„Şi desfătătoriu, şi procopsitoriu“ – dialog cu Aurel MITRAN

Dilema veche

Cum vă amintiţi de începuturile activităţii dvs., din anii ’70? 

Cînd am început povestea asta, în secolul trecut, a fost foarte important că noi credeam că sîntem importanţi în vremea respectivă şi i-am şi convins pe ceilalţi de asta. Era o perioadă în care mai degrabă se repeta cu publicul în sală, dar tot ieşea ceva pînă la urmă. Ne jucam. Majoritatea celor cu care am pornit atunci la drum nu şi-au imaginat că o să ne facem dintr-o pasiune o profesie. Era un grup de artişti care voiau altă muzică şi se săturaseră să asculte aceleaşi lucruri, la aceleaşi ore. Clubul A a început ca o alternativă şi a rămas în continuare cel mai vechi club studenţesc. Între timp, unii s-au salvat, alţii s-au salvat şi au plecat, dar ce e îmbucurător este că şi publicul s-a salvat şi avem în continuare spectatori. Nu puţini. 

Artiştii erau de fapt nişte amatori, studenţi care descopereau muzica... 

Asta a şi făcut diferenţa. Folk-ul, jazz-ul, blues-ul şi altele au plecat în Occident ca nişte mişcări de stradă şi au ajuns pe scenă. La noi a fost mai întîi o mişcare a intelectualilor şi ulterior a ajuns în stradă. Formaţiile erau alcătuite de studenţi, concursurile erau pentru studenţi, exista şi moda unor ample concepţii muzicale (era vremea operelor rock, importate şi ele din afară). Festivalul Club A la vremea respectivă era un festival la care se repeta un an sau un an şi jumătate, pentru că toţi voiau să vină cu o concepţie muzicală nouă, cu o poveste, nu să cînte doar „Lady Madonna“, pentru că asta se cînta la orice bal studenţesc. Dacă nu ştiai măcar 10 piese Beatles şi 10 piese Rolling Stones, ce mai căutai pe-acolo? Ideea de divertisment nu era atît de puternică. Era mai mult ideea de a fi împreună, de a asculta aceeaşi muzică, de a citi aceleaşi cărţi, de a vedea acelaşi filme şi aceleaşi spectacole de teatru. A fost o perioadă foarte bună: erau regizori şi actori foarte buni. Jazz-ul, folk-ul, rock-ul nu puteau sta să privească în zare. A fost o perioadă de deschidere, care a durat pînă prin 1975-76, cînd „s-a strîns şurubul“. Vremea cînd veneau big band-urile americane în România trecuse. 

În anii ’90, a fost o perioadă „dilematică“ pentru ai noştri. A pătruns rapid muzica străină... 

Pentru ai noştri a fost grav. La începutul anilor ’90, spectacolul era al străzii – veneau minerii, plecau minerii, era un spectacol politic foarte agresiv. Şi era foarte nou. Era ca în bancul de pe vremuri: „de cîntat ne arde nouă acuma?“. Pe de altă parte, mulţi au simţit nevoia să facă ceea ce nu avuseseră voie să facă înainte. Publicul nu dorea neapărat acelaşi lucru. Într-o lume trecută prin 50 de ani de cenzură, au apărut spectacole în care actorii erau în pielea goală ori în care exista violenţă de limbaj. Vremea cînd se cînta la instrumente părea că a apus, au apărut computerele şi sonorităţile noi. Pînă prin anii ’70, toată lumea cînta la aceleaşi instrumente – şi Beatles, şi Formaţia Fără Nume din România. La un moment dat, lucrurile s-au dezechilibrat. Cînd noi eram ocupaţi să ţinem discursuri la festivalurile studenţeşti, acolo apăreau Sex Pistols cu

Şi la ei lucrurile să vătămaseră. La noi lucrurile s-au ideologizat profund. Şi tehnologia s-a schimbat. Generaţia mea nu ştia, la vremea ei, cum arată casetofonul.  Prima dată am văzut o poză cu un casetofon în revista New Musical Express adusă de cineva care a venit din străinătate. Acum pare o distracţie de Benny Hill să vorbeşti despre asta, dar nu se întîmpla în 1821, cînd intra Tudor Vladimirescu în Bucureşti; se întîmpla acum vreo 40 de ani. Noi ştiam de banda de magnetofon şi de vinil. Acum, asculţi pe telefon ceea ce odinioară nu puteai să asculţi nici la Europa Liberă. Astăzi, divertismentul a început să fie important, spre deosebire de altădată.  Nimeni nu s-a dus la Woodstock să se distreze – şi au fost 600.000 de oameni care se puteau distra grozav... Nu era „veselie la maxim“, era o stare de spirit... 

În anii ’90 au apărut şi posturile de radio FM în România. Au contat în schimbările care au apărut în muzica de la noi? 

Iniţial, radiourile au sprijinit mişcarea muzicală românească. După aceea, fiecare a încercat să-şi găsească o identitate de post. Cînd s-a ajuns aici, a venit un desant aerian al muzicii străine.

-ul străin a venit cu un program bine pus la punct, aşa că fiecare şi-a făcut o „politică a postului“. Pentru o vreme, muzica românească a fost eliminată. Acum este un nou val în care muzica românească e pe posturi, dar e vorbită în engleză. Cînd era în limba română, era cu „Liberă la mare, stau cu tine le soare./ Ne iubim pe nisipul fierbinte,/ Nu mai sînt o fată cuminte“. Cred însă că cine a avut ceva de spus a spus, în mod real. Şi din vechea gardă, şi dintre ceilalţi. Continuă şi astăzi povestea. Dacă e muzică, îmblînzeşte şi fiarele; dacă e doar orăcăială, nu contează în ce limbă e. Sistemul a început prin anii ’75-’76, cînd muzica a devenit bun de consum. Şi atunci s-au găsit nişte oameni care au investit bani şi au folosit mijloace de promovare. Aşa a apărut

Dacă ţi se dă de zeci de ori pe zi aceeaşi piesă pe toate posturile de radio, începe să-ţi placă. Dar asta a adus nişte constrîngeri: o piesă trebuie să aibă 3 minute. Cine ar mai edita acum „In-A-Gadda-Da-Vida“, în care există un solo de tobe de 22 de minute? 

Totuşi, există posturi de radio de nişă şi pentru asemenea creaţii. La noi de ce nu prind astfel de posturi? E piaţa mică? 

Tot acest sistem industrial are un viciu de formă. Nu mulţumeşte pe toată lumea. Sînt şi oameni care vor să asculte muzică bio, să spunem. Sînt oameni care îşi pun întrebări, oameni care au înţeles că există şi alt fel de muzică. Pentru asta trebuie să cauţi puţin. La noi, nişa aceasta nu e mare, dar nici atît de mică pe cît se crede. Începînd din 2000, ne-am confruntat cu o poveste care nu prea e analizată din punctul acesta de vedere. Au plecat mulţi în străinătate – şi aşa a apărut mitul căpşunarilor –, dar a plecat şi multă lume care nu era croită pentru munca fizică; au plecat oameni care ascultaseră şi un alt fel de muzică. Eu am primit, de pildă, un mail de la nişte tineri din Canada în care îmi mulţumeau că au aflat cine e Bobby McFerrin (al cărui concert la Bucureşti îl organizasem); acum erau la Toronto şi se duseseră la concert şi au simţit nevoia să-mi mulţumească. Încă există la noi un public avizat, chiar dacă mulţi au plecat; dar este un public care se formează, dacă pui armele jos, atunci eşti gata, nu te mai întrebi de ce şi pentru ce. Una este distracţia şi alta este cultura. Sînt totuşi şi oameni care se uită la Mezzo ori la Arte. Şi apoi, e vorba despre o investiţie în timp: depinde ce creşti în casă... 

V-aţi ocupat şi de teatru, timp de cîteva decenii. Cu ce aţi rămas din această combinaţie între teatru şi muzică? 

Cu aproape 40 de ani fericiţi, în care am făcut ce mi-a plăcut. Să-ţi faci dintr-o pasiune o meserie şi să mai şi trăieşti din ea mi se pare că e absolut extraordinar. Am avut şi norocul că, indiferent în ce context eram – şi înainte de 1989, şi după –, m-au cam lăsat în pace. Poate că eram atît de eficient din punct de vedere financiar pentru instituţia în care lucram, încît mă lăsau cu ale mele. Dacă făceam un turneu cu teatrul şi ieşea bine financiar, mi se spunea „bine, acum fă-ţi şi tu concertele tale, poate te mai linişteşti“. Teatrul a însemnat foarte mult, în primul rînd era o structură profesionistă, ceea ce în muzică (mă refer la cea făcută de liber-profesionişti, nu la cea instituţionalizată) cam lipsea. 

Se vorbeşte mult despre „industria muzicală românească“. Chiar avem o industrie? 

Eu n-o văd industrie, o văd cam manufacturieră. La noi e mai mult

decît

. Sînt foarte puţini bani la mijloc. Depinde şi ce înţelegi prin bani. Fiecare se raportează la cîţi bani are el şi compară cu cît cîştigă cineva pentru un spectacol. În America, un vînzător de la McDonald’s nu-şi pune problema cît cîştigă Bon Jovi. Căci, dacă te duci la un spectacol – fie

, fie Bon Jovi – ştii că asta presupune costuri mari. Sînt oameni care strîng bani 6 luni ca să-şi cumpere bilet la un spectacol, la fel cum strîng bani pentru concediu. La noi, unii se miră că un bilet costă 50 de lei. Cît să coste? Sîntem o ţară europeană, iar artiştii care vin în România trebuie plătiţi. Vînzările de discuri au scăzut, aşa că singurele venituri reale ale artiştilor sînt cele din concerte. Altădată, unii plecau în concerte o dată la şase ani, acum pleacă în fiecare an. Show-business-ul nu duduie în România, mai ales că e axat pe o singură categorie de public – tineretul. Este acea categorie de public care are şi n-are bani în acelaşi timp. 

Dilema veche

Am vrut să rămînă identitatea acestui festival.

are o anumită identitate, iar acesta nu e un festival oarecare (vorba lui Ioan Hollender: „doi copaci şi-o apă chioară, uite-un festival de vară“). Ideea principală a selecţiei muzicale a fost să existe proiecte speciale pentru acest festival. Aşa se explică faptul că am selectat spectacolul lui Mircea Vintilă & Brambura –

un spectacol din Capitală pentru Cealaltă Capitală, cu imagini de arhivă pe care publicul le va putea vedea doar cu această ocazie. Va fi o îngemănare între Bucureşti şi Alba Iulia. Apoi, Nicu Alifantis cu Ansamblul Jidvei şi corul Junii de la Jidvei. Plus Mihai Neniţă, un soi de violonist-minune, care a colindat mult prin lume, a absolvit Universitatea din Köln; el va fi un fel de

între Alifantis şi ansamblu. Artiştii au fost selecţionaţi pentru două motive: bucuria de a se juca şi dorinţa de a face şi

decît fac în mod obişnuit. Nimic nu e mai supărător la un festival de oameni deştepţi decît să te prezinţi cu nişte lucruri obişnuite. Radu Gheorghe va prezenta

cu Orchestra Simfonică Bucureşti, care nu e niciodată acelaşi spectacol. Încercăm să fie, vorba lui Timotei Cipariu, „şi desfătătoriu, şi procopsitoriu“. Ultima seară e a unui artist despre care s-au scris sute de articole, iar discografia lui ocupă două rafturi de bibliotecă: Angelo Branduardi. E un artist european cu o voce inconfundabilă şi cu o îmbinare de instrumente vechi şi noi. E

la Viena cu şase luni înainte, e în turneu european şi vine pentru prima dată în România. Aşa că ar trebui să le spunem oamenilor că au ocazia să „defileze“, de 23 august, cu Angelo Branduardi. Mai există la festival o scenă în curtea interioară a Palatului Principilor, unde vor cînta Basorelief, Irina Popa & The Sinners, Mihai Neniţă cu un proiect special pentru festival, Trio Puiu Pascu. Un alt proiect de festival este cel al lui Emy Drăgoi, care va încheia ultima seară cu

, ca să vedem cum arată Montmartre la Alba Iulia. Cred că va fi o reuşită, căci în Cetatea Alba Iulia nu se poate orice şi oricum.