„Cum putem sta în continuare în fața televizorului să vedem ce se întîmplă?...” – dialog cu Vlad ALEXANDRESCU

Este profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, a fost ambasador al României în Luxemburg și ministru al Culturii. De curînd, Vlad Alexandrescu s-a decis să intre în politică: este candidat la Senat pe listele USR.

Cum se vede lumea de la catedra universitară pentru profesorul Vlad Alexandrescu?

Aș zice că se vede ca din amfiteatru. Atunci cînd le vorbești studenților, vorbești unei societăți întregi, simți că în fața ta ai niște oameni tineri, foarte dornici de a cunoaște, dar ai totodată niște oameni care s-au format în medii diferite, care vin din familii diferite, și cu care e foarte interesant să stai de vorbă. Cunoscîndu-ți studenții, cunoști de fapt o tranșă importantă din societatea românească. Asta m-a format, de fapt, în viața publică. De aici am pornit, aceasta este chemarea mea dintîi și la care nu voi renunța niciodată – aceea de profesor. Dincolo de asta, am avut diverse angajamente publice, prin activitatea mea civică, și cîteva demnități publice, precum cea de ambasador în Luxemburg între 2006-2011, într-o perioadă foarte importantă pentru România, și ministru al Culturii.

În anii ’90, studenții erau o forță socială și aveau un cuvînt de spus. Cum a evoluat studențimea de atunci și pînă acum?

Aș zice că a deveni mai timidă de la o vreme. S-a „profesionalizat”. Studenții au devenit mult mai conștienți de țintele lor, au înțeles că universitatea este doar un parcurs către angajarea pe piața muncii și, din nefericire, universitatea a devenit mai degrabă un culoar de trecere decît un loc de formare. Sigur, asta a coincis și cu reforma Bologna, care a dus la scurtarea ciclului de licență și la apariția masteratului de doi ani care funcționează mai degrabă ca un învățămînt seral, căci studenții lucrează. Din nefericire, asta duce la scăderea calității învățămîntului superior. La asta a contribuit și „democratizarea” învățămîntului superior, prin apariția unor universități mai mult sau mai puțin fiabile, care au acordat diplome pe bandă rulantă. Asta a diluat populația studențească și a rupt ceva din energiile care se concentrau în anii ’90 în Universitate. Astăzi asistăm la o criză a învățămîntului superior în România.

În ce constă această criză?

În primul rînd este o chestiune de finanțare. De mulți ani, se practică finanțarea învățămîntului superior pe cap de student, ceea ce este un criteriu cantitativist. În opinia mea, această finanțare ar trebui să cedeze locul unei finanțări mixte, care să țină cont de ierarhia și clasificarea universităților în ceea ce privește competențele de predare și excelența în cercetare. Avem, în România, cîteva universități vechi și puternice. Or, la ora actuală, ele sînt finanțate cam în egală măsură cu universități create de curînd, după un sistem cantitativist și egalitarist. Cu cît ai mai mulți studenți, cu atît primești mai mulți bani.

Avem multe entități care se ocupă cu acreditarea și evaluarea universităților – ARACIS, consilii și comisii ș.a.m.d. De ce totuși am ajuns în această situație?

Trebuie să o menționăm aici pe doamna Ecaterina Andronescu, care a avut o politică de tolerare a plagiatului atît ca ministru, cît și ca șefă a comisiei de învățămînt din Senat. Dumneaei a scurtcircuitat niște proceduri referitoare la plagiat. Pînă acum 4-5 ani, aveam o lege a educației foarte competitivă, care ne-ar fi adus în consonanță cu spațiul european în ceea ce privește învățămîntul superior. În ultimii ani am involuat. Există oameni care nu mai doresc să se înscrie la doctorat în România pentru că nu vor să fie asociați cu persoane publice care au obținut acest titlu în mod fraudulos.

Cum se vede din afară sistemul universitar românesc?

E o chestiune de rețele, de networking, care depinde de felul în care cercetarea românească este conectată la sistemul european și american. Iar aici omul sfințește locul. Sînt oameni care au făcut foarte mult în această privință, care organizează în fiecare an conferințe internaționale, și oameni care se mulțumesc să-și facă onest meseria. Totul e o problemă de onestitate. Un om onest în învățămîntul superior este o resursă prețioasă. Problema apare atunci cînd sînt oameni care fură, care mint, care promit iluzii deșarte și trișează. Lucrul ăsta se vede imediat. Și nu se vede neapărat în străinătate, se vede și la locul de muncă. Ar fi nevoie de o reflecție mai serioasă asupra învățămîntului superior și asupra felului în care comisiile de evaluare și de acreditare funcționează într-adevăr.

Ați fost ambasador într-o țară-cheie pentru UE, Luxemburg, între 2006-2011. Cum ați văzut atunci schimbările din România, aderarea la Uniunea Europeană?

Era momentul în care România urma să intre în UE, la 1 ianuarie 2007, iar Sibiul urma să fie capitală culturală europeană, alături de Luxemburg. Mi s-a părut că experiența de a reprezenta România e interesantă. Cînd orașul Sibiu a devenit o vitrină europeană, a fost un moment foarte important. Foarte segmente culturale din România și-au găsit o vizibilitate europeană și au rămas într-un parteneriat cu alte orașe din Europa. Am avut atunci experiențe interesante și cu diaspora românească din Luxemburg, formată din tineri angajați la instituțiile europene sau persoane cu profesiuni liberale pentru care România continuă să aibă un loc fundamental. Nu putem ignora dimensiunea diasporei românești, care, în momente cruciale, a adus o contribuție la viața politică a țării și aduce o contribuție esențială și la viața de fiecare zi, prin fondurile pe care le transferă în România: circa 4 miliarde, ceea ce înseamnă de două ori mai mult decît investițiile străine.

S-a discutat mult despre votul românilor în străinătate.Cum vedeți această problemă?

Sînt foarte supărat pe această temă. Am văzut ce s-a întîmplat la votul din 2014 și a fost o rușine că românii n-au fost lăsați să voteze – aceiași români care trimit bani acasă, care își sprijină familiile, care se simt români sută la sută. Din păcate, nu stăm mai bine astăzi. S-a introdus o legislație a PSD, făcută pe genunchi, care e foarte restrictivă. Nu s-a folosit evidența centralizată a persoanei, ceea ce ar fi permis practic democratizarea votului. Iar prin legea electorală, adoptată de PSD și PNL laolaltă, s-a restrîns votul cetățenilor români din străinătate la cei 6 reprezentanți pentru diaspora din Parlament. Cîteva milioane de români din străinătate votează pentru 6 parlamentari, în timp ce tot restul românilor din țară votează pentru aproape cinci sute de parlamentari. E o disproporție uriașă. E un lucru foarte grav, care afectează dreptul constituțional de a alege. În ceea ce privește votul prin corespondență, doar 3000 de români s-au înscris pe liste, ceea ce arată că procedurile au fost complicate și birocratice. Sensul votului prin corespondență era tocmai acela de a le permite românilor care se află departe de ambasade sau de consulate să-și poată exercita dreptul de vot. Acest scop nu a fost atins. Și nu vom avea niște alegeri mai democratice din acest punct de vedere, pentru că românii nu vor fi reprezentați. Și nu e vorba doar de numărul de parlamentari, ci și de felul în care românii din străinătate sînt reprezentați de Parlamentul României.

Acum un an, s-a instalat guvernul condus de Dacian Cioloș. De ce ați acceptat să deveniți Ministrul Culturii?

A fost un moment în care mi-am spus că s-a creat o ruptură prea mare între agenda publică, între lista de idei și de preocupări pe care le aveam, și discursul politic așa cum era el promovat de o clasă politică în bună parte fosilizată. Acest lucru a devenit tragic o dată cu accidentul de la „Colectiv”. Faptul că acest accident a luat proporții naționale a rupt perpetuarea indolenței, incompetenței și corupției. Cînd Dacian Cioloș mi-a propus să devin ministrul Culturii, nu am putut refuza, a fost o chemare de conștiință. De aceea am și spus la un moment dat că am venit o dată cu strada și voi pleca o dată cu strada, ceea ce s-a și întîmplat. Cred că am ilustrat, în scurta perioadă de mandat, dorințele de reformă ale sectorului cultural. Cred că în ultimii ani în România s-a creat un fel de sinteză între cerințele oamenilor, așa cum au fost ele cerute în stradă, și expresia artistică, noi forme de manifestare ale culturii, într-o formă independent. Este segmentul cel mai dinamic al exprimării artistice. Mi s-a părut foarte interesant acest fenomen de îngemănare a artiștilor cu mișcările civice, care a culminat cu manifestațiile care au dărîmat Guvernul Ponta. Ajungînd în poziția de ministru, mi-am dat seama ce injustă este împărțirea fondurilor între instituțiile care își continuau menirea de a reprezenta cultura mainstream și ceea ce se făcea cu mijloace puține de către creatorii independenți. Am încercat, pornind de la sugestiile unor artiști, să preiau acest concept de „cultură vie” și să-l duc mai departe. Și am constatat că acest concept se manifestă și în instituțiile publice de cultură, pentru că adesea proiectele cele mai interesante, cele mai inovative, au pătruns și în teatrele naționale, la operă, în muzee. Am descoperit că actori sau regizori sau cîntăreți angajați la stat doreau să se implice în proiecte independente. Mi-am dat seama cît de importantă este această cultură vie pentru a defini o identitate artistică românească și cît e ea de inovativă pentru proiectul social în general, ce dimensiune identitară are pentru comunități. Mi-am dat seama că artiștii sînt o resursă importantă pentru proiectele de reformă.

Percepția dominantă asupra culturii la noi este că presupune cheltuieli, iar „țara e săracă”. Dvs. spuneți că e o resursă...

Experiența arată că acele locuri unde se face cultură devin niște locuri de bogăție. Exemplul cel mai la îndemînă este orașul Sibiu. Va fi, în 2021, Timișoara. Orașele care au exercitat timp de un an titlul de Capitală Europeană a Culturii devin bogate, pentru că manifestările culturale atrag public, atrag turiști. Chiar producția culturală creează locuri de muncă. Industriile culturale și creative sînt o resursă importantă și depinde de stat cît de mult le încurajează, prin politici fiscale, prin sprijin pentru antreprenori ș.a.m.d.

V-ați hotărît să vă implicați în politică: sînteți candidat la Senat din partea USR. Prezența intelectualilor în politică, dezbătută în anii ’90, nu mai e astăzi o temă. Ce sperați să reușiți prin această implicare?

În anii ’90 lucrurile se vedeau altfel. Unii intelectuali s-au și implicat atunci. După aceea, a apărut un fel de profesionalizare a politicii și intelectualii s-au dat deoparte, sperînd că această clasă politică se va profesionaliza și va reprezenta, democratic, interesele românilor. Intelectualii au încercat să reprezinte spiritul critic, să exercite un control, o cenzură, conform menirii lor. Dar în ultima vreme s-a creat o discrepanță între oamenii politici și oamenii pur și simplu. Această discrepanță a dus la fenomene monstruoase de corupție, de baroniadă locală și națională, din care intelectualii nu au mai înțeles mare lucru și pe care nu le mai pot controla doar exercitînd un spirit critic. Și atunci s-a pus foarte serios problema, o dată cu guvernul Cioloș, și mi-am pus-o și eu: cum putem sta în continuare în fața televizorului să vedem ce se întîmplă cîtă vreme sîntem siguri că acest proces va continua și se va amplifica? Partidele vechi sînt implicate în tot felul de povești care nu pot fi mărturisite. USR este compusă din persoane care n-au mai făcut politică, nu are această problemă a clientelismului politic, nu are ce apăra din trecut astfel încît să se opună dezvăluirilor cu privire la corupție. USR are în interiorul ei o diversitate de opinii. Și reprezentăm niște oameni. Cred că prin diversitate și onestitate, USR îi poate reprezenta pe români. Pentru că o clasă politică care a pierdut contactul cu cei pe care îi reprezintă nu se mai gîndește decît la ea și la lucruri care nu au nicio legătură cu reprezentarea oamenilor.