„România e o țară de oameni inteligenți și creativi” - dialog cu Dan BULUCEA

Este Country Manager la Google România, dar peste cîteva săptămîni va deveni director New Business pentru regiunea Asia-Pacific. De fapt, Dan Bulucea este cel care a înființat filiala Google din România, în 2010. L-am invitat la o discuție despre dilemele pe care ni le provoacă, în zilele noastre, Internetul și tehnologia.

Milioane și milioane de oameni, măcar o dată pe zi, caută ceva pe Google. Nu mai putem trăi fără Google?

Nu mai putem trăi fără ceea ce ne oferă tehnologia. Internetul a intrat în viața nostră, împreună cu diverse tehnologii care ne permit accesul la informație și la o comunicare mai eficientă; putem face o videoconferință cu oricine de pe lume fără să ne coste nimic, ne putem orienta mai ușor într-un oraș. Lumea aceasta ne determină și ne schimbă comportamentul. În același timp, uneori o blamăm: ne plîngem că lumea aceasta ne-a invadat, că nu mai avem viață privată, că putem fi găsiți ușor și în vîrf de munte. De multe ori dăm vina pe tehnologie, deși controlul îl avem în continuare noi, oamenii. Iar Google este unul dintre jucătorii din lumea aceasta. Sîntem un brand colorat care atrage, care a reușit să ofere cîteva produse apreciate; nu numai căutarea pe Internet, dar și YouTube, Gmail, Chrome, Google Play, Google Maps – toate sînt produse cu peste un miliard de utilizatori. Nu aș putea contesta că Google reprezintă un succes. Sînt însă și alte companii mici care schimbă datele problemei.

Fondatorii Google au avut de la început o idee care le-a asigurat succesul, în comparație cu motoarele de căutare existente atunci...

Misiunea este de a organiza informația și de a o face univeral accesibilă. E o misiune frumoasă. Așa se întîmplă de obicei cu inovația: după ce s-a întîmplat, totul pare simplu. La momentul cînd a apărut Google, erau cîteva sute de milioane de utilizatori în lume, iar a indexa toată informația pe care o produce omenirea părea un lucru imposibil, un obiectiv utopic. Acum sînt peste 3 miliarde de utilizatori. Căutarea a evoluat foarte mult – nu mai tastăm pe o tastatură mare, nu ne mai uităm pe un ecran mare, ci avem un dispozitiv în buzunar căruia îi dictăm ce vrem să căutăm, ne recunoaște vocea, înțelege contextul, înțelege locația, de multe ori poate răspunde și la ceea ce nu am întrebat încă. De pildă, dacă avem notată în calendar o întîlnire în oraș, ținînd cont de oră și de datele din trafic, telefonul ne poate spune că ar fi timpul să plecăm; devine, așadar, mai degrabă un asistent. Toate acestea au devenit posibile prin niște procese tehnologice de necontestat, țin de viteza de procesare, de anumite componente hardware, dar care de fapt au un impact major în comportamentul nostru. Misiunea inițială de a face informația universal accesibilă pentru oameni era un scop nobil, însemna democratizarea acccesului la informație. Totuși, nu este valabil pentru toată lumea: 3 miliarde nu reprezintă decît ceva mai puțin de jumătate din populația globului. Sînt mulți care încă nu au acces la informație. Dacă vorbim despre noi, cei care avem acces, trebuie să ne întrebăm în ce măsură acest acces ne deschide apetitul pentru a vrea să știm mai mult, în ce măsură ne permite să fim cu adevărat mai bine informați și să punem mai bine în valoare atuurile noastre.

O altă întrebare este în ce măsură căutarea e eficientă. Cum să te afișeze Google printre primii? Căci e o întreagă bătălie pentru locurile “din față”, de pe prima pagină cu rezultatele căutării...

Este o căutare care, de cîteva miliarde de ori pe zi, este judecată de cei care utilizează motorul de căutare. În măsura în care răspunsurile sînt relevante, probabil că vor continua să-l utilizeze. Nu există nimic care să-i poată loializa, concurența e la un click distanță. Așa că motivația de a da răspunsurile cele mai relevante e foarte mare. Lucrurile au și evoluat în timp: prima pagină contează, primele rezultate. N-a venit pînă acum nimeni să-mi spună “eu sînt pe primul loc și nu cred că merit locul acela”. Toți vor ca, la o căutare, să apară pe prima pagină. Cînd e vorba despre miliarde de căutări pe zi, aceste alegeri nu pot fi făcute decît după niște algoritmi. Care, desigur, își au scăpările lor, niciodată nu vor fi perfecți. Față de alte motoare de căutare, avem cea mai mare transparență în criteriile și factorii care determină poziția în căutări. Dar o mare parte din acest algoritm este proprietatea intelectuală a Google și ceea ce ne diferențiază de alții. Încercăm să păstrăm un echilibru între a fi transparenți și a a ne proteja de cei care ar folosi această informație tocmai pentru a se poziționa în frunte fără să merite acest lucru. Dar și acest „a merita” este relativ, căci ceea ce este relevant pentru mine nu este pentru altcineva. Așa încît rezultatul unei căutări ar trebui să fie personalizat, ar trebui să fie adaptat nevoilor fiecăruia. Cum putem obține acest lucru? Utilizînd anumite semnale: căutări anterioare, preferințe, în funcție de comportamentul în mediul online. Și aici iar ajungem la necesitatea unui echilibru între a obține aceste date și a da control în întregime utilizatorului să stabilească ce se știe despre viața lui și ceea ce ar vrea să se știe.

Aici apar alte controverse: unii consideră aceste tehnologii invazive, căci motorul de căutare reține date despre noi. De aici senzația unora că Google, Facebook și alții își bagă nasul prea mult în viața noastră privată. Cum ieșim din dilemă?

Pe de o parte, oamenii sînt îngrijorați de viața lor privată, pe de altă parte sînt dispuși să pună pe rețelele sociale cele mai intime informații – ce fac, unde au fost, cu cine etc. Oamenii ar trebui să fie conștienți de expunerea pe care o au. Una este dorința de a fi recunoscut public și alta este a ști cu adevărat ce este cunoscut, ce date sînt disponibile și cît control ai asupra lor. Aș face o recomandare pentru orice serviciu online utilizat. Le-aș recomanda oamenilor să se uite la două lucruri: au posibilitatea să vadă ce date sînt salvate (în cazul Google, istoricul căutărilor, filmulețe pe care le-au văzut pe youtube, pagini vizitate pe internet) și au posibilitatea de a avea controlul asupra acelor date (să le șteargă sau să-și ia datele și să le folosească la un alt serviciu). Asta e valabil atîta timp cît există un cont, de pildă un cont de Gmail de care vor fi legate aceste istorii. Istoricul căutărilor poate fi șters, astfel încît să fii incognito pe Internet, sau dimpotrivă, poți păstra istoricul căutărilor dacă te ajută ca rezultatele primite să fie mai relevante. Să ne gîndim că operatorul nostru de telefonie mobilă cunoaște istoricul apelurilor noastre; banca știe cîți bani am în cont și ce operațiuni bancare am efectuat. Dar mă bazez pe încredere: căci dacă s-ar publica istoricul contului meu și al operațiunilor, probabil că banca respectivă ar dispărea în ziua următoare. Dacă vreau să folosesc anumite servicii, trebuie să ofer niște date care vor fi utilizate.

Google se ocupă însă și de altceva, care la prima vedere nu are legătură cu serviciile pe internet. Există Google Cultural Institute, există cercetări privind mașina fără șofer ori prevenirea îmbătrînirii. Iar mașinuțele Google care fac poze pe străzi au devenit o atracție, “produc” știri cînd sînt văzute...

Street View reprezintă o evoluție a ceea ce înseamnă harta în raport cu cea tradițională, tipărită. Dincolo de modul dificil în care gestionezi o coală mare de hîrtie, harta tipărită devenea foarte repede depășită. Trăim într-o lume dinamică, într-o permanentă schimbare. O hartă virtuală e mult mai valoroasă pentru că permite actualizarea aproape în timp real și poate fi adaptată. S-ar putea ca pe mine să mă intereseze drumurile pentru biciclete, pe altcineva să-l intereseze unde găsește restaurante, altcineva să caute o anumită adresă. Poate nici nu mai vrem să ținem minte adresa. Dincolo de desenul în sine al străzilor, harta poate fi îmbogățită cu o perspectivă din satelit, cu o perspectivă de la nivel stradal. Acest produs a fost primit diferit în diverse țări. În funcție de legislație și de răspunsul pe care l-am primit, unele țări nu sînt pe Street View. În România, deschiderea a fost foarte mare. Acele mașinuțe care fac fotografii merg prin spațiile publice, fotografiază exact ce am vedea noi dacă am merge pe străzile respective. Să ne gîndim că azi toată lumea face fotografii: fiecare dintre noi avem în buzunar un aparat din ce în ce mai performant. Dacă vreți, am putea să combinăm toate fotografiile făcute de oameni și să obținem imaginea de ansamblu. Street View e o încercare de a îmbunătăți imaginea de ansamblu. Dacă cineva nu dorește ca propria casă să fie vizibilă, poate să solicite acest lucru: e un buton de raportare în dreapta jos și în mai puțin de 24 de ore imaginea respectivă dispare. De la români însă am observat mai degrabă solicitări de actualizare: “cînd mai treceți din nou pe strada mea? Între timp mi-am renovat casa și aș vrea să se vadă”. Ați menționat direcții care aparent sînt disjuncte, nu au nimic de-a face cu ceea ce este core business pentru Google. Aș spune că intră în încercarea de a a aborda probleme importante ale omenirii. Doar aparent sînt disjuncte. Tehnologia poate fi utilizată pentru a rezolva problemele de zi cu zi (a te orienta, a comunica mai eficient, a căuta informații). Noi facem greșeala de a absolutiza tehnologia, de a-i da un scop în sine. De fapt, nu e decît un mijloc pentru a rezolva o problemă. Există în acest moment trenuri care merg singure. Și avioane – pilotul automat este capabil să decoleze, să zboare și să aterizeze fără intervenția pilotului, chiar dacă pilotul e în continuare acolo. Ca atare, Google a încercat să abordeze problema traficului auto. Statistic vorbind, accidentele auto reprezintă prima cauză pentru care mor milioane de oameni în fiecare an. E demonstrat că peste 90% dintre accidentele rutiere se datorează erorilor umane. Asta înseamnă că e mult spațiu de mai bine acolo. Mașinile fără șofer comunică între ele, deci un accident poate fi evitat. Din punctul de vedere al siguranței, vom ajunge într-o lume mai bună, în care multe dintre accidente vor putea fi evitate. Există și îngrijorarea – de înțeles – că ni se va lua plăcerea de a conduce. Cred că să mergi prin București la ora 5 după-masă nu e o plăcere, blocat în trafic. Pur și simplu mașina fără șofer rezolvă problema de a merge mai sigur și mai eficient din punctul A în punctul B. O mașină autonomă poate duce la reinventarea orașului: nu mai e nevoie de locuri de parcare, de pildă. Sînt dus undeva, cînd am nevoie comand mașina care vine și mă ia. Nici nu mai e mașina mea, e ca un serviciu care mi se oferă. Nemaiexistînd locuri de parcare, în spațiile respective se poate face altceva. Străzile pot fi și ele regîndite. E o întreagă industrie care poate fi reinventată.

Introducerea mașinilor autonome însă duce la pierderea unor locuri de muncă...

Acum mai puțin de 200 de ani 90% dintre oameni lucrau în agricultură. Orice tehnologie creată de om a dus la pierderea unor locuri de muncă și la crearea unora noi. În lumea tehnologiei digitale, acest proces s-a accelerat. O mare parte din job-urile repetitive (ce nu ne place nouă să facem) sînt automatizate. Vrem neapărat ca omul să fie folosit pentru a da cu sapa sau pentru a muta o cutie dintr-un loc în altul sau putem folosi altfel omul și creativitatea lui, inteligența lui?  Există diverse analize și studii făcute pe tema asta – în ce măsură anumite slujbe sînt expuse înlocuirii de către tehnologie în era digitală.  Pe primul loc printre job-urile care nu vor fi înlocuite este cel de consultant pentru petrecerea timpului liber. Toate dispozitivele pe care le avem și care ne ajută să găsim informația ne permit și să creăm informație: noi am devenit cu toții creatori de conținut. Creăm în mod exponențial informații. Asta înseamnă că sînt foarte multe date la dispoziție. Unul dintre job-urile cele mai căutate în următorii ani va fi al acelor oameni care știu unde să caute, cum să caute, să găsească esența în marea de date și să o comunice.

De unde preocuparea Google pentru încetinirea îmbătrînirii și găsirea leacurilor pentru boli?

Speranța de viață a crescut, în general oamenii trăiesc mai mult decît acum cîteva sute de ani (chiar dacă există diferențe între regiuni și zone ale planetei). Multe dintre bolile care altădată secerau oamenii astăzi sînt curabile sau au dispărut. Cu toate acestea, există în continuare anumite boli pentru care încercăm să găsim soluția – de la cancer la Alzheimer. Sînt mai ales boli atribuite bătrîneții. A încerca să găsim o soluție pentru fiecare s-ar putea să nu fie foarte eficient. Ce-ar fi să încercăm să încetinim acest proces al îmbătrînirii? E adevărat că aici intervin și întrebări de natură etică: e bine să facem asta? Dar aceste întrebări ni le punem cînd e vorba despre alții. Dacă e cineva din familia noastră nu ezităm, am face orice să ajutăm acea persoană. A încerca să înțelegem mai bine ce se întîmplă în timpul procesului de îmbătrînire ne ajută. Și nu e vorba doar despre Google, sînt multe companii care au făcut pași importanți în această direcție. Pe vremuri, să decodifici ADN-ul costa cîteva milioane de dolari. Acum costă cîteva mii de dolari și în următorii ani va scădea foarte mult. A înțelege codul ADN ne va pemite să știm cum va fi copilul nostru sau, pe baze statistice, să putem prognoza șansa ca o anumită boală să apară pe parcursul vieții. Sînt companii care îți pot spune nu doar care e arborele tău genealogic, dar și care sînt bolile la care ai putea fi expus.

Ați pronunțat un cuvînt-cheie: etică. Cele mai multe dezbateri în jurul noilor tehnologii sînt de natură etică – de la problema vieții private pînă la această tentativă de “a ne băga nasul în creația lui Dumnezeu”...

Faptul că încercăm să înțelegem mai mult decît pînă acum ce este viața și încercăm să tratăm anumite boli nu face problema mai validă decît era cînd încercam să tratăm alte boli. Nu e ceva nou. Doar că avem unelte mai bune la dispoziție, putem pune mai bine în valoare cunoașterea de pînă acum și, implicit, putem accelera acest proces. Ne-am “jucat de-a Dumnezeu” de mult timp. Dorința noastră de cunoaștere a existat dintotdeauna și ne-a adus unde sîntem. Ce facem cu timpul nostru dacă nu mai îmbătrînim, dacă nu mai trebuie să muncim pentru că mașinile vor face acest lucru? Sîntem la un moment în care omenirea a ajuns la un nivel de bunăstare fără precedent, ceea ce ne permite să citim, să călătorim, iar viața copiilor noștri să fie diferită de a noastră. E adevărat, pentru noi, care am trăit în comunism, foarte diferită de a noastră. Dar sînt întrebări pe care trebuie să ni le punem în mod constant și nu știu dacă există un singur răspuns valabil. Ar trebui să fim conștienți că orice tehnologie creată de om a fost folosită și împotriva omului. Tehnologia își are locul ei și ne ajută, dar responsabilitatea e în continuare a noastră. Nu putem da vina pe telefon pentru că putem fi găsiți în vîrful muntelui. Telefonul are un buton de “oprit”.

Nu cumva schimbările sînt prea rapide? Acum 5-6 ani, telefonul mobil era doar un telefon (cu avantajul că puteai vorbi și de pe stradă, nu doar de la birou sau de acasă). Acum, e o unealtă extrem de complexă, care uneori ne depășește...

Există și un nume: nomofobie – disperarea de a fi fără telefon. Acești cinci-șase ani au fost suficienți pentru a ne face să nu mai putem trăi fără el. Ritmul în care ne-a schimbat viața e incredibil. Putem trăi fără el, am făcut-o pînă acum cîțiva ani. Dar nu e ceva nou. Într-o carte despre sfîrșitul secolului XIX era o analiză a modului cum ziarele au avut impact asupra omului la acea vreme: nemaiavînd loc acea interacțiune directă, fizică, oamenii se bazau pe ceea ce scria în ziar – o informație superficială, incapabilă să surprindă toată adîncimea intelectului nostru. La apariția telefonului, semnele de întrebare deschise erau dacă oamenii vor mai vorbi direct între ei și se vor mai întîlni, dat fiind că apăruse telefonul. Eu cred că sîntem în faza de tranziție în care avem o jucărie nouă și o absolutizăm, credem că dintr-o dată nu vom mai fi umani.

Am citit multe comentarii despre o scenă care a devenit obișnuită, tipică: la un restaurant sau într-un bar, cîțiva tineri adunați în jurul mesei, fiecare cu telefonul în mînă. E o scenă un pic șocantă, mai ales pentru oamenii „de modă veche”...

Cred că e și decalajul între generații. Copiii care s-au născut cu această tehnologie și cu internet nici nu-și mai închipuie cum arăta lumea fără ele. Pentru noi, telefonul este “mobil” pentru că ne-am născut în epoca telefonului “fix”. Pentru ei, e un dat. Și par mai bine echipați pentru asta. Pentru generația noastră, unele lucruri sînt greu de înțeles: de ce ne-am petrece timpul cu aceste tehnologii, de ce am vrea să socializăm în acest fel? Pentru tineri, sînt lucruri firești. Eu nu am o problemă cu tehnologia. Am o fetiță. Nu măsor cît timp petrece pentru a citi dintr-o carte tipărită, așa cum am crescut eu, sau de pe un dispozitiv electronic. Mă bucur dacă citește și îmi pun întrebarea cum o fac să fie interesată de citit. Faptul că are posibilitatea, printr-un dispozitiv, să aibă acces la toate cărțile de pe lume mi se pre un lucru bun. Dar nu consider că, dacă are la îndemînă tehnologia prin care poate avea acces la informație o va și face. Rolul meu e să-i trezesc interesul. Noi aveam cartea de la bibliotecă, pe care trebuia s-o împrumutăm pe rînd. Era o resursă limitată. Acum e o abundență a informației. Să vedem cum trezim interesul copiilor noștri pentru a citi și a căuta informația. S-a făcut un studiu printre tineri din care rezulta că 90% dintre ei declară că pe Youtube poți găsi orice informație vrei. Modul lor de a găsi informația e bazat pe video. Ei petrec mult timp așa, urmărind filmulețe, care pot fi educative, distractive, utile (cum să gătească sau să repare bicicleta). Pe vremuri, citeam mai întîi o carte și ulterior vedeam și filmul făcut după ea. Acum, cărțile au pe copertă actorii din film.

Cum ați ajuns la Google și ce vă place acolo?

Sînt un mare norocos. E un privilegiu că am avut ocazia să deschid biroul Google în propria mea țară și să-l conduc în acești ani. Dincolo de ceea ce reprezintă Google, pentru o țară mai mică – și mai ales în faza noastră de tranziție, cînd mediul online dă o șansă țării de a fi mai bine cunoscută – impactul e mult mai mare. Google e o companie dinamică. Deschiderea biroului a însemnat o responsabilitate asumată și o mare libertate de mișcare. Consider că această libertate de mișacre a fost șansa principală și motivul care îmi dă satisfacții. N-aș fi vrut să fac asta în altă țară. România este extrem de deschisă către tehnologie, încercăm să învățăm în mod accelerat și democrația, și alte lucruri care în lumea modernă se întîmplă altfel. Facem greșeli pe care le regretăm, dar România e o țară de oameni inteligenți și creativi. Așa cum generalizăm uneori în spațiul negativ, poate n-ar fi bine să generalizăm nici în spațiul pozitiv. Dar comparîndu-ne cu țările din jur, cu care avem o istorie comună, ne distingem net.