Despre „petele albe“ din cultura română

- dialog cu Andrei OIȘTEANU -

A publicat de curînd Sexualitate și societate. Istorie, religie, literatură (Editura Polirom, 2016). O carte mai veche a sa (Imaginea evreului în cultura română) a fost premiată de B’nai B’rith Europe. Andrei Oișteanu tratează, în cărțile sale, subiecte „delicate“, îmbinînd antropologia culturală și istoria mentalităților.

De unde ideea cărții despre sexualitate și societate?

Sînt ani buni de cînd lucrez la ea. Este o carte în care încerc, ca și în alte dăți, să umplu o pată albă a culturii române, să cercetez un subiect tabuizat – nu numai în perioada comunistă și postcomunistă, ci în ultimele secole. Am abordat subiectul dintr-o perspectivă antropologico-culturală, încercînd să acopăr o perioadă mare de timp. Pe axa verticală, a timpului – de la origini pînă în prezent, de la Ghilgameș pînă la avangardă și scriitorii români contemporani, iar pe orizontala spațiului – de la extemul vest al Europei pînă la extremul est al Asiei. Nu e ușor. De această dată, cazul românesc este foarte bine reprezentat, dar nu este vorba despre sexualitate în cultura română, căci n-am vrut să tratez „specificul național“ al sexualității. Am observat că toate arhetipurile sexuale, mentale, se regăsesc în aceleași forme la întreaga umanitate.

Cartea parcurge, într-adevăr, epoci diferite și conține un bogat material documentar, ilustrări ale temei și, nu în ultimul rînd, ilustrații. Cum ați lucrat?

Ilustrațiile sînt un hobby al meu, ilustrațiile sînt inedite și îl ajută pe cititor să înțeleagă mai bine despre ce vorbesc. Genul acesta de carte nu se mai scrie astăzi în lume, pentru că există, în cultura occidentală, rafturi întregi de cărți despre sexualitate. Astăzi cercetătorul își alege o nișă de timp sau de spațiu. La noi, lipsind obiceiul de a pune în discuție un motor important al vieții și al minții care este sexualitatea, am fost obligat la un tip de carte cum se scria în secolul al XIX‑lea, „de la origini pînă în prezent“. Modul de abordare este unul de studii culturale sau de antropologie culturală. Cînd le vorbesc masteranzilor mei despre antropologia culturală și ei îmi cer o definiție, le spun: „Nu știu s-o definesc, dar o recunosc cînd o întîlnesc“. Este un mod specific de a da ocol unui subiect din toate perspectivele posibile. Cultura română este conservatoare, tradiționalistă, cu un exces de pudibonderie, și ca atare ipocrită. Gîndim trivial, vorbim trivial, dar ne ferim să scriem despre așa-numitele „vulgarități“, așa încît există subiecte pur și simplu netratate. Nici în operele de artă, nici în cercetările științifice, nici chiar în dicționare. Am un capitol intitulat „Sexul și DEX-ul“ în care arăt această ipocrizie academică și lingvistică. Noi nu sîntem o cultură care să aibă la origini Kamasutra sau Ars Amandi (cu toate că a fost creată aici, pe malul Mării Negre); nici nu avem, în Evul Mediu, un Boccaccio sau un François Villon. La noi acest tip de abordare a început foarte tîrziu, cu – să zicem – Anton Pann, Spitalul amorului, cu poeții Văcărești și Conachi, deci spre jumătatea secolului al XIX-lea, într-o modernitate tîrzie. Și s-a stîrnit imediat o reacție. Hasdeu, în 1863, a avut un proces de pornografie pentru nuvela Duduca Mamuca. S-a apărat singur – dat fiind că terminase o facultate de drept la Harkov – și a dat exemple din Cîntarea cîntărilor și altele, ară­tînd că e un tip de abordare literară și artistică. A fost achitat, dar astfel de procese au existat și mai tîrziu. Geo Bogza a trecut printr-un astfel de proces, pentru Poemul invectivă, Felix Aderca pentru Al doilea amant al Doamnei Chatterley, Mircea Eliade pentru Domnișoara Christina. A fost, așadar, o reacție a societății tradiționale românești împotriva unor asemenea abordări.

Cum se explică această reacție? Religia are vreun rol?

Religia creștin-ortodoxă a întîrziat modernitatea în spațiul românesc și, pînă tîrziu, modelul de societate a fost unul tradiționalist și conservator, feudal, pînă la urmă: o piramidă din care lipsea clasa de mijloc, existau doar vîrful format din boieri generoși și talpa țării formată din țărani harnici. Chiar Eminescu, conservatorul conservatorilor, avea o astfel de imagine a societății românești și, de aici, respingerea liberalilor, a liberalismului, a străinilor care veneau cu meșteșugurile, comerțul, cu dobînda și arenda – toate elementele de proto-capitalism.

Există în carte capitole despre dreptul suveranului, al seniorului, al jupînului, al nașului. De ce atîta atenție acordată acestor „drepturi“?

În primul rînd, datorită ambiguității subiectului. Pentru că nu putem paria dacă este vorba despre un privilegiu sau despre o obligație. Există teoria că aceste drepturi ale diverșilor masculi se trag chiar de la haitele de animale, care, în urma unui proces competitiv, își aleg masculul alfa, un animal dominant, care are diverse „privilegii“ asupra femelelor, dar are și responsabilități: el conduce haita, o apără, transmite gena bună pentru urmași. S-a convenit – au făcut-o și Darwin, și Freud – că acest tip de organizare socială a trecut la om, la formele inițiale de socializare ale lui homo sapiens. În această ecuație apar și lupii tineri, care sînt fiii lupului dominant și care îl pîndesc pe masculul alfa pentru a-l sfîșia și a-i lua locul, pentru ca apoi să se culce cu mama. De aici, complexul lui Oedip, pe care l-a teoretizat Freud. Au apărut însă antropologi și istorici ai mentalităților care au considerat că nu este vorba doar despre continuarea unor mecanisme naturale. Distanța între om și animal este de fapt infinită, nu este doar o treaptă, ca între pește și pasăre sau pasăre și mamifer. Apare elementul cultură, care modifică total lucrurile. Or, acest element nou face din om, din punctul de vedere al naturii, un animal ratat, pentru că el nu mai ascultă de instinctele naturale: și le poate înfrîna sau și le poate amplifica, de la călugării asceți pînă la orgiile dionisiace. S-a considerat că femeia, în societatea umană, este atît de disprețuită, atît de pusă la index – pentru că exista un fel de gynofobie, o frică de femeie, și o vaginofobie – încît era riscant ca mirele să se apropie de mireasă, era nevoie de o inițiere sexuală, o dezvirginare rituală pe care o putea face numai un om superior (șeful de trib, șamanul, marele preot sau, în formele laice, regele, seniorul, stăpînul). Este o ecuație extrem de complexă, care are mai multe soluții, între care trebuie să navighezi ca între stînci, fără să te scufunzi. În plus, într-o cultură în care lipsesc cărțile de bază, te simți mereu ca într-o pădure, fără busolă și fără hartă; te rătăcești, pentru că nu ai la cine să te raportezi, n-ai cu cine să fii sau să nu fii de acord. Cam acestea ar fi dificultățile pe care le-am întîmpinat.

Ați fost premiat de B’nai B’rith Europe pentru Imaginea evreului în cultura română, o carte apărută în 2001, premiată atunci de Academia Română și tradusă între timp în mai multe limbi. Cum a fost receptată cartea?

E un studiu de imagologie, un domeniu relativ nou în studiile universitare, care se ocupă de modul în care o comunitate percepe o altă comunitate. Aici este vorba despre imagologie etnică: modul în care românii îi percep pe evrei. Au fost inteligenți recenzenții care au observat că personajul principal al cărții nu este evreul, ci românul, pentru că în ochii lui se desfășoară imaginea evreului. Mă interesează mai mult oglinda decît personajul din fața oglinzii: cît de adevărată sau falsificată ori manipulată este imaginea din oglindă. Din punctul de vedere al receptării în România, am fost surprins de primirea foarte călduroasă și foarte apreciativă, într-o perioadă cînd această temă declanșa pasiuni, dacă nu chiar isterii. Asta mi-a arătat că societatea românească s-a maturizat și este în stare să înainteze, uneori chiar cu pași rapizi, într-un anumit domeniu (în cazul de față, studierea antisemitismului, căci despre asta este vorba: o analiză a modului în care se nasc și se dezvoltă stereotipurile antisemite). În ceea ce privește receptarea în lume, traducerea ei în engleză, franceză, germană și alte cîteva limbi a arătat interesul pentru o zonă pînă acum albă sau gri, o pată pe harta comunităților evreiești din Europa. Mai vizibile au fost mereu cărțile care studiau problema evreiască în Polonia, Ungaria, Rusia. Nu existau cărți de acest tip asupra unei comunități despre care se știa destul de puțin – comunitatea evreiască din România. Faptul că am tratat problema dintr-o perspectivă comparată cu celelalte țări din Europa Centrală și de Est îmi imaginez că a declanșat interesul editurilor pentru această carte.

O a treia carte din ultimii ani, Narcotice în cultura română, tratează de asemenea un subiect tabu. Cum a fost primită?

A fost o surpriză totală din partea publicului și din partea cronicarilor, pentru că nimeni nu se aștepta ca o asemenea temă să acopere aproape 700 de pagini și să apară în mai multe ediții românești și străine. Se credea că o asemenea temă poate fi epuizată într-un studiu publicat într-o revistă academică. Or, eu am arătat că există această temă în cultura română, de la Herodot care vorbește despre miturile narcotice ale geto-dacilor, trecînd prin perioada medievală și fanariotă, pînă la scriitorii moderni. Am făcut un fel de istorie prelungită pe mai multe milenii, cu documente foarte greu de găsit, căci trebuia să caut în literatura de sertar, confesivă, în jurnale, în scrisori, în locuri unde autorii nu scriu pentru a fi publicați, ci sînt o formă de confesiune sau de autotratament psihiatric, cum de multe ori este jurnalul. A trebuit să caut această literatură secundară, dar odată devoalate aceste forme de biciuire a creativității artistice, devin interesante. Artistul se luptă cu sine însuși pentru a avea creativitate; uneori, nu se oprește în fața unor substanțe psihotrope care să-i stimuleze inspirația și creativitatea. De aceea, unii cronicari au observat că unele pagini din istoria literaturii române se modifică în urma acestei perspective. La Ion Barbu în orice caz, care era un cocainoman în perioada lui din Germania, continuată în România. Odobescu era morfinoman; dar și alți scriitori au trăit în aceste condiții.

Ați tratat în mai multe cărți subiecte care în genere sînt considerate controversate ori „delicate“. De ce tocmai aceste subiecte?

Nu există un plan să ating punctele tabuizate. Dar m-am aplecat asupra lor pentru că am simțit lipsa lor nedreaptă, pentru că sînt subiecte extrem de importante în evoluția mentalitară a unei nații. Sînt elemente care s-au modificat și au modificat întregi sisteme de gîndire politică, socială, artistică, literară, morală ș.a.m.d. Netratarea acestor subiecte sau tratarea lor cu jumătate sau cu un sfert de măsură este nu numai neavenită, ci este producătoare de maladii. O cultură care nu are puterea să-și privească trecutul și să vorbească deschis despre anumite fapte intelectuale nu este  o cultură puternică. Au fost unii care mi‑au reproșat că „fisurez coloane ale templului culturii române“. O coloană care nu rezistă la o zgîlțîire de acest tip este o coloană de butaforie, din carton și din lipici. Mai bine s-o dărîmăm decît să ne bazăm pe ea. Nimeni dintre marii scriitori români nu apare negativ în cărțile mele, ci doar într-o lumină mai adevărată decît pînă atunci. Într-un cuvînt, adevărul e cea mai bună minciună. Cred că acest motor m-a activat să aleg acest fel de subiecte. Spun în prefața cărții despre sexualitate că am scris această carte în aceeași măsură în care ea m-a scris pe mine; a fost și o aventură existențială, nu numai intelectuală, tocmai din cauza dubiilor pe care le păstrez în privința unor soluții cu privire la sexualitate și societate, asupra felului în care sexualitatea modifică mecanismele mentalitare, dar și invers, modul în care acestea din urmă modifică mecanismele sexuale.

Foto: E. Enea