ce aduce acest mic festival al filmului german? 

Este un eveniment anual, organizat de Institutul Goethe din Bucureşti, care în fiecare an colaborează cu un alt selecţioner, tocmai pentru a asigura o diversitate de viziuni asupra cinematografiei germane. Eu nu eram un mare cunoscător al cinematografiei germane înainte să mă ocup de această selecţie şi să văd zeci de filme contemporane. În anii 2000, cinematografia germană nu s-a bucurat de un mare succes pe plan internaţional, la nivel festivalier, aşa cum s-a întîmplat cu alte cinematografii naţionale, şi atunci unele filme îmi scăpaseră din vedere. Aşa că am luat-o temeinic, am încercat să vizionez cît mai multe dintre filmele produse în Germania. Mi-am propus să mă raportez la marea diversitate a temelor şi a tipurilor de estetică pe care o oferă cineaştii germani. De asemenea, mi-am propus să existe o diversitate şi la nivel de personalităţi. Am vrut să avem o reprezentare a mai multor generaţii de cineaşti, începînd cu debutanţii şi trecînd prin cineaştii care sînt acum pe val, pînă la cineaştii deja „clasicizaţi“, care au debutat în anii ’70. 

Anii ’70 au adus un fel de „explozie“ pe plan internaţional a filmului vest-german, prin Fassbinder, Schlöndorf, Wim Wenders şi alţii. Altminteri, evoluţia filmului german e plină de suişuri şi coborîşuri… 

În perioada filmului mut, în anii ’20, Germania a avut un număr considerabil de cineaşti importanţi. Publicul cultivat ştie despre Fritz Lang ori Murnau, care prin filmele lor expresioniste au impus o direcţie a cinematografiei naţionale. Era o perioadă cînd SUA, prin Hollywood, care deja se formase, devenise de departe cea mai puternică industrie cinematografică a lumii; cîţiva producători şi cineaşti şi-au dat seama că singura soluţie pentru ca o cinematografie să aibă ceva de spus (inclusiv la nivel financiar) este să încerce să se definească printr-o direcţie care să difere de cea a Hollywood-ului. Germanii au fost primii care au făcut asta; de aceea unii dintre ei au şi fost invitaţi la Hollywood – Fritz Lang ori Pabst, de pildă. Problema este că, emigrînd aceste personalităţi, peisajul a rămas sărac. Apoi, au fost schimbările politice din anii ’30: odată cu venirea la putere a lui Hitler, a existat o singură direcţie acceptabilă în cinematografie. După război şi dezastrul care a urmat, a fost destul de dificil pentru germani să reconstruiască cinematografia. Aşa că generaţia anilor ’70 reprezintă cineaştii care şi-au dorit o ruptură cu generaţia anterioară, în care nu se recunoşteau. Cînd această generaţie s-a epuizat (Fassbinder a murit, Wenders şi Herzog au devenit staruri internaţionale), din nou a trecut o perioadă pînă cînd cineaştii tineri au realizat „cu cine au de luptat“. Cam acesta e şi punctul actual: după căderea Zidului Berlinului, primul pas al cinematografiei a fost să se uite spre Hollywood, aşa că marile succese internaţionale au venit de la cineaşti care după aceea au şi lucrat la Hollywood (fără prea mult succes). A fost o perioadă de confuzie. N-aş spune că acum există un „nou val“ care să aibă o direcţie, aşa cum a avut noul val românesc. Există o mare diversitate de direcţii şi de stilistici, de multe ori foarte incitante. 

Aşa arată şi selecţia pe care aţi făcut-o, am observat că sînt incluse filme diferite, autori din diverse generaţii… 

Zilele filmului german s-au deschis cu Victoria, un film făcut dintr-un singur cadru. Începe ca o comedie romantică, dar se transformă într-un

cu foarte multe peripeţii şi răsturnări de situaţie, cu foarte multe locuri prin care trec personajele. Dacă vreţi, e un fel de

dar pe picioare, nu cu maşina. Este filmat în Berlin, de noaptea pînă mijesc zorile, fără nici o tăietură. Din punct de vedere tehnic, e o mare performanţă acest film. E o întreagă coregrafie de aparatură, de mişcări, de replici. E un film spectaculos, cel mai bun film al anului. Dar nu e filmul meu favorit. Îmi plac alte trei, diferite. În primul rînd, îmi place filmul lui Edgar Reitz, care după ce a realizat celebrul Heimat a mai realizat cîteva părţi care se numesc tot

, dar cu diverse subtitluri. De data aceasta este vorba despre

.

cronica unei viziuni. E un film lung, are vreo patru ore, un fel de saga de familie plasată în secolul al XIX-lea, şi documentează un proces destul de puţin cunoscut, al masivei mişcări de migrare a populaţiei germane în primul rînd spre Brazilia, dar şi spre America şi Mexic. E un film cum rar se mai fac astăzi, e ceva foarte clasic, cam cum e

pentru Bergman: era destul de modern şi cînd a apărut, dar are şi ceva clasic, de Tolstoi. Al doilea film este

e un film făcut de Julian Radlmaier; din cît m-am documentat, rezultă că e un film de şcoală. Vorbeşte despre un grup de georgieni care sînt angajaţi într-un fel de palat pentru a face curăţenie. Aminteşte de filmele politice ale lui Godard de la începutul anilor ’60, e un fel de farsă

Jacques Tati, dar care aminteşte de Otar Ioseliani (pe care nu ştiu cîtă lume îl cunoaşte). E o nebunie de film, făcut de un cineast care promite foarte mult. Al treilea este singurul film mai vechi pe care l-am selectat: se numeşte

e realizat de Konrad Wolf. E un film est-german, e replica dată de DEFA (studiourile est-germane) filmului

realizat de Bob Fosse la Hollywood. Prezintă o perspectivă un pic mai pesimistă, mai sordidă asupra societăţii; de altfel, este o caracteristică a filmelor est-germane. Sînt foarte bucuros să anunţ că am propus, iar Institutul Goethe a acceptat să organizăm, începînd cu anul viitor, o serie de proiecţii lunare în care să prezentăm şi să dezbatem un film est-german şi un film vest-german, în oglindă (şi mă refer şi la filme contemporane care sînt plasate în Est sau în Vest). Pentru că predau istoria filmului la Universitate, mi se pare o mică nedreptate că cineaştii est-germani sînt complet uitaţi; merită o încercare de a vedea măcar cum sînt filmele lor. Filmele pe care le-am selectat nu au distribuitor în România, nici cineaştii nu sînt cunoscuţi în România. Mă interesează orice aspect al vieţii şi cred că o societate este cu atît mai sănătoasă cu cît are o expunere mai mare la manifestări culturale cît mai diverse, pentru că doar de-aici pot să vină idei, din această expunere pe care, desigur, o capitală o oferă mai mult decît provincia. 

În România, într-adevăr, e greu să vezi filme europene, în afara acestor festivaluri, mai ales în afara Bucureştiului. 

Este o problemă la care sînt destul de sensibil, pentru că provin la rîndul meu dintr-un oraş mic de provincie, unde în perioada în care eram elev de liceu funcţiona încă cinematograful (care era de stat, aparţinea de RADEF), dar după ce am terminat liceul nu mai există. Sigur, acum există posibilitatea de a vedea filme online sau pe DVD. Aici e o chestiune foarte ciudată de politică culturală; teatrele sînt tot de stat şi sînt subvenţionate (mă refer la săli), dar cinematografele nu. În multe oraşe sălile au fost închiriate unor patroni de birturi, care le-au stricat. Apoi unele au revenit la administraţia locală, dar investiţiile pe care le presupun sînt mari, după ce au fost stricate. Aşadar, sălile de teatru au putut fi întreţinute pentru a fi primitoare pentru spectatori, dar sălile de cinema nu. Oricine intră într-un cinematograf de stat – cum sînt, în Bucureşti, Patria sau Scala – constată că sînt condiţii foarte rele de vizionare, nu au cum să concureze cu sălile de la mall-uri. România stă prost şi la nivel de videoteci, adică centre pentru închiriat filme. Nu oricine îşi poate permite să dea 50 de lei pe un DVD. Ştiu că a existat un program pentru a aduce DVD-uri în biblioteci – în oraşul meu s-au adus cîteva zeci –, dar e vorba tot de cinema mainstream, de filme hollywoodiene în general. Cred că din punctul de vedere al politicilor culturale şi al mentalităţii, cinematografia este în continuare percepută în România ca fiind „mai puţin artă“ decît alte arte. Situaţia se va schimba în timp şi se va acorda mai multă atenţie şi educării populaţiei în domeniul filmului. 

În şcoală, muzica şi desenul se află, de bine, de rău, în planul de învăţămînt. Dar nu se face nimic în materie de cinematografie. N-ar trebui să începem de acolo? 

În ultimii ani au existat cîteva proiecte (tot în şcoli din Bucureşti), au fost încercări de a introduce în şcoli un curs opţional de audiovizual, dar s-a blocat, pentru că nu există suficiente cadre didactice care să poată ţine astfel de cursuri. De multă vreme se discută, inclusiv cu ministerul. Ar fi foarte important pentru tineri să înveţe să deconstruiască un mesaj audiovizual, mai ales în această nebunie audiovizuală – pe Facebook, pe Internet, la televizor – în care există foarte multe imagini şi mesaje. Pentru sănătatea lor mentală, merită să înveţe cum trebuie tratate filmele, emisiunile TV şi toate celelalte. 

De ce ar trebui să vină publicul la un astfel de festival? 

Dacă vorbim despre cinefili, ar fi posibilitatea de a descoperi noi cineaşti, noi voci care în scurt timp s-ar putea să devină staruri de nivel internaţional. Dacă vorbim despre spectatori cu o oarecare deschidere culturală, pentru că există în program filme în care pot să descopere anumite lucruri despre istoria ori societatea germană. Dacă vorbim despre un public ceva mai larg care aşteaptă de la cinema

, există şi astfel de filme. Pînă la urmă, genul acesta de eveniment care se întîmplă doar o dată pe an reprezintă pentru orice public răspunsul la o curiozitate culturală: cum mai e Germania, dincolo de orice prejudecăţi pe care le avem fiecare dintre noi. E o ocazie de a confrunta cultura noastră cu ce se întîmplă în cultura germană în prezent.  

Foto: E. Enea