Saga familiei Florescu – dialog cu John FLORESCU şi Radu FLORESCU

A apărut de curînd în limba română, la Editura Corint, Sînge din sîngele lui Dracula. Saga boierilor Florescu, scrisă de Radu R. Florescu și Matei Cazacu. I-am invitat, așadar, la o discuție pe John Florescu și Radu Florescu, fiii profesorului Radu R. Florescu.

Cum priviți această carte, cum ați citit-o?

Radu Florescu: Cred că este o poveste a familiei Florescu, veche de 5-600 de ani. Rădăcinile noastre sînt în România. Pentru tata, această carte a fost visul lui. A fost foarte legat de personajul Dracula (sau de Vlad Țepeș). Aceasta însă, chiar dacă este o carte despre istoria României, a fost un proiect personal. A fost sprijinit de istoricul Matei Cazacu – căci, să nu uităm, tata a scris această carte cînd era în vîrstă, avea 85 de ani. Din punctul meu de vedere, este o carte reușită, pentru că este o poveste adevărată, care nu laudă familia Florescu, ci are o perspectivă reală asupra istoriei României și asupra celor care au avut impact în această istorie.

John Florescu: Cartea a apărut în anii ’90 în SUA. Ideea seamănă cu Roots – cartea care spune povestea unei familii americane de origine africană și istoria familiei se împletește cu istoria Statelor Unite. În Sînge din sîngele lui Dracula, în fiecare secol există personaje care fac legătura cu secolul următor. Este, de fapt, istoria României privită prin ochii unei familii.

De ce a fost visul lui Radu R. Florescu?

R.F.: Familia mea a plecat în 1941 din România. Tata, fiind plecat toată viața din țara natală, a rămas un patriot. Ne-a învățat să păstrăm legăturile cu țara natală. A fost dorința lui de a păstra legătura dintre familia noastră și România, nu contează unde: noi trăim în SUA, verii noștri în Anglia, Italia, Franța și alte țări. Dar totdeauna România a rămas în mintea noastră. Așa am crescut; am învățat ceva despre istoria României, mai puțin despre limbă, dar am păstrat întotdeauna legătura cu țara natală.

În vremea comunismului era greu să păstrați această legătură…

R.F.: Tata a venit aici în 1968 cu o bursă Fulbright și a stat cam opt luni, ca profesor. Am fost și noi – John și cu mine și sora noastră Alexandra. A fost, pentru noi, primul gust al României. Eu aveam 7 ani, John avea 10. Amintirile mele sînt destul de bune: era atunci o perioadă mai bună decît au fost anii ’80. A fost o experiență bună și plăcută. De fapt, eu nu am uitat niciodată România, chiar dacă am trăit la Boston, n-aveam cum s-o uit: în anii ’60-’70, prietenii mei erau Eddie și Johnny și Mikey, dar eu eram Radu Florescu. Sînt convins că eram (în afară de tata) singurul Radu Florescu din Boston și din suburbs.

J.F.: Activitatea familiei nu a fost legată doar de istorie, ci a fost o platformă mai largă. Tata a fost invitat la ambasadă să fie un fel de consilier pentru presă în 1969, cînd Richard Nixon a venit în România. Am fost la Otopeni cînd a venit Nixon – aveam 13 ani. Apoi, România a primit distincția most favoured nation, iar mai tîrziu a devenit membră în NATO și UE. Toată viața, tatăl nostru s-a gîndit la interesele României. A fost un mare patriot. A selecționat copii talentați și i-a ajutat să meargă la Boston la școală. Ideea de România a fost foarte puternică pentru noi cînd eram copii. Bunicul nostru, care a fost diplomat la Londra, ne-a dat aceeași idee, că România e importantă. Pînă în 1989 nu a fost posibil să mai venim aici, de aceea nici eu, nici Radu n-am învățat să vorbim românește. Dar am ținut legătura cu familia – și cu cei plecați, și cu membrii familiei care în timpul comunismului au fost blocați aici și au avut o viață foarte grea.

Cum vi se pare faptul că aveți legătură cu Vlad Dracul?

R.F.: Sincer, pentru mine n-a fost niciodată clar dacă sîntem rude ale lui Vlad Dracul sau nu. Dar această legătură cu Dracula este incredibilă: dacă vorbim în străinătate despre România, primul nume care vine în minte este Dracula, pentru că este foarte cunoscut (din păcate sau nu), mai cunoscut decît Vlad Țepeș. Tata a scris cartea despre Dracula în 1972 și n-am putut scăpa de această poveste: Dracula ne-a urmărit fiecare pas, de la naștere și pînă acum. Dar nu pot să spun dacă sîntem descendenți ai lui Dracula. Dacă o spune tata, înseamnă că așa este. Matei Cazacu ar putea să spună mai multe.

J.F.: Cred că legătura cu Vlad Țepeș este prin fratele său, Radu cel Frumos. Dar nu mai există, acum, un descendent direct al lui Vlad Țepeș. Ultimul a trăit la Bolzano, în Italia, pe la 1700. Există cîteva familii care, prin alianță, sînt în legătură cu Vlad Țepeș. Am avut ocazia să vorbesc cu Prințul Philip la Palatul Buckingham acum cîteva săptămîni și mi-a spus că Charles vine în România: „You know, he thinks he is the descendent of Vlad Țepeș“. I-am răspuns că nu vreau să-l contrazic, dar cunosc destul de bine situația, pentru că tatăl meu a scris mult pe tema asta, și cred că ultimul descendent al lui Vlad a murit de mult. „Are you sure?“ – m-a întrebat. I am spus că da, iar Prințul Philip a exclamat: „Oh, Charles!…“

Cartea e pasionantă: o istorie a familiei plasată în istoria României, căci membrii familiei au fost implicați în evoluția țării. Ce epocă istorică vă place mai mult?

R.F.: Fiecare parte e interesantă. Dar cînd citesc această carte și cunoscînd rădăcinile noastre românești, aș spune că povestea asta este un fel de Forrest Gump al României, unde mai multe personaje au participat la istoria țării, mai bine sau mai rău. Cartea expune faptele, fără să judece, prin ochii tuturor personajelor din familia noastră.

J.F.: Cred că viața strămoșilor noștri a fost ceva mai liniștită decît e a noastră, care sîntem tot timpul în avion. Dar noi am fost activi și în viața americanilor. De exemplu, cînd România a intrat în NATO, a fost un eveniment la Casa Albă, la care au participat tata și Nick, fratele nostru; iar eu și Radu am fost la San Francisco cu John Kerry, cînd era candidat la președinție. Atunci, familia Florescu a fost în două tabere: unii la republicani, alții la democrați.

Cartea este foarte documentată, prezintă fapte, personaje din diverse epoci, un lanț complicat de biografii, povestite foarte exact. Cum au lucrat cei doi autori la această carte?

R.F.: A fost o muncă destul de grea, bazată pe cercetări, pe zeci de mii de documente. Dar, în același timp, a fost o plăcere pentru tata, s-a simțit acest lucru. Matei Cazacu a fost foarte implicat, au colaborat foarte bine.

J.F.: Și au mai fost implicate și alte persoane. De exemplu, John Greenya, care era reviewer la Washington Post în acea perioadă. Tata avea 85 de ani, iar pentru a lucra la această carte au început la Boston, apoi în Franța și apoi la Poiana Brașov. La sfîrșit, am văzut cîteva greșeli în manuscris și am vorbit cu Matei Cazacu: ne temeam să nu apară cartea cu greșeli. Așa că manuscrisul nu a mers direct la publicare, ci l am rugat pe Matei să verifice încă o dată textul, fără ca tata să știe, pentru că s ar fi simțit frustrat. Matei a făcut cîteva corecturi și abia apoi am trimis manuscrisul la tipar. A apărut cu întîrziere de cîteva luni, iar tata era puțin îngrijorat: „Why are these idiots taking so long to finish the manuscript?“

Familia Florescu este răspîndită în multe țări, seamănă cu un clan scoțian… Mențineți legăturile cu ceilalți membri ai familiei?

R.F.: Vorbim aproape în fiecare zi, nu contează unde ne aflăm. Și nimeni din familie nu a uitat de originile sale românești. Și noi, și verii noștri care trăiesc în Germania, Italia, Elveția și în alte țări îi învățăm la fel pe copiii noștri.

J.F.: De fapt, familia Florescu este acum o familie internațională. Cei din Marea Britanie sînt foarte britanici, cei din Italia sînt foarte italieni, cei din Elveția foarte elvețieni. Generația nouă, a copiilor noștri, vine în fiecare vară în România, lucrează aici, sînt împreună aici. Acum vin și cu prietenii lor din Statele Unite, sînt foarte mîndri de legătura lor cu România. Cred că asta va continua.

R.F.: Noi, ca familie, sîntem foarte mîndri de originile noastre. De fapt, noi sîntem cine sîntem pentru că cei dinainte erau cine erau.

Nu simțiți și un fel de presiune pentru că sînteți descendenții unei familii atît de vechi?

R.F.: Nu, pentru că John și cu mine, ca și fratele nostru Nick, am petrecut o bună parte din viața noastră în România. Sîntem de mai bine de douăzeci de ani aici. N-am simțit niciodată o presiune. Considerăm că sîntem bine crescuți, întotdeauna sîntem politicoși și putem dormi în liniște. Este suficient.

J.F.: Tata a fost un caracter modest, ca un călugăr. Cînd eram la Boston în școală și la universitate, stilul tatei ni se părea un stil normal pentru noi. Tata și mama au ajuns în SUA cu 600 de dolari, împreună cu alți emigranți. Nu poți veni în Statele Unite cu nasul pe sus. Noi sîntem conștienți de activitatea membrilor familiei, dar credem că each does it on his own. Nu are sens să spui că ești copilul cuiva important. Nu. Noi ajutăm cu educația, cu cîteva relații, dar fiecare face ce crede de cuviință.

R.F.: De fapt, este spiritul american. Noi nu sîntem upper class, toți sîntem middle class. Așa am crescut în Statele Unite și nici nu-mi pot imagina cum aș putea eu să vin la școală în America și să spun „sîntem fii de boieri“.

Cum ați descoperit România reală după 1990?

R.F.: După ce fusesem în 1968, în copilărie, am revenit în România în 1990 ca adult, aveam 28-29 de ani. Eram la New York, lucram pe Wall Street și, bineînțeles, România era atunci străină pentru mine. Am venit în mai 1990, am stat la Hanul lui Manuc (hotel foarte OK!). Impresia mea a fost că e o țară cam goală. După comunism, și în special după anii lui Ceaușescu, țara fusese afectată (e puțin spus!). Am venit aici să caut o oportunitate. Abordarea noastră la început a fost că dorim să participăm la renașterea unei țări din Europa, exact cum era România în acel moment. Nu știam exact ce vrem să facem în acel moment. Am început cu Tineretul liber, dar apoi am intrat în comunicare. După mai bine de douăzeci de ani, sîntem mîndri de ce am făcut în România.

J.F.: Cînd am revenit, m-a impresionat foarte mult că verii noștri care trăiseră aici în comunism și lucraseră în condiții grele aici nu-și pierduseră deloc spiritul. Reîntîlnirea a fost foarte firească. Bunica mea a revenit și ea, nu fusese de 30-40 de ani. Diferențele dintre noi și cei din țară erau foarte mici: sigur, erau diferențe de condiții materiale și de trai, dar legăturile dintre noi erau la fel. În perioada comunistă au fost la noi în SUA diplomați, de exemplu Corneliu Bogdan. Tata ne-a spus: „Uite, el e comunist și reprezintă România; acum e comunism, dar poate România se va schimba și va fi altceva, iar noi sîntem în legătură cu țara, nu cu regimul și ideologia“.

R.F.: Tata a fost apolitic toată viața. N-a avut niciodată o abordare politică față de România. A rămas un patriot și a vrut să facă bine pentru țara sa natală.