Ce înseamnă să fii primar în România – dialog cu Ovidiu VOICU

Urmărește de mulți ani activitatea partidelor și campaniile electorale, a coordonat Barometrele de Opinie Publică realizate de Fundația pentru o Societate Deschisă, iar acum este directorul Centrului pentru Inovare Publică. Ovidiu Voicu este, așadar, omul cel mai potrivit pentru o discuție despre campania pentru alegerile locale.

E o campanie electorală cam anostă. Să fie oare din cauza modificărilor legislative privind afișajul electoral?

E o campanie anostă mai ales pentru noi, cei din București și din orașele mari, care eram obișnuiți cu un peisaj mai colorat în timpul campaniei electorale. Nu e neapărat o schimbare mare în celelalte localități, căci în campaniile pentru alegerile locale miza cade pe munca din om în om. Munca de teren a partidelor este cea mai importantă. În schimb, pentru un oraș mare ca Bucureștiul, ni se pare ciudat să nu-l vedem împînzit de afișe. Anul trecut s-a schimbat legea alegerilor locale, iar una dintre schimbările aduse ține de tehnica campaniei: este interzis un anume fel de panotaj. Nu mai sînt permise bannerele uriașe, afișele cu care ne-am obișnuit. Scopul declarat la momentul schimbării – unul valid, de altfel – este de a crea egalitate între competitori, astfel încît fiecare să se prezinte la fel în spațiul public, indiferent de cîte resurse are. În campaniile precedente, era un concurs de “cine investește mai mult în afișe”, de aceea le și număram, ca să arătăm că acel cost total depășește suma oficială declarată de partide. Cînd au făcut legea, cele două partide mari – PSD și PNL – au dorit cumva să pună o frînă propriilor ambiții. Își doreau, la un moment dat, să nu mai cheltuie atît, dar dacă unul apăsa pe pedală, celălalt făcea la fel. Și au ajuns să aibă datorii uriașe. Avem o schimbare și în privința finanțării partidelor. În momentul de față, campaniile electorale sînt finanțate preponderent de la bugetul public. Partidele politice cheltuie niște sume în campanie – plafonate – și apoi, pe baza facturilor pe care le-au plătit, merg la Autoritatea Electorală și solicită decontarea, cu condiția să fi depășit măcar 3% din numărul de voturi din circumscripția respectivă. Schimbarea e majoră și vine dintr-o epuizare a partidelor. Calculele neoficiale – căci niciunul nu spune adevărul – arată că partidele se află acum la minus 12 milioane de euro, au datorii foarte mari. În același timp însă au venit și cu un artificiu aflat la limita Constituției, dacă nu chiar dincolo de ea: și-au declarat conturile de campanie ca fiind speciale, așadar de neatins de către creditori; prin urmare, acești bani de decont de la bugetul public nu pot fi executați imediat. Să vedem cum va funcționa.

Ce efecte va avea limitarea panotajului? Va asigura egalitatea între partide?

La prima aplicare, în acest an, nu poate asigura egalitatea. Cu siguranță efectul este o egalitate de vizibilitate. Dar contează mai mult, în aceste condiții, capacitatea de mobilizare a membrilor de partid. Partidele nou înființate vor fi dezavantajate: dacă ești un partid înființat de maximum un an, de cînd s-a schimbat legea, nu poți să concurezi cu cele două partide mari, PNL și PSD, care au rețele antrenate, au oamenii lor în teritoriu. De aceea, ne așteptăm ca majoritatea mandatelor să ajungă la cele două partide mari. O schimbare poate veni din partea partidelor noi numai după ce capătă notorietate și își pot forma rețele. De altfel, s-a și văzut acest lucru: M10, care nu e un partid chiar mic, este format în jurul unor oameni cunoscuți, dar nu a reușit să strîngă semnături pentru candidatul la primărie din București, nu a avut rețeaua necesară pentru a face asta.

Înființarea unui partid politic a devenit mai simplă: se poate înființa un partid cu doar 3 membri. Care sînt efectele acestei schimbări?

În ultimul an, am crescut de la 24  de partide la 66 înregistrate legal. Mai sînt vreo 30 în curs de înregistrare (căci procedura nu e chiar simplă). Nu mă aștept să vedem însă un impact în rezultatele alegerilor, nici la nivel local, nici la nivel național, căci practic e imposibil ca, în cîteva luni, să poți cîștiga notorietatea necesară pentru a-i convinge pe oameni să te voteze. Mă aștept ca efectele să se vadă abia la următorul ciclu electoral, căci partidele serioase, care chiar își doresc să rămînă în cursă, vor continua să-și construiască capitalul electoral. S-ar putea ca unele cicluri electorale să fie chiar mai curînd decît ne așteptăm: pe unde sînt primari anchetați care încă n-au fost condamnați, condamnările să vină în timpul mandatului și atunci să avem alegeri anticipate.

În anii ’90, am mai avut situația asta: în cartea lui Cristian Preda 25 de ani și cîteva sute de partide observăm că au fost partide mici care au obținut cîteva locuri în consiliile locale și județene și atît. Ideea de partide locale are șanse în România?

Are șanse în măsura în care o lăsăm să se dezvolte și n-o omorîm în fașă, cum s-a întîmplat în anii ’90. Doar la primul scrutin, în 1990, și într-o măsură mai mică la al doilea, în 1992, s-a întîmplat acest lucru. Apoi, partidele care au ajuns în Parlament au început să-și construiască bariere pentru a păstra puterea pe care o aveau. Mai întîi au introdus pragul electoral. La primele alegeri nu a existat așa ceva; acum trebuie să faci 5%, ceea ce e mult pentru un partid mic. Apoi, au început să introducă succesiv condiții privind numărul de membri și distribuția lor geografică; asta a omorît partidele mici. În momentul de față, avem posibilitatea de a crea partide locale. Dintre cele noi despre care vorbeam mai devreme, cam jumătate sînt partide locale. În măsura în care le lăsăm să funcționeze așa și nu le punem condiții pentru a le forța să devină naționale, ele au o bună șansă. Unele vor ajunge în consiliile locale sau județene chiar acum. Sînt cîteva partide locale care au șansa să cîștige locul de primar. Las la o parte Bucureștiul, unde Nicușor Dan vine dintr-un partid nou înființat și, conform unor sondaje, este pe locul al doilea. Dar sînt și alte exemple: Alianța pentru Domnești, în Ilfov; apoi, localitatea Popricani, județul Bihor, unde primarul în funcție și-a făcut propriul partid și are șanse. În Săcălaz, în Codlea, în Tîrgu Mureș sînt partide care au șanse. În general e vorba despre niște oameni care vin din sfera civică, sînt cunoscuți în comunitățile locale, așa încît pot ataca funcția de primar cu succes.

În sfîrșit, avem două partide mari, PSD și PNL, așa cum se tot dorea încă din anii ’90. Se cheamă că avem, ca în SUA ori în Marea Britanie, un sistem bipartit real?

Ar trebui să avem grijă ce vrem, căci s-ar putea să ni se îndeplinească dorința să avem două partide mari și să trebuiască să alegem între Gabriela Vrînceanu-Firea și Marian Munteanu... Din păcate, avem două partide mari. Pe căi administrative și prin coagularea puterii, inclusiv prin legislația privind partidele, am ajuns să avem doi poli importanți de putere – PSD și PNL. Lucrurile s-ar putea să rămînă așa o vreme, pînă cînd vor crește și alte formațiuni politice. Spun “din păcate” pentru că acești doi poli de putere n-au crescut din niște valori rezonabile, ca în SUA sau în Marea Britanie, ci avem două partide nereformate, care în interiorul lor au o uriașă problemă de cadre: nici unul dintre ele nu reușește să ne ofere candidații pe care i-am dori. Și-atunci degeaba trăiești cu impresia că ai unul de dreapta frumos și unul de stînga frumos, cînd de fapt avem doi urîți care se mai și amestecă între ei. Problema care apare în sistemele cu două partide e una de reprezentare. Cele două partide vor avea tendința să aducă la un numitor comun spectrul politic pe care îl reprezintă. Și ajung să fie tot mai mult de centru amîndouă, pentru că vor încerca să nu supere pe nimeni. Și, dacă ne uităm la istoria unor asemenea partide, vom vedea că ajung să facă implozie, pentru că nemaifiind reprezentate zonele mai depărtate de centru, acestea își găsesc alte forme de reprezentare. O lecție pe care o vedem cu toții este ce se întîmplă în SUA cu Donald Trump. Partidul Republican, devenind tot mai mult de centru (ca să nu-i supere pe cei moderați, eventual să ia niște voturi din zona liberală, care e a Partidului Democrat), a supărat nucleul dur, conservator al republicanilor, care și-a găsit o răbufnire în Donald Trump, cu toate tarele lui. Nouă ni se pare, de la distanță, că e ca un clovn, dar pentru ei e omul care le readuce niște valori care n-au mai fost reprezentate. În Marea Britanie, Partidul Laburist a venit din poziția a treia, apoi a fost și este amenințat să devină iar al treilea, în spatele Partidului Liberal-Democrat. În Marea Britanie însă, unde există o democrație de jumătate de mileniu, sistemul rezistă. Într-o țară ca România, dacă ne-am apuca să facem cu adevărat un asemenea sistem, s-ar putea să avem surprize mai neplăcute.

Ce surprize? Și în Marea Britanie, și în alte țări europene au apărut partide xenofobe, antieuropene, populiste. La noi se spune că nu mai avem extremiști și naționaliști...

Ba avem, dar sînt mainstream. De fapt, avem un alt tip de așezare a valorilor. În Marea Britanie, Partidul Conservator s-a îndreptat către spectrul de centru, s-a moderat cumva. În România, PNL, care era partidul de dreapta, s-a dus cu arme și bagaje în zona conservatoare. Faptul că Marian Munteanu a ajuns propunerea PNL nu e întîmplător. PNL nu mai este un partid liberal în momentul de față: el s-a dus nu spre centru-dreapta, ci spre o zonă mai radicală. Dar asta pentru că societatea românească este mai conservatoare. Noi pierdem reprezentarea unor valori liberale în acest moment. Dacă cineva se consideră liberal cu adevărat și are vederi progresiste în plan social și vederi pro-piață în plan economic, nu-și găsește reprezentarea, pentru că PNL este pro-piață în plan economic, dar este conservator în plan social. Partea asta de liberalism modern este cumva pierdută în România. La fel se întîmplă și la stînga. Socialismul european nu este reprezentat. PSD nu e nici Syriza, nici Podemos, nici Partidul Laburist – nu-și pune problema “clasei muncitoare”, ca să mă exprim conform vechii doctrine marxiste. Nu-și pune problema oamenilor care se află sub zona de mijloc a societății. PSD nu are acest tip de preocupare.

Ce înseamnă să fii primar în România? Unii primari sînt foarte puternici, devin personaje politice la nivel național (cum era de pildă Radu Mazăre, care se lăuda că poate pune miniștrii...).

Chiar și în guvernul tehnocrat de acum, îl avem pe dl Dâncu, care este expresia unui pol de putere regional. Liderul local – mai ales primarul – are două resurse importante la dispoziție. Una e legată de bani. Avem o descentralizare a bugetelor și a proiectelor (unele legate de apartenența la Uniunea Europeană, care ne stimulează să avem tot mai multe resurse publice în mîinile autorităților locale). A doua e legată de numere, de voturi. Vorbeam despre importanța rețelei din teritoriu și despre capacitatea primarilor de a mobiliza această rețea. Ea devine tot mai importantă pe măsură ce cetățenii se îndepărtează de politică: scade numărul celor care votează, și atunci cei care pot fi determinați, printr-o legătură directă cu primarul, să voteze într-un anumit fel, contează foarte mult. Tipul ăsta de calcul l-am văzut, răsturnat, la alegerile din 2014. Capacitatea lui Iohannis de a veni peste Ponta în turul II a fost determinată de o mobilizare extraordinară, de 10% din electorat, la care nu se aștepta nimeni. Ponta a pierdut pentru că s-a bazat pe capacitatea PSD de a aduce la vot nucleul acela de oameni. Pot să dau un exemplu pe care l-am văzut în zona de sud. Un primar care se află la al treilea mandat și probabil că îl va obține și pe al patrulea, care a fost la PNL și după “ordonanța Dragnea” s-a mutat la PSD, are și o condamnare cu suspendare (căci, vorba lui Vanghelie, “ești prost dacă nu o ai”), continuă să cîștige. Are oamenii lui, are o listă cu cei care sînt cu venitul minim garantat, cei care beneficiază de ajutoare sociale, cei angajați la primărie, la școală, la poliția locală, cei cărora le-a dat teren să-și facă casă ș.a.m.d. Îi cunoaște personal pe toți. În campanie se duce și vorbește cu fiecare dintre ei, îi aduce aminte cine l-a ajutat, la cine are o datorie morală, îi îndeamnă să vorbească și cu membrii familiei. Oamenii ăștia luați împreună înseamnă 30-35% din voturi, suficiente pentru a cîștiga alegerile. Acest tip de primar, dacă este convins să se mobilizeze la fel și pentru alegerile parlamentare, este cel care duce greul campaniei într-un partid ca PSD sau PNL. Așadar, miza alegerilor locale este de a avea un asemenea tip de primar în funcție. Este și motivul pentru care ambele partide mari susțin în continuare sistemul cu un singur tur de alegeri. Dar e mai rău așa pentru cetățeni, pentru că afectează competiția electorală. Un primar precum cel pe care l-am descris mai devreme poate să cîștige fără să-și bată capul să facă ceva pentru toți locuitorii din comună. Este tipul de primar care obține sub 50%, iar în turul II probabil ar pierde, căci contracandidații s-ar coaliza împotriva lui. În astfel de localități, în care primarul este interesat să-și consolideze puterea și să-i îndepărteze pe toți ceilalți, sistemul cu un singur tur este un dezastru. Există și primari de același tip care sînt interesați să facă lucruri pentru localitate, mai ales în localitățile unde există venituri la buget. În jurul Bucureștiului, de pildă, sînt comune și orașe unde s-au relocat fabrici ori depozite, s-au construit cartiere rezidențiale, deci vin bani la buget. Acolo primarii au folosit acești bani și au făcut drumuri, utilități publice, parcuri, școli. Ei ar cîștiga oricum, pentru ceea ce au făcut, și într-un tur, și în două. Nu e întîmplător că introducerea turului unic – în 2012, nu acum – a coincis cu sfîrșitul partidelor “de lideri”. Nu mai sîntem pe vremea lui Iliescu sau a lui Băsescu, care își țineau partidele în mînă. Acum, partidele au lideri slabi la centru și sînt de fapt o rețea de brokeri de putere la nivel local.

Atunci, în ce măsură mai funcționează relația între centru și nivelul local în partide?

Sînt foarte multe alianțe locale diverse: într-o comună, PSD poate fi aliat cu PNȚCD, iar în comuna alăturată PNL e aliat cu PNȚCD. Dar și în București se întîmplă așa, în sectorul 4: candidatul PNL a făcut o înțelegere de capul lui cu fostul primar, Cristian Popescu-Piedone, anchetat penal. Merg împreună prin piețe, sînt aliați. La centru, domnul Blaga spune că nu se poate așa ceva, dar cei doi îl ignoră pe domnul Blaga.

E posibilă o prăbușire sau o implozie a partidelor, cum a fost în Italia, la începutul anilor ’90?

Cu excepția PSD, am avut partide puternice care au dispărut. Primul a fost PNȚCD, care la un moment dat era al doilea partid din România; la un moment dat a făcut implozie, unul a plecat cu cheia, altul cu ștampila, altul cu mașina și s-au făcut o groază de partidulețe mici. Alt exemplu este PDL, care a fost la guvernare, apoi a dispărut brusc. Singurul care rezistă este PSD; au fost încercări de a-l rupe, de-a lungul timpului, dar deocamdată rezistă. S-ar putea ca, în timp, unele dintre partidele mici care vor rămîne fidele doctrinei politice, să rupă bucăți din PSD, iar acesta să devină, de la un partid de 40%, la cifre mai mici, care îl vor obliga să se reformeze din interior.