Dincolo de Festivalul Enescu – dialog cu Dan DEDIU

Este compozitor, profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi rector al acestei instituţii. Dan Dediu este partenerul ideal pentru a discuta despre starea muzicii româneşti. L-am invitat la un dialog pentru că, în plină desfăşurare a Festivalului Enescu, muzica este în centrul atenţiei. Dar mi s-a părut interesant să aflăm şi ce se întîmplă în restul timpului, în afara zilelor de sărbătoare. 

Cum vi se pare ediţia 2015 a Festivalului Enescu? 

De peste zece ani, radiografiez în

ediţiile Festivalului Enescu. Anul acesta repertoriul mi se pare mai modernizat. Sînt cîteva lucruri care nu s-au cîntat în România pînă acum, deşi au împlinit 100 de ani. Modernismul muzical în latura sa expresionistă a fost mai puţin gustat în România. Dar iată că, în momentul în care se cîntă aceste lucrări, există un public: mă refer la

de Alban Berg şi la

de Richard Strauss. Sînt lucrări „de-un leat“ cu

al lui Enescu, aşa că e bine să vedem contextul în care a apărut opera lui Enescu. Mi se pare o ediţie echilibrată a Festivalului Enescu. Lovitura magistrală este invitarea pentru un concert a Filarmonicii din Berlin, cu Sir Simon Rattle. Sînt şi alte orchestre mari invitate. Ai ce asculta. Dar, în acelaşi timp, cred că Festivalul Enescu s-a transformat într-un fenomen social, care atrage o mulţime de oameni – mai avizaţi sau mai puţin avizaţi – doritori să asculte muzică de bună calitate în interpretări pe care nu ai ocazia să le auzi. Sînt oameni care n-au ascultat niciodată pe viu Filarmonica din Berlin sau Concertgebouw şi nici nu au ocazia să se ducă la Berlin sau la Amsterdam să le asculte. 

Se vorbeşte mult despre muzică în această perioadă şi Festivalul e intens promovat. E bine că a devenit un fenomen social? 

Cred că imaginea şi muzica sînt emblemele pe care se bazează civilizaţia contemporană. Fără ecran nu prea mai putem trăi, dar nici fără muzică, de orice fel ar fi ea. A ajuns de la obiect de consum în supermarket la mesaj care manipulează. Muzica simfonică ori de operă presupune un anumit tip de cultură, desigur. Dar imaginea şi muzica sînt două moduri de existenţă ale impulsului spiritual, care şi-au împărţit scena. Nu există încă un ghidaj, care trebuie să vină dintr-o cultură pe care ţi-o faci tu însuţi şi din anumite valori pe care ţi le impui. 

De unde trebuie să vină aceste valori? 

Din şcoală, evident. Rolul şcolii începe să se schimbe. Pînă acum era bazată pe informaţie: dădea informaţie pe care trebuia să o asimilezi şi care transforma interioritatea. Actualmente, informaţia există, poate fi accesată de oriunde, de către oricine. Problema este să ştii ce tip de informaţie este relevantă şi ce tip de informaţie te sminteşte. Or, nu te poate călăuzi decît un mentor, un profesor, care la rîndul lui trebuie să ştie cum să-ţi călăuzească paşii. Muzica şi imaginea trebuie ghidate prin cuvînt, nu trăiesc de la sine. Au nevoie de un lichid amniotic semantic care este cel mai precis ghidat prin cuvînt. În momentul în care pui o imagine şi adaugi şi un cuvînt sau o sintagmă alături, ai ghidat deja sensul acelei imagini. La fel se întîmplă şi cu muzica. Ea poate fi înţeleasă la modul intuitiv în foarte multe feluri. Dar dacă o explică cineva, diriguieşte înţelegerea spre un orizont care poate să îmbogăţească sau, dimpotrivă, să sărăcească interioritatea. Cuvîntul, deşi pare ancilar în contemporaneitate, este de fapt eminenţa cenuşie care stă în spatele imaginii şi sunetului. 

Cu ce pleacă un om obişnuit din şcoală în materie de cultură muzicală? 

Un om obişnuit ar fi de dorit să plece cu cît mai multă dorinţă de a asculta muzică şi cu o înţelegere a diversităţii fenomenului muzical. Există muzici pentru diverse vîrste sau gusturi, există muzici care sînt mai greu de înţeles, care nu se oferă audiţiei decît după ce ciocăneşti la uşa lor de vreo patru-cinci ori, au nevoie de o audiţie repetată. Nu putem pune toată muzica într-un singur sertar. Muzica este un continent şi atunci trebuie ascultată şi înţeleasă divers. Muzica este, la ora actuală, singurul ritual şamanic care s-a menţinut din

pentru că simţi o energie cînd o asculţi. Există moduri foarte rafinate de cunoaştere prin muzică. E o cunoaştere non-verbală, intuitivă. Există şi muzici pentru distracţie, evident, dar muzica este şi o formă de cunoaştere, ca orice formă de artă. 

Festivalul Enescu e o ocazie pentru public de a se confrunta cu mari figuri. Nu e o discrepanţă între ce se întîmplă la Festival şi ce se întîmplă în mod obişnuit în stagiunea muzicală? 

Într-adevăr, este o mare diferenţă între ce se ascultă la Festival şi ce se ascultă în stagiuni. Dar trebuie să ştim că Festivalul Enescu este o sărbătoare, iar sărbătorile nu sînt foarte dese. Trebuie să fim fericiţi că avem aşa ceva. Sigur că nu sînt bani, în stagiuni, să plăteşti mari interpreţi şi orchestre celebre care să vină în fiecare săptămînă. Din păcate, Bucureştiul nu este deocamdată în circuitul marilor capitale muzicale. Tinde să devină aşa ceva. S-a schimbat faţă de acum 10-20 de ani, şi graţie Festivalului, şi graţie stagiunilor. Ele au devenit din ce în ce mai bune şi mai deschise. Au început să vină şi în stagiune nume grozave, mari cîntăreţi, mari dirijori şi interpreţi. Dar e o problemă logistică şi financiară şi, nu în ultimul rînd, e şi o problemă de viziune managerială. Dacă vrei să prinzi un om de talia asta, trebuie să-l anunţi cu cinci ani înainte. Un fenomen interesant este că, în ultimii ani, se întorc muzicienii români din străinătate. Vin cu prietenii lor din orchestrele mari în care cîntă sau cu solişti din ţările în care stau, îi aduc pentru concerte în România. Sînt mari muzicieni plecaţi în anii ’80, care, după o carieră împlinită în străinătate, vin să împărtăşească din experienţa lor şi şcolii româneşti. 

Se tot vorbeşte despre muzicienii plecaţi în alte ţări. Ce-am pierdut prin plecarea lor? 

În anii ’90, părea o pierdere. Acum, privind retrospectiv, pierderea s-a transformat într-un cîştig, pentru că aceşti oameni au performat, au ajuns chiar în posturi-cheie, de concert-maestru (cum este Liviu Prunariu la Concertgebouw, cum este Bogdan Zvorişteanu la Radio Suisse Romande), ceea ce nu e uşor într-o orchestră mare din Europa. Au o experienţă mare şi diversificată. Ei sînt în legătură permanentă, şi-au făcut ansambluri şi au început să vină cu ele în turnee în România. Se creează o punte benefică, iar aceşti oameni nu mai au senzaţia – care exista în anii ’90 – că în România nu se poate face nimic şi că toate talentele care răsar trebuie să plece. De cînd cu criza economică, s-au desfiinţat multe orchestre – şi în America, şi în Europa – şi mulţi oameni au rămas pe drumuri. Asta înseamnă că nivelul orchestrelor a început să crească, pentru că sînt foarte mulţi instrumentişti foarte buni care concurează pe locurile respective. Şi în România lucrurile au început să se schimbe. Orchestrele au început să primească oameni tineri, iar aceşti tineri vin cu o experienţă dublă: o experienţă în şcolile noastre, dar şi una de un an sau un semestru în şcolile din Germania, din Franţa, din Olanda sau din alte ţări cu care mai avem parteneriate prin programul Erasmus. 

Cum mai sînt şcolile noastre? 

Şcolile noastre de muzică sînt. Este un lucru foarte bun că există şcoli şi licee de muzică. Este esenţial pentru facultăţile de muzică să aibă acest bazin de selecţie. Sînt copii foarte talentaţi: România continuă să dea talente muzicale formidabile. Văd pianişti de clasa a VI-a extraordinari, din toate oraşele. Cu timpul, ei se vor cerne. Pe baza acestui sistem Bologna – licenţă, master, doctorat –, la doctorat ajung să intre realmente cei mai buni. Nu toate carierele muzicale au nevoie de masterat sau doctorat. Unii instrumentişti, după ce au terminat licenţa, ajung la mari orchestre din lume. 

Astăzi, care mai e situaţia plecărilor în străinătate? 

Există permanent un asemenea trafic. Unii îşi găsesc de lucru în orchestre, alţii în sistemul educaţional. Există însă şi mulţi care, după ce au terminat licenţa sau masterul, se gîndesc să plece undeva. Sînt destui care, fiind foarte buni, obţin un loc în străinătate. Sînt oameni care s-au dus şi în Mexic sau în orchestra din Beirut, care e plină de români. Dar sînt oameni care se întorc, mai vin în România pentru un

, aduc cu ei şi alţi oameni interesaţi de România. Într-un fel, este o viaţă globalizată. S-a schimbat mentalitatea, nu mai e ca în anii ’80 sau ’90, sistemul s-a schimbat în toată lumea. Comunicarea rapidă de azi face ca peste tot comunităţile umane să fie mult mai fluide. Iar viaţa de muzician presupune multe turnee. Am prieteni dirijori care trăiesc în SUA şi ajung o săptămînă pe an acasă, în concediu; în rest, fac tot mapamondul. E riscul meseriei. 

Care sînt cele mai mari dificultăţi ale unui tînăr absolvent de Conservator? 

Depinde ce îşi doreşte şi ce ştie să facă. Cel mai greu este să reuşeşti să îţi iei zborul după ce ai stat la clasa unui maestru. Pentru că a-ţi lua zborul înseamnă să te depărtezi de el şi să mergi pe drumul propriu. Nu-i uşor. Îţi trebuie conştiinţa propriei valori, foarte multe cunoştinţe, curaj şi în acelaşi timp ai nevoie şi de un pic de noroc. Sînt mulţi care se autopromovează agresiv. Ajung să dea anumite audiţii, dar promovarea agresivă nu e o soluţie: trebuie să ai ce să arăţi, nu poţi trişa. Cel mai greu e să te desprinzi de mentorul tău, dar în acelaşi timp să continui să te îmbogăţeşti sub raportul conţinutului. Şi sub raportul onestităţii. Sînt unii care vor să facă nişte cariere fulminante rapid, pentru că se poartă: apari de două-trei ori la televizor, ai un repertoriu restrîns şi vrei să-i dărîmi pe toţi. Nu merge. O consistenţă sporită înseamnă şi o onestitate sporită. E foarte greu şi să pătrunzi, pentru că sînt mulţi foarte buni. Trebuie să munceşti de dimineaţă pînă seara, căci aceasta e o profesiune care nu merge fără muncă, la fel ca toate meseriile care se fac din plăcere şi cu pasiune. E o asumare totală, e o vocaţie. Eu sînt optimist de felul meu. Sigur, putem vedea şi partea goală a paharului, dar eu prefer să o văd pe cea plină, pentru că în primul rînd sînt profesor. Şi, ca profesor, îmi place să dau aripi tinerilor.  

(fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro)   

Foto: E. Enea