„Cercetătorii tineri şi studenţii noştri sînt tot ce avem mai de preţ în acest moment“ - interviu cu Dana JALOBEANU
Ani la rînd, a realizat emisiunea Magazin științific la BBC România. Acum, Dana Jalobeanu predă cursuri de istoria și filozofia științei, gîndire critică, istoria filozofiei moderne la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Răspunde și de partea umanistă a Institutului de Cercetări al Universității din București.
V-ați ocupat, la BBC România, de popularizarea științei – un domeniu slab reprezentat în mass-media de la noi...
La BBC am încercat să lucrez în stilul în care lucrau cei de acolo, adică niște oameni care făceau știință ca profesie, aveau doctorate în meseriile de fizician, de matematician ori de biolog. Cel mai interesant cînd faci o asemenea emisiune este că întîlnești niște savanți remarcabili și mediezi scurgerea de informații către public. Devii un fel de mediator între știința „tare“ sau știința „înaltă“ și publicul căruia trebuie să i se explice și să i se transmită ceva din entuziasmul cercetării, al descoperirii.
Cum e să faci transferul de informații dinspre savanții care sînt închiși în limbajul lor specializat, către un public larg, nu neapărat familiarizat cu terminologia științifică?
E o meserie în sine, pentru care se pregătesc oameni care trebuie să aibă și cunoștințe științifice, și cunoștințe de comunicare. La Facultatea de Filozofie avem un masterat de Istoria și filozofia științei în care, parțial, am vrea să pregătim comunicatori ai științei. Cei care nu vor să facă în continuare cercetare și doctorat în domeniu ar putea foarte bine să facă jurnalism științific. E nevoie de pregătire pentru asta. În principiu, știința „vinde“, știința este despre descoperire, despre entuziasmul celui care vede adevărul dincolo de perdeaua de iluzii ale lumii. Asta trebuie să transmiți mai departe publicului. Doar că trebuie să înțelegi tu, ca ziarist, despre ce e vorba. Trebuie să înțelegi și să împărtășești acest entuziasm. E o profesie ca oricare alta și e foarte bine văzută, iar ideea că „știința vinde“ e foarte la modă. În țările anglo-saxone se face foarte multă comunicare a științei, atît la nivelul ultimelor descoperiri, cît și la nivelul legat de ce înseamnă cu adevărat un domeniu, istoria și problematica lui, consecințele filozofice sau etice ale unor mari descoperiri științifice. Toate acestea vînd: se vînd cărți în sute de mii de exemplare, se fac filme, emisiuni, documentare.
E foarte interesant că pregătiți masteranzii pentru a comunica știința, dar mă întreb: unde pot face asta? Presa de la noi nu pare interesată de știință...
E o mare întrebare pentru mine în ultimii ani: de ce este așa? Sîntem noi mai speciali, mai puțin curioși, mai rău educați și analfabeți încît nu trece spre noi informația? Sau nu avem meseria de comunicatori ai științei? În ultima vreme, am început să cred că nu avem comunicatori ai științei. În momentul cînd vor apărea, în momentul în care primul trust de presă va hotărî că introduce în program „minutul de știință pe zi“, atunci se va vedea că există o piață de desfacere foarte mare. Nu-mi vine să cred că România e o țară specială, în care curiozitatea a dispărut.
Totuși, în presa de mare tiraj articolele despre știință – cîte sînt – au un aer senzaționalist: anunță tot felul de descoperiri fără să explice mare lucru, iar formula „un grup de cercetători britanici“ a devenit un clișeu.
Presa din România face cu știința ce face cu toate subiectele. Este vorba despre pregătirea celor care vin să pună pe masa publicului un subiect legat de știință. Mă gîndesc, de pildă, la Carl Sagan. Eu nu cred că vreo televiziune de pe lumea asta care l-ar avea pe Carl Sagan nu l-ar pune în prime time. Am făcut cu studenții de anul I un curs de Cosmologie filozofică de la Platon la Einstein și am început arătîndu-le un film cu Carl Sagan din anii ’70, dinainte ca ei să se nască; spre surpriza mea, toată lumea știa cine e Carl Sagan. Mă dusesem la curs cu inima strînsă, gîndindu-mă că e filmat în alte condiții decît cele de azi. Dar dacă vezi 25 de secunde în care Carl Sagan îți explică ceva, nu contează ce, devii atent și curios. E cel mai talentat comunicator al științei. Cred că despre asta este vorba: ne lipsesc ziariștii și comunicatorii. Nici cei care fac cercetare nu sînt suficient de antrenați în a comunica rezultatele cercetărilor lor. În momentul de față, marile universități din lume le cer profesorilor lor să comunice știința, să comunice ce fac – e parte din evaluarea academică a unui profesor, e un fel de a răspunde la întrebarea „cît de departe au ajuns ideile tale?“. Așa că, paradoxal, oamenii scriu cărți de popularizare a științei, merg la televiziune, își fac bloguri pentru a comunica ceea ce fac.
De mulți ani, un subiect de lamentație de la noi este finanțarea slabă a cercetării. Totuși, cum merge înainte cercetarea științifică, în ciuda fondurilor insuficiente?
E o situație dramatică, pentru că ultimii 5-6 ani au fost cei mai răi, s-a făcut mult mai puțin decît se putea. În Universitatea din București și în afara ei există un potențial enorm de cercetători tineri – cel puțin în științele umaniste. Noi tot timpul ne plîngem că nu obținem destule fonduri europene, n-avem destule granturi de cercetare, dar nu poți face cercetare dacă nu investești. Cercetătorii tineri și studenții noștri sînt tot ce avem mai de preț în acest moment, ca națiune. Or, ce facem noi este să îi lăsăm să plece. Și tot ce înseamnă creier mai luminat și tot ce înseamnă cercetător mai bun se zbate cît se zbate în România, ca peștele pe uscat, și apoi pleacă. Or, e un fel de crimă împotriva poporului român ceea ce se întîmplă cu tinerele generații și cu cei care sînt lăsați să plece și nu sînt încurajați să revină măcar temporar în țară, pentru a transfera ceea ce au învățat lumii care rămîne aici și generațiilor următoare. E foarte dramatică situația. La Institutul de Cercetare al Universității din București încercăm să investim în proiecte pe termen ceva mai lung, încercăm să oferim burse, să aducem oameni de la alte universități, să internaționalizăm cercetarea. Pentru că, din cauza subfinanțării cronice, s-a ajuns la un fel de provincializare: trăim de pe o zi pe alta, în loc să lucrăm, să ieșim pe piața internațională, să participăm la competiții mari.
Totuși, rămîn destui cercetători tineri și aici. Ce-i determină să rămînă?
De ce n-ar rămîne? Sînt lucruri care se pot face ca oriunde pe lume. În momentul de față, dacă vorbim despre științele umaniste, instrumentele de digitizare sînt atît de sofisticate încît poți să faci aproape orice, de oriunde. Sînt biblioteci online care permit accesul la resurse care acum 5-10 ani presupuneau călătorii complicate. Sîntem foarte integrați – și în științele umaniste, și în altele. Fizicienii colaborează cu CERN și fac experimentele la București și calculele la Cluj. De ce să nu ajungă România în topul cercetării în Europa? E un loc ca oricare altul: poți să stai aici și să faci cercetare la același nivel ca în alte locuri. Problema noastră este că am funcționat atît de mult într un sistem de avarie încît am uitat să facem planuri pe termen lung. Aici trebuie să lucrăm: la planuri pe termen lung și la înțelegerea ideii că nu e un dezavantaj să rămîi în România dacă se fac investiții în cercetare.
Cît de integrați sîntem?
Cît de integrați vrem. Nimeni nu te ține afară. Sîntem cetățeni europeni. Studenții pot să se ducă, prin programul Erasmus, să facă bucăți din planul lor de studiu oriunde; bursele se dau cu șanse egale oricărui cetățean european; dacă vrei să ai colaborări internaționale e greu, dar nu e ușor nicăieri. Sigur, toate acestea se fac cu o investiție de timp, de energie și de bani. Cel mai greu este pentru cei care încep, pentru că, odată ce ajungi să faci parte dintr-o echipă internațională de cercetare, devine mai simplu. E mai greu pentru studenții și pentru doctoranzii care trebuie să învețe să facă asta. În ultimii 5 ani mi se pare că studenții nu se mai simt așa de integrați cu colegii lor din străinătate: li se pare greu, li se pare că nivelul lor nu este unde ar trebui să fie (și, de multe ori, nici nu este), așa încît decalajul pare să crească. Studenții încep prin a fi entuziaști, dar se mai blazează pe parcurs – poate că văd contramodele... S-ar putea ca ceea ce le lipsește mai mult să fie modelele. Ceea ce încercăm, la Institutul de Cercetare al Universității din București, este să creăm un model de cercetare pe care studenții să-l vadă și să le mai crească puțin din entuziasm.
În ultima vreme am avut parte din plin de contramodele: scandalul doctoratelor plagiate, cărțile „de știință“ scrise în închisori și altele. Credeți că acestea au afectat imaginea de ansamblu a științei și a cercetării?
Comunitatea științifică, de la originile ei și pînă astăzi, funcționează dacă există două lucruri esențiale. Unul este încrederea că ceilalți cercetători din comunitatea științifică nu te mint, nu înșeală, nu-și plagiază lucrările. Dacă n-ai încredere absolută în colegii cu care faci experimente, n-are rost să faci experimente. Al doilea este prestigiul. Prestigiul este ceea ce ne lipsește în momentul de față. Din cauza scandalului legat de plagiate, din cauza faptului că n-am acționat la timp, ca societate, cercetarea românească și-a pierdut din prestigiu. M-ați întrebat cît sîntem de integrați, am riscat și-am spus „cît vrem de mult“. Da, cît vrem de mult și cît ne cred și ceilalți. Astăzi, un tînăr cercetător care își termină doctoratul și candidează pentru un postdoc la Harvard sau la Oxford, să zicem, și prezintă patru-cinci lucrări publicate, va avea o problemă pentru că vine din România, unde doctoratele se plagiază. La fel și pentru cercetători: vrei colaborări internaționale și lumea nu știe cine ești? Ai o problemă pentru că vii dintr-un loc în care s-a pierdut prestigiul cercetării științifice. E ca și la comercianți: comerciantul care a fost prins o dată că a pus apă în vin își pierde clienții.
Foto: E. Enea
