Mai vrem în Schengen? – dialog cu Ciprian CIUCU

Săptămîna trecută, Centrul Român pentru Politici Europene a publicat, „spre uzul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 17 septembrie 2015”, un raport despre opţiunile pe care le are România în legătură cu intrarea în Spaţiul Schengen. Raportul se intitulează La spartul tîrgului şi analizează, rece, toate variantele pe care le are România, inclusiv aceea de a amîna sine die intrarea în Schengen. Căci, în contextul crizei refugiaţilor, problema se complică. L-am invitat la o discuţie despre aceste teme pe Ciprian Ciucu, director CRPE.

De cînd ne tot pregătim să intrăm în Spaţiul Schengen?

Ne pregătim din 2007, de cînd am intrat în Uniunea Europeană. Conform Tratatului de aderare, ar fi trebuit să fim deja în Spaţiul Schengen dacă am îndeplinit condiţiile tehnice. Şi le-am îndeplinit. Termenul asumat de România şi de Bulgaria era martie 2011. Statele membre, în Consiliul pentru Afaceri Interne şi Justiţie, au găsit tot felul de pretexte pentru a amîna acest moment: faptul că românii abuzează de sistemul social din Germania şi din alte ţări; că nu i-am integrat pe romi (cee ce este mai mult sau mai puţin adevărat, dar nu are legătură cu subiectul); că nu avem prgrese ireversibile în justiţie (ceea ce iarăşi este adevărat, dar nu are legătură cu procesul nostru). Încă din toamna anului 2012, am început să suspectez că adevăratul motiv nu este legat de aceste pretexte, ci de ceea ce se întîmpla în Grecia încă de atunci: presiunea migraţionistă era şi atunci foarte mare, chiar dacă nu ca acum. Presiunea pe Balcanii de Vest spre Serbia era foarte mare şi atunci era la mintea cocoşului că, dacă România şi Bulgaria intrau în Schengen, imigranţii din Grecia ar fi avut cale liberă spre capitalele din Vest. Cred că, într-un mod nesincer, statele membre au invocat diverse pretexte pentru că erau conştiente de presiunea migraţionistă. Ceea ce anul acesta se confirmă.

Asta înseamnă că se ştia de ani întregi că va urma un mare val de migranţi…

Avem rapoartele Frontex de atunci, agenţia europeană care ar trebui să ajute statele membre UE să păzească graniţele externe ale Uniunii. Dar Frontex este o glumă de agenţie, are un buget de 115 milioane anual, are cîteva bărcuţe şi două-trei avioane cu care să-i ajute pe italieni şi pe greci. Grecia, care are mii de insule, nu-şi poate proteja graniţele. Dacă Bulgaria şi România ar fi fost în Schengen, calea spre Vest era deschisă. Celelalte pretexte nu stau în picioare. Cîţi români ar fi abuzat de sistemele sociale din Germania? Cîteva mii, probabil. În comparaţie cu valul de imigranţi de azi, nu înseamnă nimic. Faptul că România nu i-a integrat pe romi e un argument fals. Sigur că România mai are multe de făcut în această privinţă, dar romii, ca orice alţi cetăţeni europeni, au deja dreptul la liberă circulaţie. În acest context, fiind evident că aceste pretexte nu mai funcţionează, ne-am întrebat ce ar fi de făcut.

De fapt, mai vrem în Spaţiul Schengen?

La nivel declarativ, vrem. Dar avem două opţiuni. Prima este să facem tot ce putem pentru a intra în Schengen. A doua este să ne punem întrebarea ce s-ar fi întîmplat dacă am fi fost deja în Schengen. Ceea ce se întîmplă acum în Ungaria s-ar fi putut întîmpla la Bucureşti. Ar fi fost autorităţile române capabile să gestioneze situaţia mai bine decît cele din Ungaria? Nu cred. Motiv pentru care faptul că în acest moment nu sîntem în Schengen şi avem totuşi o graniţă naturală, Dunărea, cu Bulgaria e un avantaj. Poate n-ar fi bine să ne grăbim.

Care ar fi opţiunile pentru a intra în Schengen?

Prima ar fi să continuăm eforturile diplomatice. După ce MAI şi-a făcut treaba (infrastructură, securizarea graniţelor etc.), mingea a trecut la Ministerul de Externe care, pe căi diplomatice, ar fi trebuit să convingă ţările membre că am îndeplinit criteriile. Să le convingă, adică, în legătură cu ceva ce ştiau deja. Canalele diplomatice au fost, cred, epuizate. N-am putea face nimic în plus acum. S-a dovedit că nu a mers. A doua opţiune ar fi una curajoasă: să anunţăm statele membre că le vom da în judecată la Curtea Europeană de Justiţie pentru că nu respectă Tratatele. În Tratate scrie că cetăţenii români au dreptul la liberă circulaţie şi că România va fi primită în Schengen cînd va îndeplini criteriile tehnice. Le-a îndeplinit. Atunci ce mai aşteptăm? Putem să anunţăm statele membre că le vom da în judecată. Ne-ar putea crede pe cuvînt şi atunci ar vota intrarea noastră în Schengen sau nu ne-ar crede şi atunci ar trebui să mergem la Curtea Europeană de Justiţie. Acolo am putea obţine o decizie favorabilă – şi atunci statele membre ar trebui să respecte decizia, altfel vor plăti penalităţi – sau nu. Aceasta ar fi o opţiune curajoasă, dar ar putea antagoniza statele membre, mai ales în contextul de acum şi dat fiind că nu avem o imagine foarte bună în Europa şi nu ne bucurăm de multă încredere. Este o variantă care ar fi fost de luat în calcul dacă nu am fi avut criza migraţionistă de acum. Cea de-a treia variantă e mai complicată: să ne decuplăm de Bulgaria. În acest caz, ne-am securiza graniţa pe Dunăre. Avantajul ar fi că am putea intra în Schengen fără ca alte ţări să se simtă ameninţate de presiunea migraţionistă. Dar atît.

Şi care ar fi dezavantajele?

În primul rînd, că ne-am certa cu bulgarii. Nu ar fi o decizie corectă. Bulgarii s-ar simţi singurii lăsaţi pe-afară, singurii care trebuie să apere graniţele externe. Apoi, ar trebui reluat procesul de evaluare şi ar trebui schimbată legislaţia, pentru că peste tot apărem împreună cu Bulgaria. Asta ar dura vreo doi-trei ani. Iar unele state membre s-ar opune, iar Bulgaria nu ar accepta. Iar dacă nu vorbeşti la nivel european pe aceeaşi voce, e greu să fii crezut. Or, la noi, după cum s-a constatat, dacă preşedintele şi şeful Guvernului nu sînt din aceeaşi barcă, nu se înţeleg. Aşadar, şi această a treia varinată ar fi cu probleme. Există însă şi o altă opţiune: să nu ne mai grăbim atît de mult să intrăm în Schengen. Am putea spune public că România renunţă pe o perioadă nedeterminată la dreptul cetăţenilor săi de a circula liber la graniţă (ceea ce înseamnă că stau la graniţă 20-30 de minute mai mult decît alţii). Cu asta, ni s-ar recunoaşte meritul că am avut această iniţiativă, că “ne sacrificăm” şi n-ar mai trebui să fie invocate pretexte care n-au legătură cu subiectul real. Asta e tot e cerem: recunoaşteţi cu toţii că ne-am făcut treaba, iar noi vom amîna să punem pe agenda Consiliului problema Schengen. Discuţia ar fi sinceră. Ar fi însă şi varianta tacită: pur şi simplu nu mai vorbim despre asta şi nu mai punem pe agendă subiectul. De altfel, pînă acum s-a întîmplat aşa: noi n-am fost respinşi din Schengen, ci nu am ajuns niciodată la vot. De cîte ori voiam să punem pe agendă subectul, ni se spunea că n-o să trecem la vot. Şi atunci, de frica unui vot negativ, nu se mai ajungea la procesul de votare, căci ar fi dat foarte prost în ţară pentru premier şi pentru ministrul de Interne, care ar fi trebuit să plătească un preţ politic.

Totuşi, de atîţia ani se vorbeşte despre avantajele pe care le-am avea prin intrarea în Spaţiul Schengen. Dacă renunţăm, oamenii s-ar putea întreba de ce renunţăm la ele atît de uşor…

Pentru că s-ar putea să avem alte avantaje, care să cîntărească mult mai greu. Acum, un avantaj este că ruta migraţională nu trece prin România. Şi trebuie să vorbim deschis despre asta. Dar avantajul intrării în Schengen ar fi în primul rînd de natură psihologică. Am avea sentimentul că ne-am integrat complet în Uniunea Europeană, că am mai atins unul dintre cele două obiective majore (Schengen şi moneda euro). Nu ne-am mai simţi cetăţeni de mîna a doua. Dacă însă UE nu va reuşi să gestioneze problema refugiaţilor şi situaţia va rămîne instabilă în Siria, Irak şi în alte ţări din lumea arabă, presiunea migraţionistă va creşte. Iar acum, că Ungaria şi-a făcut gard, prima „victimă” e Croaţia şi a doua este România.

Despre migranţi şi refugiaţi se vorbeşte de mult timp în Europa. De fiecare dată, Grecia şi Italia cereau o soluţie la nivel european, dar nu se întîmpla nimic…

Italia, la un moment dat, pentru a stopa migraţia la sursă, a organizat o operaţiune numită Mare Nostrum. Practic, opreau orice ambarcaţiune care avea imigranţi şi o escortau înapoi în nordul Africii. Presiunea migraţionistă asupra Italiei a scăzut atunci cu 90%. Dar o asemenea operaţiune costă. Italia a cerut sprijin. Frontex le-a dat un avion şi o barcă şi asta a fost tot. Aşa că Italia s-a retras, acum păzeşte doar apele sale teritoriale, dar asta nu ajută prea mult, căci ambarcaţiunile ajung în Sicilia sau pe insula Lampedusa. O ţară care are graniţe externe nu îşi păzeşte doar frontierele proprii, ci şi pe ale Uniunii. Aşa încît ar trebui să primească sprijin şi de la celelalte ţări, inclusiv, de pildă, de la Elveţia, care nu e în UE, dar e în spaţiul Schengen. Este vorba despre o politică de azil comună pe care trebuie s-o ofere statele membre într-un mod integrat şi de o politică de securizare a frontierelor. Pentru că nu poţi vorbi despre libera circulaţie dacă nu îţi protejezi graniţele externe.

Foto: D. Muntean