Universitatea nu trebuie să fie la remorca economiei“ – dialog cu prof. dr. Mircea DUMITRU

Publicat în Dilema Veche nr. 646 din 7-13 iulie 2016
Universitatea nu trebuie să fie la remorca economiei“ – dialog cu prof  dr  Mircea DUMITRU jpeg

– interviu realizat în data de 1 iulie 2016 –

Este profesor de logică filozofică și se află la al doilea mandat de Rector al Universității din București. Prof. dr. Mircea Dumitru are un doctorat la București și unul la Tulane University (New Orleans, Louisiana), a fost visiting professor la mai multe universități (New York, Lyon, Helsinki). L-am invitat la un dialog despre managementul universitar, etică și „Top 500”.

În anii ’90, s-a discutat foarte mult despre autonomia universitară (chiar dacă multă lume nu știa exact ce înseamnă), pentru că e principiul fundamental al funcționării universității. Cum stăm, astăzi, cu autonomia universitară?

Noi am înțeles bine încă din 1990 că nu putem construi o universitate liberă, într-o lume democratică pe care o doream atunci – și dorim și astăzi s-o consolidăm – decît dacă aplicăm acest principiu: universitățile trebuie să fie autonome. Autonomia înseamnă să-ți dai propria lege de funcționare. Sigur, noi avem o lege națională a educației, după care funcționează și universitățile publice, și cele particulare. Dar știam, înainte de 1990, ce înseamnă să n-ai autonomie, să răspunzi la comenzi politice. Or, ceea ce trebuie să facă o universitate pentru a-și merita numele este să nu fie anexa unei structuri politice. Așa va fi întotdeauna, și nu e vorba doar despre România, ci despre orice țară: în centrul valorilor trebuie să stea autonomia. Cred că există astăzi în România universități care sînt autonome în sensul tare al cuvîntului. Dar am înțeles că autonomia nu poate să funcționeze și cu un anumit regim de birocratizare universitară. Există o legislație care trebuie aplicată. Cum anume ții echilibrul între ceea ce dorește comunitatea ta academică și ceea ce impune legea – sînt lucruri care trebuie în fiecare zi gîndite, rafinate și acordate fin. De aici apare problema, nu din prea multă autonomie, ci pentru că uneori nu poți să fii la nivelul de autonomie pe care ți-l dorești, deoarece trebuie să respecți rigorile legii.

Ce s-a reformat și ce nu în domeniul universitar, din 1990 încoace?

Noi funcționăm într-un regim foarte rigid din punct de vedere financiar. Deși sîntem universități publice, multe dintre activitățile pe care le desfășurăm nu pot fi susținute din bugetul pe care îl primim de la Ministerul Educației. Noi trebuie să suplinim lipsa acestui buget public prin veniturile proprii ale universității. Acestea sînt în primul rînd taxele de la studenții care nu intră pe locurile bugetate. Și mai suplimentăm veniturile din fondurile de cercetare, dar acestea sînt destinate exclusiv cercetării științifice, nu pot fi folosite pentru educație, cursuri, seminarii. Tensiunea percepută de noi toți este că, pe de o parte, avem un plan de învățămînd pe care dorim să-l îndeplinim (și care reprezintă aspirația noastră academică și culturală), dar pe de altă parte resursele financiare nu sînt suficiente pentru tot ceea ce dorim să facem și ni se cere să facem. Pentru că, în acest moment, ca să fii o universitate competitivă trebuie să ai un buget foarte mare și, bineînțeles, să fii și bine organizat, în așa fel încît bugetul să poată fi folosit eficient. Lipsa cronică a banilor din bugetul public este o mare carență și pune frînă acestei autonomii universitare despre care vorbim.

Ați pronunțat un cuvînt cheie: taxe. În Uniunea Europeană studenții plătesc taxe la universități (cu excepția Danemarcei). În România există locuri bugetate și locuri cu taxă. Cum vedeți această problemă?

Sînt mai multe percepții filozofice asupra educației. Dacă avem în vedere sistemul american, fiecare trebuie să plătească ceva pentru propria educație, iar familiile fac economii din timp ca să-și trimită copiii la colegiu. În tradiția europeană, educația este un bun public. Iar dacă adăugăm și faptul că în România sînt puține familii care să-și permită să susțină din punct de vedere financiar copiii la facultate, cred că pentru noi modelul acesta în care fiecare trebuie să plătească nu este un model care să permită susținerea pe termen lung a învățămîntului superior. Mai degrabă ar trebui ca Guvernul și Parlamentul  României să susțină ca învățămîntul să primească ceea ce se știe de atîția ani și este prevăzut în lege – 6% din PIB. Am auzit recent anumite luări de poziție ale unor persoane – inclusiv demnitari – care spun că ar trebui să ajungem să plătim pentru educație din ce în ce mai mult, pentru că cine nu plătește înseamnă cu pune preț pe educație. Sînt mai degrabă discuții speculative. Pentru România, unde vedem că s-au îngustat foarte mult învățămîntul primar și cel gimnazial – mai ales în mediul rural, unde oamenii sînt lipsiți de resurse financiare și nu mai consideră că proiectul de viață al copiilor trebuie să fie legat de educație și de școală – cred că este foarte important să intervină statul pentru a susține educația. Iar educația trebuie să rămînă un bun public în sensul cel mai înalt al termenului. În măsura în care unii pot susține educația, există posibilitatea donațiilor pentru universități. Dar nu cred că în momentul acesta putem introduce taxe pentru toți tinerii studioși.

În SUA, misiunea principală a președintelui unei universități este aceea de a aduce bani, el are mai degrabă profilul unui om de afaceri. Care e condiția rectorului român? Ce poate și ce nu poate să facă?

E o condiție destul de echivocă. Dar aș vrea să spun ceva despre modelul american, pentru că îl cunosc, am studiat în SUA, apoi am revenit în calitate de profesor invitat, cunosc bine ce înseamnă universitatea americană și managementul ei. Președintele universității reprezintă interesele instituției în relație cu mediul de afaceri și cu cei care susțin financiar programele de studii. Este mai mult sau mai puțin un CEO, un fel de businessman care trebuie să maximizeze veniturile universității. Asta este sarcina lui. Președintele universității, chiar dacă provine din mediul academic, încetează să mai fie un profesor-cercetător – nici nu cred că mai există cazuri în care președintele să-și poată permite în același timp să mai facă cercetare și predare. Se „profesionalizează” ca președinte pe perioada mandatului. Alături de el sînt reprezentanți ai corpului profesoral care sînt mai apropiați de ceea sînt la noi prorectorii (adică se ocupă de programele de studii și de cercetare). În România și în alte țări europene statutul este echivoc pentru că un rector este judecat și pentru calitatea cercetării științifice, și pentru cursurile sale, și pentru doctoranzii pe care îi are. Cu alte cuvinte, trebuie să facă foarte multe lucruri. E foarte greu să le faci bine și profesionist pe toate. Dacă ne gîndim să facem mai eficient sistemul universitar, poate că ar trebui să ne gîndim și la o profesionalizare a funcției de rector. Poate că atunci universitățile românești ar fi conduse mai eficient. Dar se va petrece o separare – și uneori s-ar putea întîmpla chiar un divorț – între managementul de top, leadership-ul universitar, și corpul academic. În multe universități de prestigiu din America, profesorii au foarte puțin de spus în ceea ce privește deciziile strategice ale universității: care sînt programele care trebuie susținute financiar, în ce direcții investește universitatea, cîți studenți sînt aduși în programe, ce masterate și doctorate se fac – toate aceste decizii mari sînt luate de board-ul universității și de președinte. Există și acolo Senat, dar funcția lui e mult redusă. Dacă ne uităm la arhitectura unei universități românești, impactul pe care profesorii ar dori să îl aibă ar scădea. Profesori din SUA pe care îi cunosc foarte bine mi-au spus că ei încep să deplîngă îndreptarea universității către modelul acesta corporatist: conducerea universității ca și cum ar fi o firmă care trebuie neapărat să maximizeze ceva și să aibă impact în mediul economic.

Totuși, au pătruns și în sistemul universitar românesc  anumite elemente din managementul corporatist. Contribuie la o mai mare eficiență?

Eu fac în continuare cursuri, am mulți doctoranzi și țin mult la aceste activități. Dacă funcția de rector s-ar defini în așa fel încît să fie separată de cea de profesor, aș renunța la funcția de conducere, pentru că eu mă simt în primul rînd profesor, un primus inter pares. Nu cred că universitatea trebuie dezvoltată pînă la capăt după formula aceasta antreprenorială. Nu cred că universitatea trebuie să fie o anexă a industriei. Nu cred că o universitate generalistă trebuie să se transforme într-o școală de meserii, chiar dacă e o școală înaltă de meserii. Avem astfel de școli vocaționale cu rang de universități: sînt cele care formează ingineri, medici, economiști. Avem însă cîteva universități generaliste în România, iar acestea trebuie să păstreze acest model în care oferim și educație științifică, dar și o educație cu deschidere mai largă, cea umanistă. Or, dacă introducem drept criteriu de eficiență – cum s-a și discutat – numărul de absolvenți care s-au angajat în profilul oferit de diplomă, atunci pun o întrebare: cîți absolvenți se angajează direct în profiluri precum studii clasice, istorie, filozofie, chiar și limbi străine, exact în profilul lor? Sau chiar și în domenii științifice, precum chimia sau alte profiluri care înainte aveau și o industrie dezvoltată. Eu cred că trebuie să oferim o educație mai largă, trebuie să formăm oameni care să gîndească mai bine, să aibă o anumită construcție interioară și o relaționare socială mai bună. Adică oameni care după aceea pot să funcționeze și pe piața muncii mai bine și care pot fi formați de firmele la care lucrează prin cursuri de specializare. Dar să spui că o universitate generalistă trebuie judecată doar după acest criteriu al angajării este o eroare care va duce la declinul universității. Fără îndoială că noi trebuie să ne îmbunătățim programele și să-i pregătim pe tineri ca să-și găsească apoi un loc de muncă. Dar dacă noi îi pregătim doar pentru a fi, în sensul cel mai strict, funcționari sau ingineri sau tehnicieni pentru firmele X, Y, Z, atunci luăm o povară de pe umerii acestor firme folosind resurse publice pentru a crea forța lor de muncă. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că noi stăm într-un superb turn de fildeș și nu ne interesează ce se va întîmpla cu absolvenții noștri. Trebuie să-i pregătim pentru lumea reală. Dar nu trebuie să îngustăm profilul universității în așa fel încît să fie o școală postliceală. Ne uităm cu mare admirație la ranking-urile internaționale pentru universități, dar uitați-vă cum arată profilul universităților de top: niciuna nu este concepută ca o școală de meserii. Universitatea trebuie să aibă și funcție cultural-prospectivă, ea nu trebuie să fie la remorca industriei și a economiei. În economie și în industrie au apărut ramuri noi ca urmare a unor cercetări care la început aveau o vocație pur teoretică și abstractă și nimeni nu putea anticipa care vor fi consecințele lor economice. Prin anii ’30 ai secolului trecut, cîțiva oameni care au rămas în Pantheonul științei (Kurt Gödel, Alan Turing și alți cîțiva care se ocupau de fundamentele logicii și de logica matematică) studiau o chestiune extrem de abstractă: ce este un algoritm; cum să descriem în termenii cei mai generali și cei mai abstracți o procedură de calcul. Niciunul dintre ei nu putea anticipa atunci – poate cu excepția lui Turing – că aceste studii care erau extrem de abstracte și de îndepărtate de viața de zi cu zi vor fi cele care vor declanșa construcția computerelor. Viața de astăzi este imposibilă fără computere. La originea lor au stat și astfel de studii care atunci nu aveau nicio aplicabilitate practică. Dacă se punea întrebarea „să finanțăm o astfel de cercetare, este ea utilă pentru industrie?”, cu siguranță că, avînd în vedere profilul industriei de atunci, lumea s-ar fi întrebat „la ce e bună o astfel de cercetare?”. Acum vedem la ce a fost bună.

Etica universitară este un subiect tot mai important în lume. În România, a existat în 2012 cazul plagiatului lui Victor Ponta (care a atras atenția asupra problemelor etice). Recent, CNATDCU a declarat că teza de doctorat a lui Victor Ponta. Universitatea din București demonstrase deja asta din 2012...

Am dat prioritate acestei teme avînd în vederea notorietatea dlui Ponta, care atunci ocupa o funcție extrem de importantă în statul român. Chestiunea a fost semnalată de o mare revistă de știință, Nature, și arunca o gravă acuzație asupra reputației Universității din București. E o revistă în care doresc să publice și cercetători din România, iar unii chiar au publicat, inclusiv profesori de la Universitatea din București. Cazul acesta nu este un subiect pe care să-l prezentăm, din partea Universității, jubilînd, pentru că această teză a fost susținută într-o facultate a universității noastre. Nu poți să nu tragi concluziile care se impun de aici și nu poți să fii în continuare nonșalant cu problemele de etică. A pretinde că aceste lucruri nu există e grav, pentru că înseamnă să susții explicit impostura academică, frauda și minciuna. Din păcate, reacția mediului universitar la acel caz a fost foarte timidă, pentru că s-a temut de implicațiile politice care ar putea apărea. Și pentru că nu avem încă această deprindere firească de a spune lucrurilor pe nume atunci cînd ele sînt foarte grave și cînd de spunerea adevărului depinde, totuși, destinul unor generații viitoare. Ce-ar fi însemnat, pentru studenții noștri, ca Universitatea să declară că nu e nici un fel de problemă? Iar după aceea să pretindă că dorește să-și trimită studenții în străinătate, iar cercetătorii să publice în cele mai prestigioase reviste. Cum ar fi fost percepută această chestiune? Pe de altă parte, noi, pentru că nu sîntem foarte informați asupra acestor lucruri, avem tendința de a la dramatiza și de a le socoti catastrofale. Există cazuri de plagiat la cele mai mari universități din întreaga lume. Dar acolo reacția profesională este promptă, pentru că nu-ți poate fi indiferent, ca profesor, dacă un coleg sau un fost student a obținut un titlu academic în mod onest sau printr-o fraudă. Partea neplăcută este că, în situații similare, universități din România nu au acționat în modul în care ar fi trebuit s-o facă.

În cazul plagiatului lui Victor Ponta mi s-a părut că ați fost cam singur, în 2012...

N-a fost deloc ușor. Dar trebuie să spun că atunci, în 2012, eu nu am fost obiectul niciunei presiuni; au existat lucruri mai mult sau mai puțin subtile, dar nu am fost amenințat, nu s-a întîmplat nimic. Se vedea însă o anumită reticență, o anumită reținere din partea altor oameni și, de ce să n-o spun, chiar din partea unor colegi din Universitatea din București care erau puși pentru prima oară într-o asemenea situație: erau somați, practic, să aibă o reacție etică, o reacție promptă. Pe mine și pe alții din grupul care am condus Universitatea atunci și pe cei din Comisia de etică ne-a ajutat și genul de educație umanistă pe care o avem, lecturile și cultura pe care am însușit-o. Filozofia te ajută să gîndești mai critic, mai liber, să fii mai puțin convențional în anumite reacții. Eu cred că încet-încet putem să construim un spațiu academic în România în care oamenii să-și poată afirma demnitatea profesională. Acum patru ani, plagiatul nu părea să fie o temă. Apoi a fost șocant, iar unii au spus că nu e important pentru România să discutăm tema plagiatului. Acum a devenit o temă, poate obsesivă. În continuare, trebuie să ne punem la adăpost de posibilitatea ca astfel de lucruri să se întîmple pe o scară largă. Noi ne-am uitat la cazul Ponta, dar sînt multe alte cazuri.

Într-adevăr, plagiatul apare începînd de la nivelul unor studenți care fac un simplu referat pentru seminar și copiază...

Eu am spus odată – și mi-am atras oprobriul unora – că în școala românească se cultivă foarte mult memoria. Memoria e importantă pentru învățare și pentru educație, dar ar trebui să cultivăm mai mult imaginația și creativitatea. A cultiva memoria înseamnă a-i pune pe elevi, de la vîrsta cea mai fragedă, să repete lucruri spuse de alții și, uneori, atunci cînd li se cer anumite teme mai independente, să folosească această strategie de a repeta ce au spus alții fără să arate sursele; pentru că nu sînt învățați cum să folosească sursele. Cred că toată școala trebuie reorientată și recanalizată pe cultivarea acestor caracteristici care sînt mult mai importante decît repetarea mecanică a unor lucruri: creativitatea și imaginația. E o școală mult mai grea în acest fel, dar dacă vrem eficiență din partea sistemului educațional trebuie să ne mișcăm în această direcție, așa cum fac alte societăți.

În școală, într-adevăr, elevii preiau din Wikipedia fragmente pe care le pun în referatele lor, fără să știe că plagiază, precum burghezul gentilom făcea proză fără să știe...

Aceasta a fost și o sursă a relativizării cazului dlui Ponta: s-a spus că, dacă școala românească e așa, de ce să facem un caz atît de dramatic din faptul că cineva a copiat în teza de doctorat? Să ne-nțelegem: nu cred că în școală trebuie să le cerem elevilor creativitate maximă. Un eseu sau un proiect de gimnaziu sau de liceu nu trebuie să fie concepute ca o teză de doctorat, care trebuie să aibă și elemente cu un caracter personal. Dar cine ne împiedică să-i învățăm pe tineri încă din gimnaziu că trebuie să spună foarte clar: lucrurile acestea le-am preluat din alte surse. E o chestiune de onestitate. Învățîndu-i să fie onești cu lucrurile acestea care se fac în fiecare zi la școală îi pregătim să fie onești și în relațiile lor sociale, să nu creadă că modelul de succes este modelul în care reușești să-l înșeli pe celălalt pentru că nu știe, n-are acces la aceleași informații sau e ignorant. Doctoratul este însă altceva. Nu poți să pretinzi că ești doctor într-un domeniu și să preiei ca atare ce-au scris alții. De aceea, nu am fost de acord să relativizăm problema asta a gravității unui plagiat într-o teză doctorală introducînd ideea că așa au fost învățați copiii din gimnaziu. Dar este și vina conducătorului de doctorat că nu atrage atenția și nu spune de la început care sînt regulile cercetării științifice. E și vina noastră, a universității, pentru că nu facem astfel de cursuri. Discutînd cu studenți de la noi din facultate, de la cursul de licență, mi-am dat seama că erau nelămuriți: nu înțelegeau care e gravitatea faptei. Oamenii nu sînt prin natura lor imorali; sînt chestiuni care trebuie educate, învățate. Sînt cîteva reguli simple pe care trebuie să le spui de la începutul anului I.

În fiecare an, presa anunță că „iar n-am luat Premiul Nobel” și „iar n-avem nicio universitate românească în Top 500”. De unde pasiunea opiniei publice pentru Top 500?

Acum cîțiva ani, Universitatea din București chiar a fost în Top 500. În ranking-ul QS, care are baza mai mult în Europa (spre deosebire de ranking-ul Shanghai), Universitatea din București se află pe poziții meritorii la unele domenii. De pildă, la limba engleză și la limbi moderne aplicate se află între locurile 150-200; la matematică, fizică, astronomie se află între 250-300. Este ranking-ul pe subiecte, nu cel general. Există un număr foarte mare de universități în lume care sînt evaluate și prezente în topuri: peste 20.000. În momentul în care Universitatea din București și alte cîteva universități mari din România intră undeva pe poziția 600-700, înseamnă că, procentual, sîntem în primele 3-5% dintre universități. Nu este atît de rău pe cît pare. Uneori, cînd sînt într-o dispoziție malițioasă, pun întrebarea „cîte alte instituții publice românești, dacă ar fi într-un ranking internațional, s-ar afla printre primele 3% din lume?”. Noi, românii, avem o mare nevoie de recunoaștere internațională și simțim dramatic lipsa acestei recunoașteri pentru că avem o foarte proastă relație cu noi înșine: nu avem încredere în noi înșine. E bine să fii autocritic, dar nu e bine să critici și să distrugi orice instituție. Ranking-ul asigură o vizibilitate internațională. Din păcate, această prezentare atît de riguroasă, aritmetică, lasă impresia greșită că dacă, de pildă, nu ești între primii 500, ci abia pe la 6-700, dintr-o dată te-ai prăbușit. Dar dacă ne uităm la punctaje, observăm că sînt foarte apropiate. Eu cred că ranking-urile sînt utile pentru o perspectivă comparativă. E bine ca noi, Universitatea din București, să ne comparăm cu Universitatea din Cluj, Universitatea din Iași, cu universități din regiune sau din America. Dacă ne uităm la felul în care sîntem finanțați, o să constatăm că la nivel egal de finanțare Universitatea din București folosește foarte bine banii publici. La capitolul „educație”, Universitatea noastră se află deasupra poziției pe care o ocupă mari universități din Centrul Europei: Universitatea Carolină din Praga, Universitatea Jagellona din Cracovia, Universitatea „Eotvos Lorand” din Budapesta – universități care au o mare tradiție și putere. La investiții egale, Universitatea din București nu se află pe o poziție foarte rea. Ar putea să aibă și o poziție mai bună. Toate aceste rankinguri ne arată unde ar trebui să insistăm, care sînt dimensiunile la care nu am performat foarte bine. Cred că pentru noi este un spațiu foarte mare de progres mai ales în ce privește publicațiile științifice, în special în științele sociale și umanioare. Am și luat în ultima vreme unele măsuri de organizare internă pentru a-i pune pe colegii noștri de la științe sociale și umanioare pentru a lucra mai bine și pentru a publica mai mult. Așa că un ranking este și un instrument de autocunoaștere, care îți permite să vezi în ce direcție ar trebui să investești mai mult în următorii ani și să iei o decizie.

Foto: E. Enea

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.