„A face o casă înseamnă să produci o realitate dorită” – dialog cu Lorin NICULAE
Lorin Niculae predă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și coordonează, de cîțiva ani, Arhipera: un program de construire de locuințe pentru cei aflați în sărăcie extremă.
S-a construit mult în România, în ultimii ani. S-a construit bine, frumos, urît, rău?
Este bine că se construiește pentru economie. Asta înseamnă în general locuri de muncă, utilizare de materii prime și de resurse, impozite și taxe către stat. Ceea ce e bine, înseamnă că funcționează un sector al economiei. Pe de altă parte, acțiunea de a construi e într-un oarecare dezacord cu populația din România. Sîntem o populație care se diminuează, descrește, populația rurală e în declin, populația urbană – cu excepția cîtorva poli de atracție – este și ea în declin. Cu toate acestea, periferiile orașelor cresc. Este ceea ce americanii au experimentat după cel de-al doilea război mondial, urban sprawl, o înglobare în intravilan a unor zone extraurbane. În orașele dezvoltate, localitățile-satelit au devenit parte din oraș. Sînt multe lucruri bune construite, sînt multe clădiri care ne aduc într-o actualitate a urbanisticii și a arhitecturii la nivel mondial. Pe de altă parte, sînt multe clădiri care nu țin cont de contextul urban în care se inserează și, cu precădere la sate, desfigurează satul tradițional, care se baza pe o experiență de sute de ani de rafinare a unor metode și modele. Ceea ce necesită o atitudine din partea arhitecților și urbaniștilor: ei trebuie să regîndească acest spațiu, care ne era familiar și, încet-încet, devine spațiul unor experimente destul de triste.
Am văzut, de exemplu, într-o comună din Maramureș, printre casele tradiționale de lemn, o casă nouă vopsită în mov, cu materiale noi și moderne. Ce pot face arhitecții în astfel de situații?
Acestea sînt niște exemple de aculturație: niște persoane expuse la o cultură pe care o înțeleg mai mult sau mai puțin împrumută niște caracteristici ale acelei culturi. A aduce un element de noutate îți aduce un anumit statut al obștei. În prezent, arhitecții elaborează ghiduri de proiectare pentru conservarea mediului rural tradițional. Și eu, împreună cu Arhipera, sîntem implicați în acest proiect: elaborăm ghidul pentru județul Gorj. În aceste ghiduri sînt expuse, într-un limbaj foarte simplu, criteriile fundamentale în vederea prezervării acestui cadru construit și metode de a crea construcții noi, care sînt necesare, pentru că nivelul de confort a crescut, fiecare își dorește o casă care să corespundă aspirațiilor sale, dar fără să distrugă acest peisaj, dimpotrivă, să-l pună în valoare și să-l potențeze. Să sperăm că o să funcționeze.
În România s-a și demolat mult. Au fost dispute pe tema demolării clădirilor vechi. Unii spun că trebuie să păstrăm casele vechi și deplîng demolarea lor, alții le consideră depășite și cred că în locul lor trebuie construite clădiri noi, cu tot confortul. Cum ne plasăm în această dilemă?
Problema aceasta e foarte delicată. Orice oraș este un organism viu. Există două pericole majore și ele se situează la extremele celor două atitudini pe care le-ai evocat. Primul pericol este să uiți că ai o moștenire culturală foarte importantă, să consideri că fondul construit este caduc, s-a perimat, e greu de întreținut și de renovat, ineficient din punct de vedere economic, lipsit de toate criteriile de confort contemporane și, ca atare, să introduci lama buldozerului ca principiu regulator urbanistic și să distrugi. Nu s-a întîmplat doar la noi, s-a întîmplat și la alții mai demult: în 1901 apărea cartea Buldozerul federal, în Paris marele arhitect Le Corbusier a propus demolarea zonei Marais pentru a face locuințe, considerînd că e mai eficient așa. Paradigma a supraviețuit și continuă să facă victime în rîndul fondului construit, care este un patrimoniu neregenerabil. Vedem, de exemplu, că Hala Matache a fost „desființată”, dar nu se știe dacă va putea fi reamplasată. Pe de altă parte, exiastă pericolul muzeificării: conservăm fondul construit, încercăm să trăim doar din comerț și din servicii, nu intervenim cu nimic, oprim creșterea naturală a orașului. Pînă la urmă, muzeificarea produce și o gentrificare, se produc segregări la nivel social care fac ca orașul să nu fie viu. Un oraș muzeificat devine un oraș mort și trăiește doar din conservarea propriei imagini, un fel de portret al lui Dorian Gray. Între aceste două extreme trebuie păstrat un echilibru, iar echilibrul este foarte fragil. Distrugerile pe care le-ai pomenit au avut loc pentru că a existat acest cadru legislativ care să le permită. Nu a existat o politică publică pentru a conserva patrimoniul. Poate că statul ar trebui să-și asume o poziție clară, să propună un set de metode pentru a conserva patrimoniul. E foarte complicat, dacă ești proprietarul unei clădiri declarate monument istoric și ești un bătrîn care trăiește din pensie, să faci vreo conservare: e în afara oricărei posibilități financiare și logistice. Și-atunci clădirea se distruge. Cred că ar trebui o politică publică foarte coerentă care să sprijine proprietarii de clădiri aflate în zone protejate, pentru a păstra acest patrimoniu cultural remarcabil al Bucureștiului, pe care orice arhitect din străinătate îl recunoaște. Am prieteni arhitecți din Olanda care au venit aici să facă studii despre altceva, dar s-au oprit și au flanat pe străzile Bucureștiului identificînd repere occidentale reinterpretate, de o bogăție extraordinară, cum numai libertatea de a crea ți-o poate da. Libertatea aceasta de a interpreta modele culturale diferite și de a le asocia în niște forme de sinteză este o caracteristică a Bucureștiului pe care nici nu o luăm în considerație, pentru că trăim aici și ne sîcîie traficul, bunăoară. Faptul că sîntem în urmă cam cu 1900 de ani față de de primul regulament de urbanism lansat de Augustus ne-a pus în postura de a avea o foarte mare libertate de a improviza și de a adapta.
Cum s-a născut și ce este Arhipera?
În 2009 am început să colaborez cu Fundația pentru o Societate Deschisă. Ei începuseră să construiască case pentru familiile nevoiașe și aveau nevoie de un arhitect. Mi s-a părut o provocare. Mă întreba Dan C. Mihăilescu, la un moment dat: „Nu vi se pare prea puțin să proiectați niște case simple, pentru oameni săraci, nu vi se pare că vă coborîți prea mult ștacheta și pretențiile?”. I-am răspuns că îi apreciez foarte mult pe toți arhitecții care au reușit să proiecteze niște case și care s-au aplecat asupra programului de construire de locuințe, dar au reușit să creeze niște case iconice, care au devenit obiecte de inspirație pentru alți arhitecți. Așa că a realiza un proiect foarte simplu poate să pună foarte mari probleme – de abstractizare, de sinteză. E greu să creezi un lucru mic care să capteze atenție. Un foarte important arhitect spaniol, Alberto Campo Baeza, le spune studenților că atunci cînd proiectează o clădire, să facă o machetă care să încapă în palma unei mîini. A încăpea în palma unei mîini e un simbol care vine din trecut. În Vechiul Testament scrie că dacă mergi la templu cu o ofrandă, să iei un berbec gras. Dacă ești sărac și n-ai un berbec, să vii cu o pereche de porumbei. Dacă ești atît de sărac încît nu ai nici o pereche de porumbei, vino cu niște grăunțe în palmă și ofranda îți va fi acceptată. Pe această idee, Alberto Campo Baeza spune că dacă macheta pe care o pui în palmă reușește să întruchipeze esența casei pe care vrei să o construiești, atunci și casa va reuși să transmită un mesaj. Asta încearcă să facă Arhipera: case care în esență încap într-o palmă și care reușesc să schimbe viața unor oameni foarte săraci. M-am apucat să fac proiecte și apoi mi-a venit ideea de a coopta studenții în această activitate. Apoi ne-a venit ideea de a ne găsi un nume care să ne dea o identitate în cadrul breslei și să fie un fel de semnătură colectivă. Am făcut brainstoming și ne-am dat seama că facem arhitectură pe limită: acolo unde arhitectura nu apare, proiectăm pentru familii aflate în sărăcie extremă, pentru care foarte puțini reușesc să construiască. Așa am ajuns la Arhipera, arhitectură pe limită, căci peras în greacă înseamnă limită. Cu timpul, acest grup informal s-a transformat într-o asociație, Asociația Arhipera.
S-au mai construit case pentru săraci, de către alte entități. Prin ce diferă programul Arhipera?
În primul rînd, prin abordarea participativă. Arhitectură socială se face peste tot în lume, asta însemnînd să proiectezi pentru grupuri vulnerabile, care nu pot prelua ele însele această sarcină. Poți să faci acest lucru într-o paradigmă instituțională, fără să consulți acele grupuri, sau în mod participativ, prin consultarea lor pentru a vedea ce idei și resurse au, pentru a realiza o dezvoltare comunitară. Asta este ceea ce încercăm să facem noi. Nu e suficient să produci un fond construit dacă fondul acela nu poate fi întreținut de familiile respective. Miza nu e atît producerea unor case cît schimbarea condițiilor din mediul social respectiv. Schimbarea se face printr-o intervenție integrată. Trebuie intervenit și la nivelul educației – căci multe dintre persoanele aflate în sărăcie extremă sînt analfabete, iar unele nu au nici acte. Să nu ai o casă e un handicap foarte important. Economistul peruvian Hernando de Soto pune această întrebare fundamentală: „ce ai face dacă n-ai avea o casă?”. Caracterul participativ înseamnă că noi ne adresăm unor grupuri ca unor beneficiari pentru a vedea care e structura familiei, ce nevoi ar avea, cum văd ei casa pentru a avea sentimentul de apartenență. O casă trăiește împreună cu familia care o locuiește, noi credem foarte mult în asta. Modul în care am proiectat – în Dor Mărunt, în Belciugatele, în Sărulești, în Vînători – ne încurajează să credem că o casă schimbă familia care o locuiește.
Care au fost reacțiile beneficiarilor acestor case?
În general, e o reacție de prudență, oamenilor li se pare că e ceva prea frumos ca să fie adevărat. Am fost tratați cu mefiență la început, dar apoi, văzînd că sîntem perseverenți, că discutăm și cu primăriile pentru alocarea de terenuri, că apar și niște acte de proprietate, oamenii încep să creadă. Ei înșiși participă la efortul de a construi și investesc ce au în această casă. După un an sau doi, familia își canalizează eforturile: încep să-și planteze flori în fața prispei, apare și o grădină de legume. Avînd o proprietate, un perimetru, oamenii încep să țină găini sau porc. Așa că familia nu mai trăiește de pe o zi pe alta, cu sub 1,25 de dolari pe zi (baremul Băncii Mondiale), ci apare o anumită securitate a traiului.
Și care a fost reacția autorităților la această inițiativă?
Unii o văd bine, alții nu. Sînt unii care cred că săracii sînt săraci pentru că sînt leneși, așa că văd în ce facem noi o încercare donquijotescă de a schimba realitatea unei economii de piață care ne strivește pe toți. Alții spun că e foarte bine și ne cheamă în comunitățile lor. Ce e mai greu este să asigurăm niște bugete pentru începerea unei construcții, pentru că apoi, cînd e terminată, casa devine proprietatea familiei și, evident, familia nu returnează costurile (n-ar avea de unde). Noi lucrăm pe machete cu oamenii, și nu întotdeauna ne spun care sînt nevoile lor. Cînd vii de la București într-o comunitate săracă, oamenii fie îți spun ce-ai vrea tu să auzi, fie îți spun ce-ar vrea ei să auzi, dar nu realitatea. Pentru că realitatea este o chestiune mult prea intimă pentru ei. Așa că trebuie să ai răbdare și precauție pentru a îți da seama care sînt adevăratele lor nevoi. După ce înțelegem asta, facem machete, mergem în comunitate și începem să discutăm.
În ce măsură acest model de abordare poate fi multiplicat și extins?
Poate fi preluat și susținut, inclusiv de către stat. Există experiența multor țări care, de prin anii 1960 încoace, investesc în crearea de fond construit. În America, pe vemea lui Lyndon B. Johnson, s-au creat centrele de design comunitar care au reconstruit largi zone rezidențiale care făceau parte din așa-numitele slum-uri. Există experiența Portugaliei care, după revoluția garoafelor roșii din 1974 a creat brigăzile mobile de ajutor social în care mulți mari arhitecți au construit cartiere de locuințe sociale. Există multe țări în care statul a realizat locuințe pentru cei aflați în sărăcie extremă. Societatea trebuie să înțeleagă că, penru a-i integra pe acești oameni, trebuie schimbată paradigma: în loc să fie priviți ca o mare masă de asistați social, trebuie priviți ca niște oameni care își pot face o casă și pot ajunge să-și întrețină familia. Disponibilitatea lor la efort trebuie transformată într-un atu foarte important. Înțelegînd acest lucru, putem schimba optica: ei nu sînt o povară pentru societate, ci o resursă.
A face o casă înseamnă să produci o realitatea dorită. Și asta este valoarea cea mai mare a arhitecturii: reușești, prin intermediul unor spații pe care reușești să le imaginezi și să le gîndești într-un asemenea grad de detaliu încît să se și poată executa. Astfel, reușești să schimbi viața unor oameni. Și, o dată ce ai făcut asta, înțelegi care e rostul tău pe fața pămîntului.
Foto: E. Enea
