„Sîntem relaxaţi, iar cînd vine ceva peste noi, devenim isterici“ – dialog cu Cristian GHINEA

Dilema

Dilema veche

think-tank

Un

este o organizaţie care se ocupă de politici publice, vine cu soluţii pentru o mai bună guvernare. Mereu am dilema asta: cînd mă întreabă oamenii „Cu ce te ocupi?“ e greu de răspuns, pentru că nu eşti nici frizer, nici strungar, nici doctor… Mie îmi place să le răspund oamenilor că încercăm să le dăm ştirile care nu s-au întîmplat încă. Sîntem o organizaţie construită pe bază de proiecte. De pildă, acum, la o propunere privind schimbarea modului în care sînt evaluaţi magistraţii. Ca şi la alte categorii profesionale, avem acest paradox: 99% sînt excelenţi. Şi atunci e greu să alegi cei mai buni procurori, pentru că toţi sînt foarte buni. 

Cum se explică? 

Asta pleacă de la modul în care se fac evaluările. În fiecare tribunal sau instanţă se fac nişte comisii care îşi evaluează colegii. Apare astfel un fel de presiune prost înţeleasă, pe bază de „Hai, că sîntem colegi“… Prezumţia de bază e că dacă nu ai nota 10 e o ruşine. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că, pe o scară de la 1 la 10, 7 înseamnă că eşti un om decent şi îţi faci treaba bine, doar că nu eşti foarte sus. Pînă în 2005, magistraţii erau evaluaţi de şefii lor. Erau la mîna şefului. A apărut o schimbare: fiecare procuror şi judecător este independent, aşa încît a apărut acest sistem colegial de evaluare, pentru a se limita abuzurile. A fost un progres faţă de sistemul vechi, dar acum acest mod de evaluare îşi atinge limitele, căci pe baza lui nu se pot face departajări. Trebuie să facem un nou pas înainte. 

E doar un exemplu din proiectele de la CRPE. Dar, atunci cînd l-ai înfiinţat, alături de colegii tăi, v-aţi asumat explicit politicile europene. De ce? 

Ideea mi-a venit cînd studiam la London School of Economics. Am aflat acolo despre multe organizaţii de acest tip. Lumea europeană e una complexă, sînt multe interacţiuni între instituţiile naţionale şi cele europene. Cineva trebuie să ţină evidenţa dezbaterilor, să informeze publicul de acasă şi să vină cu propuneri. Nu exista în România aşa ceva. Ne-am asumat noi acest rol. A fost greu, pentru că nu avem o piaţă a ideilor pregătită pentru asta. Dar cred că am reuşit. Acum sîntem 11 oameni la CRPE şi avem şi un birou la Chişinău. 

Ce înseamnă „am reuşit“ în acest domeniu? 

Dat fiind că am apărut pe un teren aproape gol, primul semn de reuşită este că încă rezistăm după şase ani şi că sîntem destul de mulţi pentru un ONG din România angajat în această direcţie. Apoi, ne putem uita la impactul nostru. Am reuşit să provocăm unele schimbări. Un exemplu este Programul Naţional de Dezvoltare Rurală. Ne-am ocupat de el, împreună cu Fundaţia Româno-Americană, pentru a orienta atenţia decidenţilor politici şi banii europeni destinaţi acestui domeniu spre fermele mici şi mijlocii şi spre asociaţiile agricole. Avem 40% din populaţie în mediul rural; trebuie să avem programe pentru aceşti oameni şi să privim agricultura ca pe un mijloc prin care aceşti oameni pot să-şi ţină familiile cu rezultatele muncii lor. Nu existau programe pentru aceste categorii de oameni. Acum vorbim de cîteva zeci de milioane de euro care vor fi investiţi de statul român în exerciţiul bugetar european 2014-2020 pentru această zonă. Nu am luat noi această măsură, nu vreau să-mi asum vreun merit; dar am avut un rol pentru că am bătut decidenţii la cap, am scris studii în care am demonstrat că asemenea asociaţii pot funcţiona ş.a.m.d. 

think-tank? 

Cred că se întîmplă asta. Oamenii se află şi ei într-un proces de educare. Ca

ai mereu această dilemă: cînd să ieşi public şi să critici pe cineva sau cînd să discuţi cu el şi să încerci să-l convingi. În cazul asociaţiilor agricole, a fost un proces destul de îndelungat, au fost momente cînd îţi veneai să te dai cu capul de masă pentru că oamenii nu înţeleg un lucru simplu… Mare parte din munca noastră este de facilitare a dialogului, de explicare şi informare. Ceea ce scriem noi despre Republica Moldova contribuie la cunoaşterea situaţiei de acolo, în România şi la Bruxelles. Am avut un rol în scrierea legislaţiei privind integritatea în Republica Moldova. A fost un proiect asumat de Ministerul Justiţiei de acolo, a intrat în Guvern şi a fost respins. A urmat un scandal. Uniunea Europeană a decis să taie banii destinaţi reformei Justiţiei. În acest caz, e un eşec sau nu? Nu, pentru că nu putem noi să luăm decizia în locul guvernelor sau parlamentelor. Noi am dus oameni de la ANI la Chişinău, ceea ce a funcţionat în modelul românesc a fost preluat acolo. Dar iniţiativa nu a trecut prin Guvern. Cred că o să treacă la un moment dat. 

Eu votez DNA,

Îl privesc relaxat. În 2012 se intensifica „anti-anticorupţia“. Cartea a pornit de la un dosar din

Mult mai mulţi decît cei care au citit cartea au receptat mesajul: că există un colţ din societatea românească ce investeşte încredere în instituţiile anticorupţie. Am devenit „faţa“ (sau locul de înjurat) pentru acest colţ. Acum sînt mult mai relaxat pe tema asta. Pur şi simplu era un moment-cheie atunci. Din fericire, instituţiile anticorupţie au supravieţuit. Şi trebuie să privim lucrurile dintr-o perspectivă istorică. Noi avem acest defect, de a face un

pe unele aspecte. Avem o coaliţie de guvernare care a venit în 2012 cu 70% din voturi şi care, în campania electorală, spunea că DNA este o instituţie stalinistă. Ei, n-a desfiinţat instituţia stalinistă – ceea ce pare o nebunie, dacă intri în logica electorală. Povestea este mai complicată: aceste instituţii aveau sprijin internaţional, ceea ce conta foarte mult (este un beneficiu indirect al apartenenţei noastre la UE), am contribuit şi noi cu sprijin intern şi, astfel, instituţiile au supravieţuit. Nu înseamnă că tot ce fac ele e genial, dar noi dezbatem asupra lor. Aceasta mi se pare normalitatea. 

Un alt aspect datorită căruia cred că am avut succes cu CRPE este faptul că am intrat pe radarul presei internaţionale. Cînd

sau alte reviste mari se gîndesc pe cine să sune din România şi ne sună pe noi, e bine. Noi facem o muncă de facilitare a cunoaşterii României. Cînd jurnaliştii străini citesc prăpăstiile spuse de politicienii români sînt şocaţi. Dar noi le spunem să aibă în vedere gustul local, să nu ia în serios tot ce se spune. Pînă la urmă, au înţeles. E un fel de model grecesc şi aici, în care se propun foarte multe şi nu se pun în practică. Ceea ce este bine. Dacă s-ar pune în practică tot ce spun politicienii români ar fi un dezastru. 

Grecia e un subiect foarte discutat. La noi, pare de bonton să fii contra Greciei sau, dimpotrivă, să ţii cu Grecia. Nu cumva prin această împărţire în tabere se pierde din vedere esenţialul? 

Cred că este inevitabil ca oamenii să se împartă în două. Şi se împart în funcţie de prejudecăţile pe care deja le au. Ar trebui să evităm genul ăsta de clivaje, pentru că nu poţi să judeci naţiunile colectiv. În mod evident, grecii suferă de politicianism la nivel de elită politică. Din păcate, oamenii votează astfel de politicieni. Asta se poate spune: că există un

populist în modelul grecesc, care vine din istoria lor. Însă nu ar trebui să trecem la judecăţi generale pe baza acestei observaţii. Povestea e însă foarte complicată. Nu poţi s-o înţelegi dacă-ţi dă cineva două

-uri. Grecii au

-uri foarte puternice, pentru că există tradiţia lor filantropică de a trimite tineri la studii în străinătate. Eu am citit de-a lungul timpului multe materiale scrise de aceste

uri. Dacă opinia publică e setată pe un anumit tip de gîndire, e foarte greu să vină cineva şi să spună că, dacă nu se întreprinde ceva, sistemul de pensii va intra în colaps.

-urile greceşti au spus-o de multă vreme, între timp sistemul a intrat în colaps. În curînd vom publica şi noi, la CRPE, un raport despre ce ar trebui să facă România pe termen lung pentru a nu intra într-un proces de tipul Greciei. Căci, din păcate, ne îndreptăm într-acolo. Cel mai clar exemplu este că avem, la sistemul de pensii, un deficit de trei miliarde de euro anual, ceea ce înseamnă că scoatem aceşti bani de la bugetul de stat. Şi avem tendinţa de a ne relaxa imediat cum a trecut criza şi cum s-a încheiat acordul cu FMI. Avem – ca şi Grecia – acelaşi tip de elită paternalistă, politicieni care mint constant poporul şi poporul se lasă minţit. Nu sîntem nemţi. Germania a făcut reforma pieţei muncii în 2003, fără să fie criză, ceea ce a transformat economia germană în cea mai puternică din Europa. Noi nu sîntem acolo. Sîntem mai degrabă modelul sudic, mediteranean, sîntem relaxaţi, iar cînd vine ceva peste noi, devenim isterici. Ar trebui să ne uităm atent la povestea Greciei, dincolo de clişee.