„Cercul vicios poate deveni un cerc virtuos“ – dialog cu Dragoş PÎSLARU
A lucrat, mulți ani, într-un think tank pe care l-a fondat. Apoi a făcut consultanță. Are un masterat la London School of Economics. Dragoș Pîslaru a devenit, mai întîi, consilier de stat la cancelaria premierului Dacian Cioloș, iar acum este ministrul Muncii. Strategiile legate de sărăcie și dezvoltare pe care le făcea înainte devin acum, din perspectiva ministrului, chestiuni concrete.
Cum e să devii ministru? Și încă pentru un mandat foarte scurt…
Am avut o perioadă de purgatoriu înainte de a fi ministru: am fost consilier de stat al prim-ministrului. Trebuie să recunosc că, dacă n-aș fi avut acea perioadă, aș fi fost complet nepregătit să fiu ministru. Cred că este o responsabilitate pe care o simt în ceea ce privește a da tot ce pot să dau. Există un avantaj: cînd ai o perioadă scurtă, nu mai ai momente de relaxare, procrastinarea nu mai ține: practic, trebuie să treci direct la treabă și „să livrezi“. În prima săptămînă după ce am devenit ministru am slăbit patru kilograme. Ce-i drept, am început cu un subiect foarte „distractiv“: salarizarea în zona publică, unde era un haos complet, o „nucă tare“. Acum am dobîndit mult mai multă claritate: partea de diagnoză am terminat-o de ceva vreme și am mulțumirea că am început să și livrăm niște lucruri. De exemplu, pachetul de măsuri active pentru ocuparea forței de muncă, la care pritocesc de dinainte să fiu în Guvern. România avea nevoie ca de aer de un pachet de mobilitate socială pentru cei care sînt în grupurile vulnerabile, astfel încît aceștia să iasă din pasivitatea primirii unor alocații și să-și găsească un loc de muncă. Pe de altă parte, e nevoie de mobilitate teritorială: sînt zone în care șomajul se află la nivel structural, e nevoie de forță de muncă și nu se găsește. Or, dat fiind că nici infrastructura nu e prea bună, naveta ajunge uneori la costuri prohibitive.
Condiția de navetist e veche, și în vremea comunismului se făcea naveta. Cum poate fi, concret, stimulată mobilitatea?
Există o subvenție acordată de stat, 0,50 lei pe kilometru, pînă la 55 de lei pe zi. E o măsură extrem de atractivă și creează o motivație solidă pentru ca persoanele să facă acest efort. Oamenii de afaceri au primit pozitiv această măsură. Firmele mai mari oricum făceau acest lucru – aduceau oamenii la lucru cu autobuzul pe o rază de 50 km, dar am vrut să echilibrăm lucrurile, pentru că firmele mici nu-și permit asta.
Mobilitatea e totuși și o chestiune de mentalitate…
Are și resorturi mai profunde. Cei care sînt în zonele rurale au și o mică gospodărie de subzistență, supraviețuiesc. Iar celălalt lucru, care ține de mentalitate, este legat de proprietate: românului îi place să aibă casa proprie. Sub 20% din piață e reprezentată de închirieri. Dacă însă oamenii primesc un pachet de relocare în care intră chiria pe un an plus o sumă pentru familie, începe să devină altceva.
Cum funcționează conexiunea între strategiile pe care le elaborați înainte, ca expert ori consultant, și ceea ce faceți la minister, pe același teme legate de sărăcie și dezvoltare?
Trebuie să recunosc că sînt un animal bizar pentru colegii din minister. După standardul vechi, ministrul nu trebuia să știe lucrurile, trebuia să conducă. Era un ministru care avea o idee generală, primea un mandat politic și dădea ordine. Or, eu n-am prea dat ordine: am venit cu o gîndire colegială (inspirat de premier, că și el a venit cu o gîndire colegială la nivelul Guvernului) și am încercat să aliniez oamenii pentru o motivație comună. Acest minister ajută oamenii; și atunci, hai să nu ne mai ascundem după legi și să vedem cum ajungem la oameni. Cu bani? Nu, cu servicii. Iar pentru asta e nevoie și de implicarea sectorului privat. Or, în procedura de acreditare și certificare aveam 3600 de solicitări nerezolvate cînd am ajuns ministru, iar ONG-urile erau disperate că nu puteau să presteze servicii sociale. Am încercat să lucrez cot la cot cu oamenii din minister: următorul ministru de după mine va avea o problemă, căci oamenii s-au învățat să lucreze altfel. Cînd va veni să dea ordine, va avea o problemă, dacă va veni pe „rit vechi“. Experiența mea anterioară m-a ajutat foarte mult: cînd am ajuns la minister, nu era o atmosferă prea bună. A fost un șoc să văd cît de ușor este să cîștigi timp aliniind oamenii în spatele unor idei. Am întîlnit în minister oameni care sînt cu adevărat valoroși, nu spun asta ca să-i flatez. Am o echipă de oameni cu care pot lucra (și nu e vorba doar despre consilierii pe care i-am adus eu, ci despre cei pe care i-am găsit acolo).
ONG-urile se plîng de multă vreme că statul nu le sprijină pentru a asigura servicii sociale. Să înțeleg că problema s-a rezolvat?
Parcursul a fost incredibil. Am pornit de la un stoc de aplicații care nu puteau fi prelucrate pentru că nu aveam legislația necesară. Am rezolvat legislația și am reușit să aprobăm un act normativ prin care subvenționăm ONG-urile. Nu doar că nu le mai punem bețe în roate, ca pînă acum, ci subvenționăm din bugetul de stat organizațiile care furnizează servicii sociale. Cadrul legal exista, dar nu existau normele de aplicare – celebrele norme fără de care nimic nu se poate. Pe de altă parte, avem o interacțiune pozitivă cu ONG-urile care se ocupă de economie socială, pentru care există și fonduri europene. În domenii precum drepturile omului și egalitatea de șanse, avem și un grup ministerial, și două legi pe care le modificăm, dar ritmul a fost cam lent. Încercăm să ținem pasul cu ONG-urile, care pe bună dreptate au frustrarea lor, căci de ani de zile nu se întîmplă nimic pe acest plan.
Frustrarea e justificată: ONG-urile sînt cele care au pus pe tapet astfel de teme, pe care statul nu știa cum să le trateze…
Violența domestică, egalitatea de gen, egalitatea de șanse, dizabilitățile – toate aceste lucruri au fost ținute sub preș. Ministerul prefera să fie un dispecer de ajutoare sociale și să îndrepte banii statului către unii decît să se complice cu lucruri care sînt irelevante pentru voturi. În acest an, Ministerul Muncii a trecut 43 de acte normative. Mai avem 20 care așteaptă. Cea mai mare parte nu sînt emanații tehnocrate: două treimi sînt lucruri ținute sub preș de ani de zile. Normele pentru autism stau de șase ani, de pildă. Convenția de la Istanbul, aprobată din 2015, nu s-a mișcat de atunci. Sînt lucruri care au fost lăsate deoparte, pentru că nu erau atractive politic, deși miza e importantă: a reconfigura relația statului cu sectorul societății civile și cu sectorul privat. Noi ne-am rupt capul acum să rezolvăm probleme care așteptau de multă vreme. Și să rezolvăm probleme urgente, pentru că Ministerul Muncii este un minister în care zilnic „crapă“ ceva: cazuri de violență domestică, proteste, accidente de muncă, greve etc. Monitorizînd numai pe site-ul ministerului problemele cu care se confruntă oamenii, mă îngrozesc. Și simt că îmi crește responsabilitatea.
În România există o diferență mare între nivelurile de dezvoltare. E frumos să mergi la țară și să vezi vaca păscînd și atmosfera idilică, dar oamenii care locuiesc acolo trăiesc ca acum o sută de ani…
Și ne pasă? Eu mă simt transformat de suferința pe care am văzut-o în ultimele luni. Nu trăiam într-un turn de fildeș, am mai făcut voluntariat și muncă de teren, dar ce am văzut acum e grav: oameni care n-au acoperiș ori care trăiesc cu 11 copii într-o cameră. Și nu sînt lucruri izolate. În România constatăm că avem un țesut social deșirat. Fibra noastră socială e descompusă: de turbulențele istoriei recente, de starea materială, de individualismul care ne-a marcat în zona urbană și altele. Avem excese de patriotism, mîndrie legată de daci, Burebista și de filonul excepționalist al românilor. Dar dacă e vorba să analizăm ce facem efectiv ca să ridicăm nația, aici e zero barat. La nivel individal, mulți stau într-o pasivitate indusă de stat, mai votează pe cine le dă un beneficiu și gata, avem „un electorat stabil“. În al doilea rînd, e comunitatea: dacă vrei să dezvolți ceva, interacționează cu ceilalți, intră în comunitate. Dar la noi chestia cu „capra vecinului“ funcționează. În al treilea rînd, este nivelul societal: ai nevoie de mai multe comunități care să colaboreze. Iar la noi comunitățile nu colaborează, fiecare merge pe cont propriu. Există și zone unde a început să se vadă schimbarea, inclusiv cu oameni de la partide diverse, dar care și-au dat seama că au ceva în comun, sau cu primari care au trecut prin toate partidele pentru a putea face ceva bun în localitate. Dar în ansamblu relația între individ, comunitate și societate mi se pare critică. De aici derivă, într-o cheie de interpretare, totul. Dacă statul șuntează nivelul comunității și merge direct spre indivizi pentru a-i ține captivi, nu e în regulă, căci statul trebuie să activeze comunitățile. Dacă statul creează unele comunități privilegiate, s-a terminat. Dar noi nu vorbim despre aceste lucruri, nu s-a discutat despre ce vrem să remodelăm ca țesut social.
Lipsa de încredere generalizată e și ea o problemă?
Le-am spus colegilor mei că, dacă sînt copleșiți, un singur lucru să nu facă: să nu închidă telefoanele la care sună oamenii. Și să răspundă la mail-urile cetățenilor măcar scurt, cu „Am înțeles problema, încercăm s-o rezolvăm“. În momentul cînd cineva sună și nu-i răspunde nimeni, nu e de tolerat. Acest lucru mi se pare simbolic pentru problema încrederii. Cînd încerci să-ți apropii oamenii se creează încredere: și încrederea cetățenilor în stat, dar și încrederea statului în cetățeni. Și mai e nevoie și de încrederea statului în firme, și a cetățenilor în firme. Cercul vicios poate fi transformat într-un cerc virtuos: cînd capeți încredere în celălalt, vă ranforsați reciproc. Sîntem mult mai aproape decît se crede de a face transferul de la o paradigmă la cealaltă. Noi am arătat că se poate și altfel, prin această guvernare.
Ce rămîne după acest Guvern?
Rămîne o mai mare nădejde a oamenilor că se poate și altfel. Și, chiar dacă va veni un guvern „de rit vechi“, va fi o presiune mult mai mare pe acel guvern: va trebui să se reformeze major. Nu poți da înapoi în privința transparenței, a felului în care construiești o politică, a consultării publice. Sîntem acum într-un momentum, într-o inflexiune temporală în care putem sări niște etape. Sîntem la începutul unui ciclu economic care ar putea transforma creșterea economică în servicii sociale. Cînd ai un astfel de moment care s-ar putea lăsa cu o creștere sustenabilă, te gîndești cu cine și cum ai putea să mergi mai departe.
Foto: E. Enea
