Cultura: cheltuială sau resursă? – dialog cu Ionuț VULPESCU

A fost, pentru aproape un an, ministru al Culturii şi a reuşit să rezolve cîteva probleme care aşteptau de multă vreme: reducerea TVA pentru cărţi, finanţarea AFCN, subvenţionarea presei culturale. Acum cîteva săptămîni, a publicat o scrisoare deschisă despre ce s-a întîmplat cu achiziţia Cuminţeniei pămîntului. L-am invitat, așadar, pe dl Ionuț Vulpescu la un dialog care a pornit chiar de la acea scrisoare deschisă. Interviul a avut loc pe 1 decembrie.

Ați publicat, la sfîrșitul lunii noiembrie, o scrisoare deschisă în legătură cu campania pentru Cumințenia pămîntului. De ce?

Cred că discuția în jurul acestei probleme merită purtată. Am adresat în acea scrisoare zece întrebări la care opinia publică așteaptă răspuns. Guvernul din care am făcut parte și-a exercitat, în toamna anului 2014, dreptul de preempțiune asupra sculpturii lui Constantin Brâncuși. S-a constituit o comisie alcătuită din reprezentanți ai Ministerului Culturii, ai Ministerului Justiției, ai Ministerului Finanțelor și doi importanți directori ai principalelor muzee din București – Muzeul Național de Istorie și Muzeul Național de Artă. Ministerul Culturii a fost împuternicit printr-un memorandum de Guvern să poarte discuții cu proprietarii – de fapt, cu reprezentații lor, pentru că discuțiile s-au purtat prin intermediari, prin avocații lor și reprezentanții Artmark, cei care au notificat Ministerul Culturii în toamna lui 2014. Discuțiile au avut loc pe tot parcursul anului 2015. Au fost 15-16 întîlniri. Spre finalul anului, reprezentanții proprietarilor au declinat oferta ministerului – era un plafon maxim de 5 milioane de euro, rezultat în urma unor expertize (au fost două expertize independente, realizate de doi experți în opera lui Brâncuși). S-a schimbat Guvernul la sfîrșitul lui 2015, s-a constituit o nouă comisie, nici unul dintre experții dinainte n-a fost păstrat. Am aflat din presă apoi că s-a ajuns la un acord: statul român va achiziționa sculptura cu 11 milioane de euro. Între vechea și noua comisie n-a avut loc nici un fel de întîlnire. Noua comisie s-a întîlnit cu reprezentanții proprietarilor de două ori. Cum s-a ajuns de la 5 la 11 milioane? Cine sînt experții? Care a fost mandatul comisiei de negociere? Cînd am fost la minister, au existat două memorandumuri asumate de Guvern: unul prin care ministerul Culturii era mandat să poarte negocierile și al doilea prin care a fost asumată suma de 5 milioane. Care a fost mandatul comisiei din 2016 și cine a făcut parte din comisie? Formula agreată a fost ca 5 milioane să fie date din bugetul de stat, iar 6 milioane să se strîngă prin subscripție publică. Cînd faci apel la donatori, fiecare om care a donat vrea să afle detaliile. Cred că unul dintre motivele eșecului campaniei a fost lipsa de transparență.

De ce ați pus aceste întrebări în campania electorală? De ce n-ați făcut-o mai devreme?

Le-am pus și mai devreme. Am făcut și o declarație politică în Parlament, în septembrie. Într-o formă structurată am făcut-o mai tîrziu pentru că am sperat că vor veni niște răspunsuri. Și am aflat abia în noiembrie că nu există bază legală pentru achiziționarea sculpturii. Exista bază legală în vară, cînd Ministerul Finanțelor a alocat, la rectificare, 5 milioane Ministerului Culturii. A fost o campanie plină de erori, condusă tezist, și de aceea s-a ajuns aici. Apoi, mai există cîteva elemente care au arătat lipsa de interes față de Brâncuși. Sîntem în „Anul Brâncuși” și ar fi fost o ocazie să ni-l apropiem, să aflăm mai multe despre el. Cred că trebuie să vedem ce s-a greșit aici. Avem nevoie de politici publice coerente și de continuitate, nu de „cazuri excepționale”.

În cultură funcționează termenele lungi, dar la Ministerul Culturii s-au schimbat foarte des miniștrii. Ce ar trebui făcut ca să existe continuitate?

Cînd cineva ocupă o poziție de ministru, trebuie să aibă priorități. Dacă vii ca rezultat al unei conjuncturi, într-o săptămînă ai ca prioritate teatrul, apoi filmul, apoi revistele culturale... E o mișcare browniană care bîntuie holurile Ministerului Culturii. Ai nevoie de o planificare strategică și de echipă. Nu trebuie să ai un ego umflat, să crezi că lumea începe cu tine și că vei intra în istorie. Ministrul e o interfață între guvern și mediul pe care îl slujește. Nu poți face nimic dacă ești o natură conflictuală și generezi crize, căci crizele creează alte crize. Ai nevoie de timp. De exemplu: sînt 140 de ani de la nașterea lui Brâncuși. Parlamentul a înființat prin lege, anul trecut, Muzeul Brâncuși de la Tîrgu Jiu. Nu s-a făcut nimic. În expunerea de motive scria că înființarea muzeului constituie un argument pentru a cumpăra sculptura Cumințenia pămîntului. Eu chiar am crezut asta. Ansamblul de la Tîrgu Jiu ar fi trebuit înscris pe lista UNESCO. Nu s-a făcut nimic nici în această privință.

S-a încercat înscrierea în 2015...

În 2015, eu am retras dosarul pentru că primisem avertisment de la ICOMOS că sînt șanse puține. Iar la UNESCO există regula că dacă se respinge o dată, se respinge pentru totdeauna. Dosarul trebuie refăcut, căci este o miză națională. Undeva s-a greșit, pentru că altfel nu primeam această avertizare că sînt puține șanse să fie aprobat.

Dacă ne uităm în trecut, sînt destule lucruri începute de un ministru și care ulterior s-au blocat. Ce nu funcționează? E fatalism mioritic?

Nu cred că e fatalism mioritic. Ministerul Culturii ar trebui să țină seama mai puțin de miniștrii pe care îi dau partidele, pentru că aici nu mai este vorba despre stînga și dreapta, ci despre cultură și incultură. Starea instituțiilor culturale și a publicului nu e cea mai fericită. Am văzut și Barometrul cultural. Cînd am fost ministru, m-am străduit să aduc cultura în centrul actului de guvernare. Cred că asta este miza pe termen mediu și lung.

Cînd ați fost ministru, ați „reparat” cîteva lucruri concrete: finanțarea AFCN sau TVA-ul pentru carte, care așteptau de multă vreme. De ce așteptau?

AFCN s-a sprijinit mulți ani pe fondurile venite de la Loteria Română. Acestea erau suspendate de cîțiva ani. Am avut o discuție cu ministrul Finanțelor și cu premierul, am avut susținerea lor și, printr-o ordonanță de urgență din martie 2015 s-a stabilit ca 2% din încasările Loteriei Române să vină la AFCN. Mă bucur că am reușit să rezolv foarte repede această problemă. Anul acesta au venit foarte mulți bani la AFCN ca urmare a acelei ordonanțe și au fost investiți în proiecte culturale, într-o zonă care nu este cea mai prietenoasă cu partidul din care fac parte. Dar nu asta e problema. Trebuie să faci lucruri corecte, cred că un ministru trebuie să aibă credibilitate în mediul pe care îl slujește. E foarte important ca oamenii să vadă lucrurile bune și să creăm solidarități. Atunci cînd cineva are o idee bună sau o realizare, trebuie să spunem asta. Dar noi ne-am obișnuit să stăm în tranșee politice de 26 de ani. Cînd cineva face un lucru bun, se spune că „era inevitabil”; dacă nu l-a făcut, e „scandalos”. Între „inevitabil” și „scandalos”, trebuie să găsim o cale de normalitate. De foarte multe ori – mă amuzam pe tema asta cu colaboratorii mei – cînd se întîmplă un lucru bun, se spune că ministerul l-a făcut. Cînd e un lucru rău, ministrul e de vină. E o mentalitate care se schimbă greu. Există, de pildă, o lege legată de patrimoniu, 182/2000, care prevede și o anumită sumă acolo unde se vorbește despre dreptul de preempțiune al statului. Numai că suma aceea a fost totdeauna doar pe hîrtie. Ne vom trezi cu alte situații în care ministerul nu va avea bani să achiziționeze opere de patrimoniu. Așa că acel fond trebuie alimentat.

De ce trebuie neapărat ca statul să cumpere astfel de opere? Sînt artiști de faimă mondială ale căror opere circulă prin lume ori se află în colecții și muzee private... De ce la noi lumea se indignează dacă statul nu cumpără, pentru a ține în țară, astfel de opere?

Vă dau un exemplu de incoerență în materie de patrimoniu. Ne-am exercitat dreptul de preempțiune pentru Brâncuși, dar acum cîteva luni Artmark a scos la licitație Colecția Manu, cu piese foarte importante. Ministerul Culturii a fost notificat, pentru că multe dintre piese sînt în categoria „tezaur”. Suma necesară era mai mică. Dar 65% din piese deja s-au vîndut. De aceea trebuie să găsim un mecanism, dincolo de un caz special. Trebuie să întărim instituțiile, iar cultura să fie o stare de normalitate. Nu trebuie ca, din cînd în cînd, să ne manifestăm dreptul de preempțiune în mod emoțional. E nevoie de o abordare sistemică. Nu m-a convins campania pentru Cumințenia pămîntului, dar nici grija față de patrimoniu. Nu poți să ai dublă măsură. Ori găsești mecanisme de finanțare pentru tot, ori ești mai prudent și nu mai spui „Brâncuși e al tău așa cum și țara este a ta”. Dacă Brâncuși nu mai e al nostru, nici țara nu mai e a noastră?

Cred că, totuși, nu este vorba doar despre finanțare, ci ar trebui schimbată și perspectiva asupra culturii. Industriile culturale și creative au o contribuție la PIB, creează locuri de muncă. După părerea dvs., cultura este o cheltuială sau o resursă?

În mod clar cultura este un motor de dezvoltare. Chiar și în România. În 2013, 7% din PIB a venit din industriile creative (nu numai din cultură, dar și din ea). Or, asta înseamnă foarte mult. E o prejudecată: cultura nu e o cheltuială. Nu poți să ceri cuiva să-ți aducă bani înainte de a investi, iar asta cere timp și un mod inteligent de a cheltui. Degeaba ai un buget mare dacă îl cheltuiești prost. Anul acesta, din bugetul culturii s-au pierdut bani la ambele rectificării. Ministerul Culturii nu mai trebuie să fie un minister marginal. Trebuie să se schimbe perspectiva asupra lui și asupra culturii.

De multă vreme, ce-i drept, Ministerul Culturii a fost un fel de Cenușăreasă a Guvernului. Ne putem întreba, după vorba lui Caragiale: de ce, nene Anghelache? De ce nu s-au produs acele schimbări despre care multă lume vorbește de atîta timp?

Eu am avut două inițiative în Parlament. Una a fost reducerea TVA la carte, reviste, tipărituri, bilete pentru spectacole. Pentru asta, am făcut un amendament la Codul Fiscal. Reducerea TVA era cerută de multă vreme și de editori, și de cititori, nu știu de ce nu s-a făcut. Noi, la 26 de ani de la Revoluție, trăim în continuare cu sentimentul că începe o lume astăzi, că s-a făcut prea puțin. Sigur, construcțiile se fac greu, mai ales cînd vine cineva care abandonează ce-a făcut predecesorul, astfel încît fracturile complică și mai mult situația. Apoi, am deblocat o lege privind susținerea revistelor culturale. Era un proiect blocat la Senat, președintele îl întorsese. Discuțiile erau între cei din uniunile de creatori – în primul rînd Uniunea Scriitorilor, care are cele mai multe reviste – și alte publicații culturale, neafiliate uniunilor. Era vorba de o sumă de peste un milion de euro, iar discuțiile durau de săpătmîni – cu idiosincraziile, cu polemicile specifice mediului intelectual. Ceea ce însemna blocarea, pe termen nedefinit, a unei legi care mi se părea necesară. Și atunci am găsit o soluție: uniunile n-au pierdut nici un leu și s-a adăugat un plus de 25% pentru celelalte reviste. Parlamentul a votat și acum avem o lege care sprijină presa culturală.

Această lege finanțează producția. Nu ar fi bine să stimulăm și consumul? Revistele apar, dar dacă nu ajung la oameni, e degeaba...

Cred că aceste inițiative erau urgente: și finanțarea AFCN, și TVA la carte, și susținerea revistelor. Căci altfel riscam să nu mai existe AFCN, cărțile să coste în continuare mai mult, iar unele reviste să dispară. Am salvat cumva lucrurile. Dar trebuie găsite mecanisme care să susțină pe termen mediu și lung astfel de inițiative. Eu cred că statul trebuie totuși să fie prezent. Sînt orașe și regiuni în care revistele și cărțile ajung foarte greu. Trebuie făcute și campanii inteligente în favoarea lecturii, cum există în alte țări.

Credeți că e posibil ca domeniul culturii să devină important, să nu mai depindă de schimbări de miniștri, de partide?

Cred că da, pentru că un teritoriu în care România excelează. Avem mulți creatori de valoare, oameni care se exprimă și se simt extraordinar oriunde în lume. Ceea ce ne-a lipsit a fost un climat în care să se dezvolte sănătos. Uneori mai mult i-am încurcat, prin politicile pe care le-am făcut și prin non-acțiune. E nevoie de predictibilitate și de continuitate și de o înțelegere transpartinică pentru domeniul culturii. Cultura trebuie să fie în centrul actului de guvernare, iar lucrurile bune trebuie să treacă dincolo de ciclurile electorale. Trebuie să ne apropiem nu numai de bugetele țările europene, dar și de climatul țărilor europene.

Foto: Eduard Enea