„Publicul are întotdeauna dreptate“ – dialog cu Radu GHEORGHE

one man show

Dilema veche

Ucenicul vrăjitor. 

Vă ştiu, vă privesc şi vă ascult de cînd eram adolescent şi nu mi se pare că v-aţi schimbat prea mult… 

Am o poveste pentru asta. O domnişoară foarte tînără m-a abordat într-un magazin unde era foarte multă lume şi m-a întrebat: „Sînteţi Radu Gheorghe?“ „Da“, răspund eu, fericit că o tînără ştie cine sînt. Eram entuziasmat de această întîlnire. Numai că a urmat această replică: „Dacă aţi şti ce mult vă iubeşte mama mea…“. Bine că nu a spus bunica… 

Aţi făcut, de la început, un anumit gen de spectacole, îmbinînd arta actorului cu pantomima şi cu muzica. De ce aţi luat-o pe acest drum? 

Fiecare actor încearcă să-şi lărgească evantaiul de posibilităţi artistice. În ceea ce mă priveşte, acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales teatrul în defavoarea muzicii. Eu am educaţie muzicală – din clasa I pînă în clasa a XII-a am studiat vioara şi eram pregătit să dau la Conservator. În momentul adevărului, a trebuit să aleg. Fusesem inoculat cu microbul teatrului în liceu, jucînd într-un grup de teatru iniţiat de profesoara de limba română. Voiam să distrez lumea, să fiu comic. La asta se adăuga educaţia muzicală, ceea ce însemna legătura cu arta adevărată. Microbul de teatru a fost crescut cu îngrăşămînt de muzică clasică şi operă. Am zis că merită să încerc la teatru, pentru liniştea sufletului meu, iar dacă nu reuşesc, voi continua să studiez la conservator vioara. Ghinionul dvs. a fost că am reuşit la teatru. Cred că pînă acum am reuşit şi nu m-am oprit, pentru că această meserie se învaţă pînă la sfîrşitul carierei: de la maeştri sau de la cei mai tineri. 

De la cine aţi învăţat meseria, la început? Ce modele aţi avut? 

Am învăţat şi de la colegii mei amatori, iar din clipa în care am intrat la institut, de la profesionişti. Talentul nu ţi-l poate da sau lua nimeni. Într-o şcoală de teatru, înveţi nişte reguli, bunul simţ al măsurii, şi îţi cizelezi talentul. Asta e diferenţa dintre un amator şi un profesionist. Un amator urcat pe scenă, odată ce a prins publicul, nu-l lasă pînă nu-l „omoară“. Un profesionist simte ce vrea publicul şi ştie cînd să se oprească, fără să-i dea lovitura finală. În clasa I, am avut norocul să se fi înfiinţat şcoala de muzică în oraşul meu natal, Tulcea. Am dat un concurs simplu de ureche muzicală şi am fost admis. Problema a fost alegerea instrumentului, între vioară şi pian, singurele care se predau. Spre disperarea părinţilor mei, am ales pianul. Drept care am primit, pe post de felicitări, o palmă peste ceafă de la tatăl meu şi opţiunea s-a modificat în vioară (căci altminteri trebuia să cumpere un pian şi era foarte scump). Cînd am terminat institutul, nu cred că aveam aşteptări mari. Am intrat în vîltoarea vieţii luînd drept ajutor tot ceea ce mi se oferea. Am rămas în Bucureşti, la Teatrul „Ţăndărică“, pe un post de actor mînuitor de păpuşi, ceea ce a însemnat o şcoală şi o meserie în plus, pe care am învăţat-o de la colegii mei. Plus întîlnirea cu cel mai inocent public – copiii. Din fericire, iubesc copiii şi s-a dovedit că şi ei mă iubesc pe mine. Apoi a urmat o perioadă de rătăciri prin alte teatre, cînd am ajuns să fiu solicitat de regizori. Programul meu s-a încărcat atît de mult, încît nu-l mai puteam controla. Aşa că am renunţat la cariera de actor de Teatru Naţional şi am devenit liber-profesionist. Asta a fost soluţia. 

one man show.

Orice actor îşi doreşte să lase un mesaj al felului său de a fi. Uneori ai şansa ca acest mesaj să fie inclus în spectacolele în care ai fost distribuit. În situaţia în care nu ai norocul să participi în spectacole în care te poţi exprima aşa cum crezi tu că e cel mai bine, atunci încerci să faci un spectacol în care, fiind singur sau cu puţini parteneri, să existe această amprentă a personalităţii. Educaţia pe care am primit-o în şcoală a mers spre acest lucru. Am făcut un curs adiţional de pantomimă cu Ştefan Tapalagă. Îi amintesc, desigur, şi pe profesorii mei Sanda Manu şi Octavian Cotescu. Mi-a folosit cursul de pantomimă, pentru că mi-a ordonat modul de a gîndi asupra mişcărilor. În teatru, şi dacă mişti un deget înseamnă ceva – deci e absolut necesar să ai un control deplin asupra corpului tău. Pantomima m-a ajutat să merg spre un gen de spectacol individual. E ca în balet, ai nevoie de rigoare. Muzica aduce şi ea o altă rigoare. Toate acestea m-au împins spre a crea un stil de

Mai nou, fac şi

, predau la UNATC un curs facultativ de acest gen. 

Ucenicul vrăjitor

Cine mă cunoaşte ştie că activitatea mea e ca o carte deschisă. Am avut la Teatrul Naţional un alt spectacol,

în care eram singur şi cîntam la vioară, la flaut, la pian, la chitară, făceam chiar totul.

a apărut în urma unei întîlniri, într-un spectacol de varietăţi, ci Filarmonica din Ploieşti. I-am surprins pe instrumentişti, care nu mă cunoşteau. Directorul de atunci al Filarmonicii mi-a propus să facem un spectacol împreună, în care eu să fiu dirijor – nu era o idee nouă, în lume cam plutea ideea de a folosi orchestra simfonică într-un show de divertisment. Şi la concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena apar gaguri: se trage cu puşca, zboară fluturaşi etc. Din fericire pentru noi, am convins atunci televiziunea să înregistreze primele două spectacole cu

A început cu dreptul acest spectacol, în 1986. Am intrat în scenă ca un dirijor autentic, în frac, totul părea foarte serios. N-am apucat să fac nici o mişcare şi un cetăţean din sală a început să rîdă şi nu s-a mai oprit. Publicul a rîs, a aplaudat, lumea se aştepta să fac eu un giumbuşluc, dar eu nu făcusem nimic. Cetăţeanul s-a ridicat, a plecat spre uşă, a ieşit, dar rîsul său încă se mai auzea din hol. Am aşteptat un minut, pînă a plecat din clădire. Această ştampilă de început a fost de bun augur. Numai la Teatrul Naţional am jucat timp de trei stagiuni, cred că au fost o sută de reprezentaţii. 

Plus altele o sută cu aproape toate filarmonicile din ţară. 

Tristeţea vieţii de toate zilele, în 1986, îi făcea pe oameni să-şi dorească şi mai mult să rîdă. 

Oamenii şi acum vor să rîdă. Şi pentru rîs e nevoie de o anumită educaţie. Publicul are întotdeauna dreptate. Încerc să intuiesc calitatea spectatorilor. Noi nu putem fi rupţi de ceea ce se întîmplă în societate. Nici atunci, nici acum. Acum mă pregătesc pentru un festival care se va desfăşura la Bacău, unde voi apărea în două spectacole. Unul se numeşte

, cu Tudor Chirilă în rolul principal, a avut succes la Teatrul Bulandra. Iar pe 5 august voi fi în festival cu

, alături de Mihai Bisericanu, Anca Sigartău şi Georgeta Ciocârlan. E o piesă scrisă de Tristan Bernard acum peste o sută de ani, pe care am jucat-o vreo cinci stagiuni la Teatrul Foarte Mic, cu casa închisă. 

Dilema veche

Ucenicul vrăjitor.

Cu acest spectaol nu am nici o emoţie, căci a fost, este şi va rămîne un regal. Întîlnirea cu o orchestră atît de bună şi de tînără cum este Orchestra Simfonică Bucureşti e o mare bucurie. Este o orchestră de profesionişti de mare calitate, care se „joacă“ cu partituri plăcute urechii, pe care le înţelege oricine, de la vlădică pînă la opincă. Cetatea arată extraordinar, iar un dirijor încă tînăr ca Radu Gheorghe va face totul ca să arate că oasele încă-l mai ţin. Sper să vină cîteva drone să ne filmeze… Am citit o ştire care spunea că un actor american, la 51 de ani, se încăpăţînează să-şi facă singur cascadoriile. Eu sînt al doilea. Am cîteva cascadorii cu vioara, sînt cîteva surprize în acest spectacol: voi face un şpagat. Dacă reuşesc, va fi un număr comic. Dacă nu, spectatorii oricum vor rîde că nu mă voi mai putea ridica. La Teatrul Naţional am avut spectatori care veneau a nu ştiu cîta oară. Chiar îmi stricau unele poante, că le ştiau şi rîdeau dinainte. De fiecare dată însă erau suficiente improvizaţii ca să oferim ceva în plus.

Foto: E. Enea