„Un fel de dream team“ – dialog între cei trei redactori-şefi ai revistei Dilema
Pentru că Dilema a împlinit, la jumătatea lui ianuarie, 23 de ani, colegii de la Adevărul Live au avut ideea de a-i invita la o discuţie pe cei trei redactori-şefi pe care i-a avut revista, din 1993 încoace. Publicăm mai jos transcrierea cîtorva fragmente din emisiunea de la Adevărul Live.
Elena Ştefoi: În toamna lui 1992, într-o perioadă cînd totul era controversat, contestat, suspect (dintr-o parte sau din cealaltă), tocmai mă despărţisem cumva amiabil de o revistă care se chema Contrapunct (un săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor), aveam cîteva job-uri şi, într-o seară, m-a sunat Carmen Firan, pe atunci secretar executiv al Fundaţiei Culturale Române, şi mi-a propus să avem o întîlnire. Mi-a propus – discret, dar în acelaşi timp convingător – un proiect, avînd grijă să-mi spună de la început că domnul Andrei Pleşu este deja on the board. Mi-a dat de înţeles că e vorba despre o revistă de cultură, pe care o s o facem cum vrem noi, cu cine vrem noi, sub egida Fundaţiei Culturale Române de atunci. Am spus imediat „da“. Am avut apoi şi o convorbire cu domnul Pleşu, iniţiată de domnia-sa. Eram entuziastă. Eram, ca toţi cei de vîrsta mea, o admiratoare a domnului Pleşu. Mi s-a părut că proiectul este binevenit, extraordinar. La sfîrşitul lui 1992, prin decembrie, s-a aşezat deja un mic grup în jurul domnului Pleşu. La propunerea lui Zigu Ornea a venit Radu Cosaşu; eu, pentru că lucrasem cu Alex. Leo Şerban, l-am propus pe el şi m-a urmat cu drag. Mircea Vasilescu era deja angajat la Fundaţie, lucra la editură. Radu Cosaşu a propus o apoi pe Magdalena Boiangiu; ei doi au propus o pe Tita Chiper. Imediat, zvonul acestui proiect s-a răspîndit şi ne-am trezit cu un fel de du-te-vino de oameni care se propuneau, veneau, plecau. Şi am încercat să structurăm un prim proiect.
Mircea Vasilescu: L-aş adăuga la această listă pe Teodor Sugar, primul secretar general de redacţie, un om care se pricepea foarte bine la gazetărie. Pentru mine, Dilema înseamnă în primul rînd peste o mie de săptămîni trăite în redacţie, după reperele redacţiei. Am trăit în ritmurile Dilemei alături de colegi, de la cei pe care i-a pomenit Elena Ştefoi, pînă la cei care sînt astăzi în redacţie, cei tineri care spun „eu am crescut cu Dilema“. Cîţiva dintre actualii redactori ne-au trimis mai întîi, în calitate de cititori, cîte-o scrisoare care a apărut în revistă şi abia apoi s-a legat o prietenie între ei şi revistă. Am lucrat cu bună dispoziţie la Dilema: „o revistă se face dansînd“, a spus la început Radu Cosaşu, iar dl Pleşu a brodat apoi pe această temă, vorbind despre buna dispoziţie necesară pentru a face o asemenea revistă. Sînt bucuros că am reuşit să „duc“ revista atîţia ani: am fost redactor-şef din 1998 pînă anul trecut. E mult. De-aia m-am şi retras la timp, ca să nu intru, Doamne iartă-mă, în vreo cărticică a recordurilor drept cel mai longeviv redactor-şef de tranziţie. Îmi pare bine că am trăit în mijlocul acestei gazete: am învăţat multe şi, cred, am şi făcut multe – unele mai bine, altele mai prost, dar, una peste alta, Dilema e vie.
Sever Voinescu: Eu am un sentiment de siguranţă, pentru că azi Dilema e suma unei istorii unice pentru o revistă fondată după 1990. Eu însumi sînt parte a acestei istorii. Şi eu sînt unul dintre cei care au ajuns la revistă printr-o scrisoare. Am trimis o scrisorică în 1995, a apărut, am mai trimis vreo trei, au apărut, iar într-o bună zi mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la redacţie să mă prezint. Îmi imaginam pe atunci că într-o redacţie lumea e la serviciu de la 8 la 5, aşa că m-am dus într-o zi lucrătoare pe la ora 2. Cînd am intrat, era o singură persoană, doamna Tita Chiper, care mi-a spus „domnule, dar de cînd te căutăm; ia loc, spune-mi cine eşti...“. De-atunci a început o prietenie cu redacţia şi de atunci tot scriu, indiferent ce altceva am făcut în viaţa mea: rubrica mea a existat mereu, din 1996, cînd mi-a propus-o doamna Magdalena Boiangiu. Cînd vii pe o asemenea istorie şi ai fost şi tu pe traiectoria asta, sentimentul e de siguranţă. Ai ce păstra. Ştiu foarte bine spiritul Dilemei, cunosc şi eu foarte bine toate generaţiile care au făcut această revistă, cum s-a schimbat ea. Numitorul comun e acest spirit, aşezat ca o piatră de temelie pe un text al domnului Andrei Pleşu despre „omul fără dileme“. De acolo venim toţi, de fapt. Obiceiurile redacţiei îţi dau şi ele un sentiment bun, ştii unde vii. Ca şi la Junimea odinioară, şi în redacţia Dilemei „anecdota primează“. Principiile care au fondat Dilema şi care trăiesc în continuare sînt păstrate de toată lumea. Am sentimentul că păstrez ceva foarte valoros.
Elena Ştefoi: Mă bucur să constat acest sentiment de siguranţă şi de plăcere în ceea ce se construieşte la Dilema, pentru că el ne-a însoţit de la început, dar n-a fost întotdeauna evident. Dilema n a fost iubită de toată lumea şi, chiar dacă anecdota a primat, pînă s-a coagulat acest spirit, pînă ce valorile s-au decantat, a existat şi un fel de permanentă îngrijorare: pe de o parte îngrijorarea contextului, a conjuncturii socio-politice în care ne năşteam şi a faptului că eram într-adevăr „suspecţi“. Era şi faptul că noi proveneam din generaţii diferite, din categorii diferite, din experienţe de viaţă diferite. Ceea ce ne dădea cu adevărat siguranţă şi bucuria fiecărei întîlniri a fost personalitatea domnului Pleşu, ceea ce s a ţesut în jurul domniei sale. Îmi aduc aminte că dl Pleşu era prezent la fiecare şedinţă de sumar şi aşa s-au structurat sumarele, aşa s-a construit Dilema, aşa ne-am împăcat şi noi radicalismele unora cu prea multele nuanţe ale altora, o anume complicitate a unor grupuri cu o anume solidaritate generaţionistă a altor mici grupuri. A trebuit să participăm la dezbateri şi, dincolo de anecdotă, era un mic ping-pong. S-a întîmplat să fie la un moment dat şi o competiţie pentru acapararea recunoaşterii din partea domnului Pleşu. N-a venit totul chiar atît de simplu şi de frumos. Pînă şi plăcerea dansului pe care domnul Cosaşu o exalta şi domnul Pleşu o admira, eu, ca orice redactor-şef, o luam cu precauţie. Pe de o parte ştiam că dansul înseamnă multă muncă, şi multă sudoare, şi multă armonie, şi multă disciplină; avusesem o experienţă publicistică unde vedetismul unor tinere condeie sau al unor condeie mari, renumele, prestigiul, orgoliile erau greu de gestionat. Aş îndrăzni să spun că, în primii 5 ani, cît am fost redactor-şef, era şi bucuria acelei naşteri, era şi satisfacţia că am reuşit (dar nu în primii 2 ani). Am propus formula numerelor tematice dintr-un exces de prudenţă, pentru că mi se părea firesc să-l implic pe fiecare în realizarea unui număr de revistă, să-i fac prezenţi şi responsabili. Nu-mi aduc aminte că această propunere a fost primită cu mare entuziasm. M-a susţinut Leo Şerban mai întîi. Nu a zis nu nici Radu Cosaşu, Lena Boiangiu nu-l contrazicea niciodată pe Radu Cosaşu, aşa că lucrurile s-au aşezat. Încerc să spun că dl Pleşu a ştiut să „danseze“ foarte bine printre toate aceste formule de incertitudine, să ne dea siguranţă, chiar şi atunci cînd se plîngea săptămînal „iar mă hinghereşte Ştefoi, iar trebuie să scriu...“.
Mircea Vasilescu: Atunci s-a născut şi editorialistul săptămînal Andrei Pleşu. Scena a fost următoarea: noi croiam planurile revistei, iar Elena Ştefoi i-a spus domnului Pleşu „şi o să scrieţi şi dvs. cîte un articol“. „Sigur, o să scriu şi eu din cînd în cînd, cînd o să am vreo idee, vreun subiect…“ – a răspuns dl Pleşu. „Nu“ – a spus Elena Ştefoi – „o să scrieţi în fiecare săptămînă. Unde s-a mai văzut o gazetă în care să nu fie un editorial al directorului?“ „N-am despre ce să scriu în fiecare săptămînă, nu cred că am subiecte, va trebui să mă ajutaţi, să-mi daţi idei...“, a mai spus dl Pleşu. Constat acum că a avut idei, a scris admirabil, au apărut între timp, la Editura Humanitas, şi cîteva culegeri cu articolele domniei sale din Dilema, care sînt vii şi azi, nu se cunoaşte că au apărut acum 20 de ani.
Elena Ştefoi: Am fost întotdeauna bucuroasă că un condei ca al domnului Pleşu s-a înscris în aceste ritmuri săptămînale.
Mircea Vasilescu: Aş mai adăuga ceva despre începuturile revistei. Întîmplarea a avut şi ea un rol în constituirea redacţiei. Dar întîmplarea a fost bună, pentru că ne-am nimerit acolo oameni foarte diferiţi. De aici şi controversele – uneori foarte tăioase – între noi. Dar revista a trăit tocmai din această diversitate pe care am învăţat să ne-o asumăm. Şi, bineînţeles, dl Andrei Pleşu a avut rolul principal în armonizarea orchestrei.
Sever Voinescu: Mai sînt două lucruri importante de spus. Pe mine m-a fascinat – pe cînd eram doar cititor – consiliul editorial al revistei. Erau în el Ştefan Augustin Doinaş, Z. Ornea, Octavian Paler, Augustin Buzura, Mihai Oroveanu, Mihai Botez. Erau nişte personalităţi care pentru mine, ca tînăr cititor, păreau un fel de dream team. Al doilea este că Dilema a trecut, ca toată societatea românească, prin tot evantaiul de experienţe posibile. La început a fost o gazetă „de stat“, pentru că Fundaţia Culturală Română – strămoşul ICR-ului de azi – era o instituţie finanţată de la buget. Apoi, a trecut la privat; a avut o perioadă de boemă totală, în epoca în care patron i a fost Mircea Dinescu. Trecerea de la Dinescu la Dinu Patriciu a însemnat trecerea de la boemă la corporaţie. Acestea sînt de fapt experienţele societăţii româneşti: toţi românii au trecut, într-un fel sau altul, de la stat la un capitalism cam primitiv, apoi la unul riguros – în fine, cît de riguros se poate în România... Ce este minunat cu această revistă este că, trecînd prin toate acestea, cu oameni atît de diverşi, a rămas ea însăşi, pentru că ceea ce a supravieţuit a fost spiritul, piatra de temelie pusă de dl Pleşu. Dilema este una dintre instituţiile fondate de dl Andrei Pleşu în cultura română. Capacitatea acestui om de a fonda instituţii este uimitoare: Muzeul Ţăranului Român, revista Dilema, New Europe College, Editura Humanitas (într-un fel). Într-o ţară în care – vorba lui Dan C. Mihăilescu – ar trebui să fim fericiţi şi cînd auzim că se fondează o cişmea, e lucru mare.
fragmente dintr-o emisiune realizată de Florin Ghioca, pe care o puteţi urmări pe live.adevarul.ro
Foto: E. Enea
