Cărţi şi lecţii de viaţă – dialog cu Dan C. MIHĂILESCU

În ciuda tuturor scepticismelor inițiale, emisiunea Omul care aduce cartea a rezistat 15 ani, iar Dan C. Mihăilescu a creat, prin intermediul ei, un personaj cunoscut unui public foarte larg. Mai nou, i se cer „lecții de viață“. Pînă cînd va aduce din nou cartea, să stăm de vorbă, așadar, despre de-ale vieții de „aducător de cărți“…

Cum v-ați simțit în acești 15 ani aducînd zilnic cartea în casele oamenilor?

Am început să citesc la 4-5 ani, fiindcă mama mi-a spus că nu poți evada de la mahala decît pe orizontală: cu cît ești mai deștept, cu atît te salvezi din marasmul care te înconjoară. Cu timpul, am văzut că lectura, cărțile, cultura sînt cele care domolesc fiara din om. Cultura dresează, îmblînzește fiara din noi. Lectura m-a vindecat de singurătate, mi-a vindecat toate rănile, toate complexele – grăsime, bîlbîială, sărăcie, nesiguranță. Oricînd am avut o fisură înlăuntrul meu, lectura mi-a prins bine. Lectura m-a învățat să am un limbaj erotic – nu puteam să iubesc, nu puteam să-mi exprim sentimentele decît cu citate, cu mărturii din cărți. Lectura m-a făcut să-mi aleg o meserie, să trec dinspre poezia „blestemată“, cea cu conștiința răului în spate, înspre arta ca vindecare, ca terapie, ca exorcizare. Cultura m-a făcut om, și la propriu, și la figurat. Cartea mi-a dat un rost, m-a făcut să mă înțeleg. Cartea mi-a dat prieteni. Toată căsnicia mea de 45 de ani se bazează pe lecturi: am fost coleg de bancă cu Tania din anul I în anul IV de facultate. Pe bază de cărți am învățat să fim părinți și bunici. Iar la bătrînețe am ajuns să trăiesc cu totul din carte. Aici intervine partea urîtă: tot ce a fost frumusețe s-a instituționalizat, a devenit contract, obligație; și am simțit că devin prestator de servicii. Acești 15 ani de prezentat cărți în fiecare zi, plus sutele de întîlniri cu cititorii, de lansări, de conferințe au două tăișuri: cu cît îți face mai bine faima dobîndită din carte, cu atît mai mult ajungi un instrument. Ajungi o vidanjă; e urît spus, dar ajungi să vidanjezi fosele septice ale cititorilor. Faci un serviciu de necrofor; oamenii vin la tine pe stradă și te întreabă: „E bine să cumpăr memoriile lui X?“ Sau stai în librărie și unul vine și-ți spune: „În cartea asta pe care m-ați făcut să dau banii nu există decît alea două chestii frumoase despre care ați vorbit la televizor; trebuie să ne dați lecții de viață, cartea trebuia să fie un leac“. Oamenii așteaptă acum lecții de viață și m-au împovărat de responsabilități, m-au pus să le dau cărți pentru copii, unii mă ceartă că nu dau mai multă istorie sau știință, alții că sînt prea de dreapta…

Asta pentru că de-a lungul timpului ați construit un personaj televizat tonic, bonom, care dădea buzna în casele oamenilor, punîndu-i măcar pe gînduri, dacă nu și să citească…

A fost o vampirizare reciprocă. Mi-am descoperit acest exhibiționism tîrziu – probabil că îl aveam înlăuntrul meu de mult. Aveam această dorință de a face bine, am o anume accesibilitate, un „naturel“ histrionic, îmi place foarte mult să vorbesc cu oameni de tot felul – țărani, taximetriști, oameni din piață… Din cît te oferi, te golești. Faptul că din ce te consumi, te și reîncarci e altceva. A fost un joc de-a „dă-mi să-ți dau“. Ajuns la 62 de ani, îmi plănuiam o retragere à la Greta Garbo – să mă duc undeva și să scriu. Dar de o lună, avînd mai multe oferte, cred că tot la cărți mă voi întoarce.

Prima carte pe care ați publicat-o a fost Perspective eminesciene, a doua a fost o carte despre Blaga. Ce sens avea atunci, înainte de 1989, statul între cărți?

Atunci eram într-un război de hărțuire. Noi ne imaginam – și poate că și eram – o falangă de partizani în munți care gîndesc normal. Știam foarte bine că nu lovim în sistem, nu dărîmăm nimic, știam bine, încă din anii ’80, că toate revoluțiile din lume se fac cu voie de la serviciile speciale, așa încît misia noastră era de a continua limbajul normal, de a perpetua cultura interbelică, de a duce mai departe textura umană din epoca lui Carol I și Carol al II-lea. Eu am avut o relație gerontofilă cu oameni precum Barbu Brezianu, Noica, Relu Cioran (fratele lui Emil), Arşavir Acterian, Alexandru Paleologu – cu mulţi oameni în vîrstă care mi‑au „predat“ interbelicul așa cum și ei preluaseră junimismul de altădată. Noi voiam așadar să ne cultivăm normalitatea. Într-o epocă de isterie ideologizată, de malformare și alterare sufletească, noi voiam să trăim frumos. De cealaltă parte, voiam să luptăm introducînd cîte-o pietricică în marele mecanism de măcinare a sufletului nostru. Aveam o conștiință de luptători – poate azi sună exagerat, dar noi ne voiam niște gladiatori, niște cavaleri înzăuați ai culturii normale.

Și se putea trăi frumos atunci?

Orice om de peste 60 de ani idealizează trecutul, probozește prezentul și se uită neîncrezător în viitor. Așa cum îi vedeam la aceeași masă pe Paleologu, Noica, Arșavir Acterian și Aurel Cioran aproape cîntînd de bucurie amintindu-și de închisoare (aveau o jubilație nebună – cum au păcălit ei închisoarea, ce bun era arpacașul, ce frumoși erau șoarecii care li se plimbau pe la picioare), așa ne aminteam noi de armată (bășicile din tălpi, AG-ul pe umăr, 40 de kilometri de marș cu rucsacul în spate şi „masca pe figură“). Capacitatea umană de a idiliza trecutul este extraordinară. Acum am nostalgia serilor din anii ’80, care erau de fapt îngrozitoare: ne adunam douăzeci de prieteni, unul aducea o sticlă de vodcă, altul venea cu biscuiți, altul cu salam și stăteam trei ore să vedem pe casetă un film de Tarkovski sau Abuladze. Și vedeam Apostrofurile lui Pivot înregistrate de la sîrbi – era o mafie întreagă, veneau casete video, discuri cu hard rock-ul la zi și tot ce visam din Apus, fie prin vaporeni, fie cu piloţii Tarom sau amicii bănăţeni. Era frig în casă, stăteam cu păturile pe noi, dar era o trăire a actului de cultură bestială, demențială, angelică. Toată cultura era pentru noi un orgasm intelectual și existențial. Cînd au venit toate libertățile, oferindu-ne tot, „nu mai aveau nici un haz“, vorba Amicului din Caragiale. Am ajuns să trăim libertatea ca pe o batistă de unică folosință, ceea ce e groaznic. Avîndu-le acum pe toate, avînd libertăți în exces, riști să devii subalternul lor. Mă simt mai prizonier, într-un fel, în libertatea de azi decît eram liber în coerciția de atunci.

Senzația de acum nu e cumva efectul tîrziu al faptului că pe atunci, înainte de 1989, ne iluzionam că trăim frumos?

Spun eu acum că ne iluzionam. Dar atunci eram convinși că așa trăim, că aia este viața și „îi păcălim“. Stăteam la rînd la rația de ulei și de zahăr, eram într-un troc permanent. Dar atunci cînd găseai cîte o carte sau o revistă străină…

Astăzi, datorită sistemului media, v-ați confruntat permanent cu publicul real. Cum a fost cînd v-ați dat seama că vă adresați unui public numeros și divers?

Eu m-am speriat cînd, după mai mulți ani de emisiune, am aflat ce audiență are emisiunea mea. Credeam că sînt 30-40.000 de oameni. Cînd am aflat că sînt vreo 400.000 pe zi, m-am speriat și m-am responsabilizat brusc. Și mi-am mutat azimutul dinspre breasla scriitoricească spre cititori. Prima palmă mi-am luat-o în anii ’90, la Cotidianul, cînd a venit un redactor de la The Guardian și m-a întrebat ce e cel mai important pentru un ziar – reporterii, tiparul, hîrtia, distribuția? Am răspuns instinctiv: eu, reporterul. Nu, mi-a zis el, e cititorul: omul care dă bani pe ziar. M-a jignit îngrozitor: „Cum adică, eu scriu pentru ăla care dă bani?“ „Da, mi-a răspuns, el e stăpînul care îți dă mîncare.“ Încet-încet, m‑am recalibrat și am învățat să mă uit la cititor. Căci, inițial, noi fiind elitiști de felul nostru, aveam tendința să dialogăm exclusiv între egali. În comunism, publicul era bine „targetat“: de la partid ni se dictau întîlniri cu cititorii. La care unii se duceau cu o plăcere îndoită, pentru că se terminau cu chiolhanuri cu tovarășii de la partid. Acum, mare parte dintre scriitori au ajuns să se închidă în castă sau în casă. Trăim la nișă, scriem unii pentru alții și îi disprețuim pe cei care, vezi Doamne, se prostituează scriind pentru marele public. Nu am să iert niciodată acel dispreț care l-a înconjurat pe Mircea Cărtărescu atunci cînd a depășit 100.000 de exemplare cu De ce iubim femeile. S-a spus că „marea cultură a ajuns produs de gang, se vinde în gară și pe aeroport“. În toată lumea normală, toți scriitorii stau în limbă să se vîndă în gară și în aeroport. Sigur, cînd ești Thomas Mann ori Kafka, asta poate fi o cădere. Dar acum am ajuns să le spun tuturor, peste tot, la Uniunea Scriitorilor sau între prieteni: oameni buni, mergeți către cititori, acceptaţi dialogul faţă către faţă. Am fost la zeci de întîlniri în țară în ultimii ani și am văzut ce frenezie este în licee, la copii, la profesori. Este o reală foame de suflet la cititori.

Dialogați bine cu elevii de liceu, v-ați întîlnit de multe ori cu ei. Cum vi se par tinerii de azi?

Surprinzători. Acum cîțiva ani, m-am dus la ei cu gîndul că totul e pierdut, că totul e sex, drugs and rock’n’roll și că trăiesc cu mintea între picioare. Ca să văd dintr-odată că la liceul „Jean Monnet“, unde eu credeam că sînt numai copii de bani gata, m-a întrebat un elev despre dialogul dintre Thomas Mann, Hermann Hesse și Ernst Jünger. Sau ce deosebiri/asemănări sînt între jurnalul lui Kafka și jurnalul lui Cărtărescu. Am rămas mut. Ei au o sete înfiorătoare de informație: nu sînt formați, nu au Grund, n-au bază, dar au o frică enormă de defazare, se vor îmbibați de informație, branșați. N‑au fost învățați să digere informația. Iar acum mi-au spus: „Vrem lecții de viață“. Le-am răspuns că, pe vremea mea, tot ce era mai îngrozitor era să ni se dea lecții. Mi-au spus că nu are cine să le dea. Profesorii sînt blazați. Copiii sînt la fel de debusolați cum am fost și noi la vremea noastră, acneea și hormonii sînt la fel, dar acum blazarea profesorilor și a părinților este infinit mai mare. Înainte ne mobilizam ca fiii noștri să ajungă, să fie, să facă, să aibă. După ’90, în libertate am trecut la „Ce să-i fac, dragă? Nu vezi cum e viața?“. Și se merge pe resemnarea generală, pe complicitatea tuturor în rău şi veşnică improvizaţie. Abulia națională: nevrednicie, nemernicie, nimicnicie, „lipsă de viață și voință“, vorba lui Eminescu. Așa că am ajuns la un fel de misionariat. La 62 de ani, mi-am dat seama că nu-mi pot permite să mă retrag, pentru că răul din jurul meu e atît de provocator, încît este un challenge să rămîn. Am zile în care o iau razna și mă simt un ins angelic înzăuat și cu lancea în mînă și nu vreau să-l las pe Dracul să creadă că a cîștigat partida.

O să continuați, așadar, să ne aduceți cartea?

Da. De la 1 februarie.

Foto: E. Enea