„Văd că lumea se închide tot mai mult“ - dialog cu Dan PERJOVSCHI
Expune, de mulți ani, peste tot în lume – de la MoMA din New York pînă în Djakarta, din Kosovo pînă în Japonia – dar în tot acest timp nu a încetat să-și publice desenele în presă (în primul rînd, în revista 22). Sau, cum spune el însuși, „desenează peste tot“. Dan Perjovschi este, probabil, artistul român cu stilul cel mai ușor de recunoscut de către un public foarte larg.
Mi-a fost greu să-ți găsesc o etichetă, dincolo de termenul generic „artist“. În Wikipedia scrie că ești „desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist, autor de performance“. De unde acest „amestec“?
Am explodat cumva ca artist în presă, am prins perioada aceea extraordinară de la începutul anilor ’90. Ce era atunci prin galeriile de artă era foarte plictisitor, în opinia mea. În schimb, presa era vie. Am intrat în zona asta și n-am mai ieșit de atunci. Oricum am fost dintotdeauna fascinat de carte, de text, iar arta mea se bazează pe text.
Ai publicat desene mai întîi în Contrapunct, apoi în 22, de care nu te-ai mai despărțit pînă acum. Cum a fost începutul?
Începutul n-a fost atît de simplu, iar desenul meu s-a schimbat în 25 de ani. În ultimii ani, lucrez foarte mult cu cuvinte în limba română, nici nu mai desenez uneori, pun doar cuvintele. Dar totul a venit din aproape în aproape. Am început în tipografia cu plumb și am învățat lucruri interesante. Dar conținutul și felul în care desenez s-au schimbat. Prin 1997 era o distincție foarte clară la mine între ceea ce făceam în presă – job-ul meu – și ceea ce făceam ca artist. Abia după ce un teoretician american mi-a spus că ce fac eu la ziar este „artă în spațiul public“ m-am uitat mai cu atenție. Și la începutul anilor 2000 am „unificat“ cele două activități: n-am mai făcut diferența între ce desenam pe pereți, undeva în lume, și ce desenam în ziar.
În anii ’90 s-a format spațiul public – cu eforturi, cu mineriade, cu de toate. Cum te simțeai atunci în acel spațiu? Ți se pare că ai contribuit în vreun fel la definirea spațiului public?
La început, nu mă simțeam bine. Nu eram pregătit, am învățat din mers. Într-o perioadă, eram și la Guvern, și în opoziție: am lucrat la Ministerul Culturii în mandatul dlui Andrei Pleșu, iar în aceeași vreme lucram și la 22, care critica Guvernul. A trecut ceva timp pînă cînd aceste categorii s-au așezat și în capul meu, și în viața mea. Eu sînt un fel de old style în viața nouă: sînt legat de societatea civilă „veche“, iar acum lucrez cu cei noi, am alte modele. Cînd citesc texte vechi sau îmi văd desene vechi, nu-mi plac. Dar pot să redesenez și să recentrez altfel desenul, după ani. Mă uit în colecția revistei 22 și văd tot felul de mutre de politicieni care între timp au dispărut, dar atunci mi-au mîncat zeci de metri pătrați de desene.
Cum a fost cînd ai început să ieși în lume?
Am început imediat după Revoluție. Prima dată am fost în Ungaria, căci trăiam la Oradea pe atunci, iar ungurii, plini de entuziasm, au oferit niște burse artiștilor români după căderea comunismului. A doua ieșire a fost în Iugoslavia. Luasem un premiu la Tuzla în 1988: trimisesem niște desene în plic, căci pe vremea aceea nu puteam circula, nu m-au lăsat să mă duc să iau premiul. În 1990 le-am scris că n-am putut veni să-mi iau premiul și m-au invitat atunci. Apoi a început un fel de carusel: m-am mutat în București și, întrucît în Occident, de la umbra Zidului din Berlin, începuse un interes pentru arta din Est, am primit invitații să particip la expoziții de grup, apoi individual. Am avut o bursă în SUA în 1994 și m-au plimbat în toată America. M-au întrebat cu cine vreau să mă întîlnesc acolo și, cînd m-am întors, eram schimbat. Cînd mă uit în urmă, mi se pare că eram naiv. Dar am învățat multe. Și din Europa la fel. Lumea nu știe, dar Austria și Germania au pompat mulți bani în arta din Est. Eu am 60 de expoziții în Germania în 25 de ani – toate cu diurnă și cu onorariu.
Ce întîlniri marcante ai avut în SUA?
Eu nu știam mare lucru. Cultura mea, imediat după 1989, era precară: nu veneau informații din Occident, nu veneau cărți și albume. Prin prietenii mei etnici maghiari din Oradea care aveau legături cu Budapesta era o filieră prin care mai ajungea cîte ceva; dar eu nu aveam o structură, noutățile picau în gol. Kristine Stiles, profesoară la Duke University – care a scris și o carte foarte interesantă despre cultura traumei, pe două cazuri, Vietnam și România –, a fost foarte entuziasmată de felul în care lucram și ea mi‑a făcut o listă de centre de artă alternative și artiști pe care ar trebui să-i întîlnesc în SUA. De exemplu, Chris Burdon, un mare artist american, care m‑a primit la el și am avut o după-amiază foarte plăcută. Am vizitat centre de artă contemporană care trebuie să-și cîștige zilnic banii din care trăiesc. La Baltimore, la un asemenea centru, omul care m‑a primit mi-a spus să aștept puțin și s-a dus mai întîi să răspundă la toate mesajele de pe answering machine și abia apoi a vorbit cu mine, cerîndu-și scuze („sînt oamenii cu banii, trebuia să le răspund“). M-a impresionat că orice dolar conta: îmi dai un dolar ca să-mi susții arta, eu îți sînt recunoscător pentru acel dolar. Muzeele au cîte un perete întreg pe care sînt trecuți donatorii, de la familia care a donat un milion pînă la cei care au dat o sută de dolari. Iar lumea donează pentru a participa. Și am mai luat o lecție bună pentru România. Eram la un centru de artă din Florida și tocmai își schimbase board-ul. A avut loc o ședință de un sfert de oră în care stabiliseră bugetul pe tot anul. Toți oamenii din board, mulțumiți că au fost numiți, au și donat niște bani. Totul era foarte pragmatic, dar în același timp cu entuziasmul unei misiuni. Asta m-a injectat și pe mine cumva.
De ce la noi nu e așa?
La noi nu exista tipul acesta de participare (de cîtva timp, a început să fie), pentru că toată lumea era într-un fel de amorțeală, aștepta să vină totul de undeva. De altfel, acesta e și reproșul pentru colegii mei artiști: noi încă cerem, așteptăm. Creația e împinsă spre margine, iar resursele s-au tot împuținat. Oamenii nu sînt educați, nu sînt puși în situația de a ieși în afara acestei așteptări. În educația artistică românească ar trebui să există și o parte antreprenorială. Și una fiscală. Oamenii se pregătesc pentru un ideal, dar apoi află că sînt aruncați într-un fel de război. Și mai e și panica asta: dacă sînt artist, trebuie să trăiesc numai din artă. Dar asta nu înseamnă doar că trebuie să-ți vinzi pictura. Poți să vorbești, să ții conferințe, să predai, poți să faci și alte lucruri. Mulți au panica asta: nu sînt artist cu adevărat dacă fac și altceva. Dar nu au cum trăi din vînzarea operelor, căci nu există piață în România: nici piață de artă, nici piață de grant-uri. Abia acum se vorbește despre burse individuale, după 25 de ani: un creator tînăr va putea primi o bursă ca să se „așeze“, să se fixeze. Din modelul american putem prelua doar energia pozitivă, dar nu putem prelua tot modelul. Noi semănăm mai mult cu Europa și chiar îmi place mai mult Europa.
De ce îți place mai mult Europa?
Pentru că nu e chiar Far West. Pentru că statul înțelege că are o responsabilitate față de cultură. Cum este acum cu decizia de a cumpăra Cumințenia Pămîntului. Nu e vorba despre bani, ci este vorba despre a participa: eu voi da bani, pentru că vreau să am un milimetru din acea sculptură. Cultura europeană creează astfel de platforme pentru a participa. Austria, Germania, Elveția au un sistem extraordinar pentru susținerea artelor. Acesta e modelul care îmi place cel mai mult. Responsabilitatea finanțării culturii se împarte, în Germania: Primăria, landul și Guvernul. De aceea, cultura germană a rezistat crizei, pentru că nu avea doar o sursă de finanțare. Plus participarea oamenilor și a fundațiilor. Acolo, asociațiile nu sînt formate doar din scriitori și artiști, ci și din oameni cărora le place arta și contribuie cu bani pentru artă. Noi ne-am ghetoizat în „ghildele“ astea profesionale și avem scandaluri nesfîrșite.
Ai intrat în circuitul internațional, ai avut expoziții în foarte multe locuri. Cum se văd lucrurile de acolo?
În primii ani a fost mai dificil. Eram suspicios, aveam „complexul imigrantului“, mi se părea că mi-ai dat un loc mai prost pentru că veneam din România. Apoi am scăpat de asta, pentru că nimeni nu te invită să faci o expoziție ca să te pună într-un loc prost; te invită ca să te pună în valoare, pentru că astfel se pune pe sine în valoare. Noi aveam, de aici, o imagine idealizată a instituțiilor occidentale; or, și acolo instituțiile sînt făcute de oameni, iar din interiorul lor lucrurile nu mai sînt atît de fascinante. Am învățat și asta. Iar ierarhiile nu sînt ierarhii: cel mai mare muzeu din lume poate găzdui expoziții care nu sînt foarte interesante, iar un mic spațiu de undeva poate avea lucruri extraordinare. Am învățat totul din aproape în aproape. Și respectul pe care îl acord unui curator l-am învățat în timp. Artiștii au senzația că un curator e un fel de căpușă; nu, e un partener. În ultimii ani am făcut eforturi foarte mari, am expus în toate țările din jur: în Kosovo, la Cracovia, la Jirina, și în zona turcă, și în alte părți. Lumea occidentală e una, lumea aceasta din jurul nostru e alta, lumea Asiei e alta. Sînt multe lumi interesante, în afară de Paris, Berlin, Londra. Am fost la Djakarta, un oraș cît România, cu tineri care fac artă interesantă. Am învățat din toate aceste experiențe.
Ești foarte atent la ce se întîmplă în lume și reacționezi imediat la evenimentele politice și sociale. De ce?
Aici e experiența presei de la început. Toate instalațiile mele sînt „politic-social-culturale“, exact ca rubricile dintr-un săptămînal. Opinia și eseul mi-au plăcut întotdeauna. Desenele mele nu sînt reportaje „de fapte“, sînt eseuri, interpretări ale realității, opinii. Sînt fascinat de ce se întîmplă. Acum am la dispoziție zidul de Facebook, care e global. Am senzația că, în vîltoarea evenimentelor, uneori nu mai vezi bine; iar eu pot centra anumite viziuni. Și am misiunea aceasta moderată. La noi, totul se împarte în două tabere care se exclud reciproc: e delict de opinie în România, nu ai voie să greșești, trebuie să gîndești exact ca celălalt. Eu încerc să centrez aceste opinii. Cred că trăim o vreme ideologic hibridă. Totul e hibridizat. Încerc să dau un centru discuțiilor care uneori sînt feroce, oamenii tind să se exprime tot mai violent. Ar trebui să fim tot mai toleranți, dar văd că lumea se închide tot mai mult.
Foto: E. Enea
