Dintre sute de partide... – dialog cu Cristian PREDA

25 de ani şi cîteva sute de partide

Dumnezeu a trîntit telecomanda

25 de ani şi cîteva sute de partide

Ideea mi-a venit la începutul anilor 2000, cînd nu aveam nici un angajament politic, atunci cînd se discuta despre schimbarea legii partidelor. Era o discuţie foarte interesantă despre ce se va întîmpla cu partidele politice din România după ce va intra în vigoare legea care prevedea ca un partid să aibă 25.000 de membri fondatori, în cel puţin 11 judeţe. Se făceau diverse pariuri atunci: că vor rămîne tot atîtea cîte erau în anii ’90 (la un moment dat, aveam peste 300 de partide); că numărul lor va scădea, imediat sau în timp ş.a.m.d. Pe atunci studiam şi influenţa sistemelor electorale asupra creării de partide. Există, în teoria politică, o perspectivă foarte interesantă asupra felului în care se votează şi se distribuie mandatele şi numărul de partide. Aşa că m-am întrebat atunci cîte partide au contat în România. Întrebarea are mai multe răspunsuri. Cîte partide au contat în construcţia pluralismului? Foarte multe. Cîte au contat în articularea sistemului de decizie politică, în Parlament, la guvernare? Asta deschide un cîmp întreg de discuţie şi e nevoie de nişte elemente strict cantitative. Aşa că am vrut să recuperez partidele care au încercat să se impună în viaţa politică. Au fost înregistrate cîteva sute, dar numai unele au depus candidaturi. La primele alegeri din 1990 au fost 80 de liste. Aşa că mi s-a părut util să înregistrez datele strict factual. Există şi o parte pur anecdotică în carte. Cîţi mai ştiu că a existat Alianţa Leopardul? Sau Partidul Muncii Birocratice. Eu, ca votant al Convenţiei Democratice în 1996, n-am ştiut, pînă n-am intrat în măruntaiele acestei documentări, că Partidul Muncii Birocratice a fost parte a CDR. 

Care au fost sursele documentare? 

Le-am găsit în presa anilor ’90. A scos pe vremuri Agerpres un catalog foarte interesant cu partidele care existau, pe baza unui formular trimis tuturor partidelor, şi din care îţi dai seama cît de vie era viaţa politică la începutul anilor ’90. Apoi, am folosit datele electorale. A trebuit să recuperez toată istoria alianţelor politice şi a transformărilor de nume şi de personal. N-a fost uşor. A rezultat un mic volum care să servească drept sursă de informaţie. L-am publicat în momentul în care am intuit că se va schimba legea electorală – între timp s-a şi schimbat – şi se va trece la un sistem care va uşura înfiinţarea de partide. 

La începutul anilor ’90, pentru înfiinţarea unui partid era nevoie de 251 de membri. În 2003, s-a ajuns la 25.000… 

Iniţial, cînd s-a votat legea în Parlament, erau necesari 50.000. Unii comentatori au spus că doar în sistemele foarte controlate din Asia Centrală se cere un asemenea număr. Ion Iliescu, înainte de promulgare, a retrimis legea în Parlament, considerînd că cifra e prea mare. Şi atunci s-a votat numărul de 25.000, dar fără nici o fundamentare, fără nici o logică. În teoria partidelor există două mari direcţii: una spune că partidul trebuie să acopere tot teritoriul naţional, alta că realitatea ne arată necesitatea unor partide regionale. La noi, în 2003, s-a luat definiţia rigidă: e partid doar acela care are un număr mare de membri. Acum, s-a trecut în partea cealaltă: se poate înfiinţa un partid cu numai trei membri. 

Una dintre discuţiile aprinse din 2003 se referea la faptul că legea favorizează partidele mari şi va face aproape imposibilă apariţia unor partide noi… 

S-a verificat în timp acest lucru. După adoptarea legii în 2003, au intrat în Parlament, ca partide noi, doar cîteva. A intrat pe picioarele proprii Partidul Poporului, al lui Dan Diaconescu. Apoi, Partidul Umanist Român, actualul Partid Conservator, care a fost tot timpul aliatul PSD (aşa a intrat în Parlament). A mai intrat, tot ca aliat al PSD, UNPR, care se formase ca o disidenţă a PSD. A revenit în Parlament PNŢCD, dar sub umbrela Alianţei România Dreaptă. La fel şi Forţa Civică, între timp integrată în PNL. 

Dacă acum se pot înfiinţa partide doar cu trei membri, ne putem aştepta la o efervescenţă politică asemănătoare cu cea din anii ’90? 

Sînt convins. La începutul anilor ’90, exista şi o altă miză, care între timp a dispărut. Atunci, partidele se făceau şi pentru că Primăria le dădea un sediu, unde se făceau mici afaceri. Pe bulevard, în fostul sediu al Senatului interbelic, erau mai multe sedii de partide şi acolo se amenajase o sală unde rulau filme pe casete video. Alte partide şi-au făcut în sedii agenţii de turism sau mici magazine. Asta era cultura politică şi aşa a reacţionat societatea. Acum sînt convins că unii vor face partide din amuzament sau pentru a ridiculiza scena politică. E ceva foarte interesant. În mai multe ţări europene, există o mişcare contestatară a

-ului, care ia diverse forme, uneori cu rezultate neaşteptate. Ştiu foarte bine cazul islandez, pentru că am fost timp de cinci ani raportorul Parlamentului European pentru Islanda. După criza financiară din 2008-2009, mai mulţi intelectuali şi artişti au lansat o mişcare politică prin care luau în derîdere felul în care islandezii făceau politică. Făceau propuneri extravagante, de exemplu: „Dacă ne votaţi pe noi, veţi avea prosoape gratuite cînd mergeţi la bazin“. Era o mişcare mai degrabă amuzantă. Liderul acestei mişcări a devenit însă primarul oraşului Reykjavik, în care trăiesc două treimi din populaţia Islandei. Aşadar, amuzamentul s-a convertit într-o mişcare care a bulversat scena politică islandeză. În Polonia, marea surpriză a alegerilor prezidenţiale a fost o vedetă de rock, Pawel Kukiz, un contestatar care a luat 20% din voturi. Se considera că Bronislaw Komorowski va cîştiga (unii credeau că chiar din primul tur). Iniţiativa lui Kukiz a schimbat scena politică şi i-a permis lui Andrzej Duda să cîştige. 

În România nu lipsesc artiştii şi oamenii inteligenţi care să ia peste picior felul cum se face politică. Dar mai e loc pentru noi partide? Scena pare definitiv ocupată… 

Este loc. În mod natural, alegerile locale reprezintă o bună ocazie pentru forţele locale de a se agrega. Iniţiativele pot să pornească de la un număr foarte mic de oameni, s-a mai întîmplat şi în alte ţări. Sînt convins că în multe locuri oamenii se vor implica şi este posibil ca pe plan local să apară mai multe iniţiative de succes decît pe plan naţional. Pe plan naţional, partidele au căzut de acord să accepte finanţări grosolan de mari, ceea ce reprezintă un obstacol uriaş pentru iniţiativa politică. Sînt foarte nemulţumit că în lege s-au păstrat praguri extrem de mari pentru sumele politice care pot fi plătite de indivizi ori de firme sau care pot fi împrumutate de partide. Banii băgaţi în politică sînt cea mai importantă sursă pentru corupţie. Eu am pledat pentru austeritatea campaniilor electorale: mi se pare soluţia cea mai sănătoasă pentru limitarea corupţiei din politică. Nu există o ţară europeană în care să poţi băga atîţia bani în politică. 

Dacă am calcula la preţul pieţei costurile tuturor bannerelor şi afişelor puse prin oraşe şi sate în campaniile electorale, am ajunge la sume uriaşe. 

Asta e problema, de fapt. Banii din politica românească sînt enormi. Şi asta întreţine sistemul de clientelism politic. Există oameni de afaceri respectabili şi există un mediu de afaceri sănătos în România, inclusiv firme foarte serioase care lucrează onorabil cu statul. Dar cei care sînt abonaţi la contracte cu statul şi sponsorizează campaniile electorale nu sînt oameni de afaceri, ci spoliatori ai bugetului public. Sînt posibili pentru că în campaniile electorale există atît de mulţi bani. 

Şi atunci, ce şanse au cîţiva oameni cinstiţi şi bine intenţionaţi, dar care nu au acces la mulţi bani şi la aceste reţele de „sponsorizare“, să înfiinţeze un partid nou şi să aibă succes? 

Tocmai de asta spuneam că şansele mai mari sînt pe plan local. Pe plan naţional, atunci cînd ai în faţă doi coloşi politici precum PSD şi PNL – căci asta sînt din punctul de vedere al resurselor, nişte coloşi – e foarte greu să ai cîştig de cauză. Nu exclud o răsturnare surprinzătoare a

-ului. Dacă se continuă ceea ce a început – şi anume punerea sub acuzare şi condamnarea celor care au abuzat de poziţiile lor politice pentru a aranja contracte ori pentru a sifona banii publici – partidele vor fi destabilizate. 

Multe partide mici înfiinţate cu deplin entuziasm în anii ’90 au fost înghiţite de partidele mari. Nu se poate repeta istoria? 

Nu, pentru că între timp politica s-a profesionalizat. Cu bune şi rele. Mediul politic românesc nu e foarte îmbietor. E plin de nişte personaje… grozave. Cu toate acestea, şi în partide, şi în instituţii, acest mediu s-a profesionalizat în bună parte. Există peste tot şi oameni serioşi, oameni care fac ca instituţiile să meargă mai departe, ung mecanismul. Peisajul instituţional – cu toate relele sale, cu povara aceasta enormă a corupţiei – a devenit funcţional, ceea ce ne-a făcut să intrăm în UE şi în NATO. E un peisaj cu totul diferit de anii ’90. Dacă vin nişte partide mai serioase, care să fie responsabile aşa cum sînt partidele europene, şansa de dezvoltare creşte, căci nişte partide noi ar dezvolta instituţiile în loc să le blocheze.  

(fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro)  

Foto: E. Enea