„Oamenii sînt dispuşi să plătească pentru calitate“ - dialog cu Vlad PETREANU
Face presă de multă vreme și a trecut prin toate – de la reportaje foarte bune în presa scrisă la știri și emisiuni TV. Acum lucrează la Europa FM. Are și blog (www.petreanu.ro). Vlad Petreanu este nu doar un excelent jurnalist, dar și un om preocupat de soarta profesiei sale și de viitorul presei.
Ați scris de curînd pe blog despre documentarul Dezastrul din Colectiv și ați consemnat acolo declarația unui pompier: „Înăuntru nu mai era nimeni viu, dar telefoanele continuau să funcţioneze. Le am adunat şi le-am pus într-o grămăjoară, undeva afară. Sunau întruna şi pe toate ecranele erau numai două nume: tata sau mama“. Mi se pare o scenă tulburătoare. Nu cumva asta face toți banii în meseria de jurnalist sau de om de televiziune? Să ajungi să consemnezi astfel de momente dramatice?
Meseria de jurnalist redevine ceea ce poate că a fost de la origini: e despre poveste. Este o meserie care atrage în primul rînd povestitorii și oamenii care vor să împărtășească publicului ceva care ne mișcă pe toți, ne emoționează. Din acest punct de vedere, acel moment din filmul Dezastrul din Colectiv justifică o bună parte din această meserie. Criticii ei vor spune: „Sînteți niște hiene, vă duceți după lucruri tragice.“ Nu. De fapt meseria asta este despre a împărtăși povești care emoționează, care ajută oamenii să ia decizii pe baza unor relatări. Iar momentul respectiv din film este foarte puternic. E un căpitan de pompieri care a ajuns printre primii la Colectiv, are mai multe intervenții în film. Ceea ce nu apare în film sînt momentele cînd nu a mai putut să continue. Sînt mai mulți supraviețuitori care nu au putut să-și spună povestea. Și acesta este unul dintre lucrurile care definesc meseria: momentul post-traumatic. Din cînd în cînd, apar astfel de povești care lasă o amprentă asupra jurnalistului.
Dar apare și dilema jurnalistului: ce spui și ce nu spui, ce imagini transmiți, unde te oprești și după ce reguli...
Depinde foarte mult de educație și depinde de normele breslei și ale societății. Pînă undeva poți merge în presa anglo-saxonă, pînă altundeva în cea de sorginte latină, în Balcani sînt alte limite... Am impresia că noi încălcăm multe dintre aceste granițe. Cu foarte mulți ani în urmă, cînd candidam la o bursă pentru BBC Londra, erau niște greve ale foamei la TVR și un lider sindical faimos, dl Iuga, care era permanent în greva foamei. Un producător de la BBC cu care dădeam testul pentru obținerea bursei mi-a pus următoarea întrebare: „Să presupunem că faceți un interviu cu dl Iuga, care se află în a patruzecea zi de grevă a foamei, și moare în fața camerei. Ce faceți, difuzați sau nu scena respectivă?“ Am spus: „Da, cum să nu“... Și instantaneu am adăugat: „Nu, cum să dau un om care moare?“ Mi-am dat seama că dădusem două răspunsuri contradictorii, m-am oprit și am zis: „Sincer, nu știu ce să fac“. Producătorul BBC mi-a spus: „Faceți ce vă spune stomacul“. Este cel mai corect și adevărat răspuns pe care l am primit despre momentele de cumpănă de acest gen: dacă stomacul îți spune că scena nu poate fi privită, mai bine nu o difuzezi. Dar, desigur, regulile sînt făcute și pentru a fi încălcate. Numai că trebuie să știi de ce le încalci. De ce încalci o regulă care îți spune „nu te duce într-o zonă în care riști să provoci o revoltă aproape fizică a publicului“? Trebuie să ai o motivație pentru asta, trebuie s-o faci pentru un scop. Asta este, pînă la urmă, o decizie a redacției.
S-ar părea însă că noi stăm prost cu reglementările. Au fost multe încercări de a reglementa breasla jurnalistică, fără prea mare succes...
Cred că Legea audiovizualului și Codul în audiovizual sînt absolut suficiente. CNA ar trebui să fie o instituție suficientă care să regleze derapajele din audiovizual. Că nu-și face treaba sau o face cu înclinație politică – asta este o cu totul altă discuție. În privința presei tipărite nu există asemenea reglementări, dar ar trebui să existe o cultură a breslei: ce lucruri poți să faci și ce lucruri nu poți să faci. Iar dacă le faci, riști să fii exclus din breaslă. Asta se întîmplă în societățile mature: cînd încalci normele sociale într-o comunitate, sancţiunea comunității respective este excluderea. Iar pentru o ființă cu comportament gregar cum e omul, excluderea din comunitate este o sancțiune foarte importantă. Or, la noi, această sancțiune nu există: poți să comiți orice măgărie în presa din România – se va găsi întotdeauna cineva care să te angajeze, o redacție unde să îți găsești culcuș și să-i înveți și pe alții cum se fac măgăriile. Asta este adevărata problemă, pe care nu o poate rezolva nici un fel de lege și nici un fel de reglementare. Totul vine din respectul față de public. Sînt redacții care își respectă publicul și redacții care își disprețuiesc profund publicul. Eu am norocul acum să lucrez la Europa FM, într-o organizație care își respectă profund publicul. Venind din lumea televiziunii, a fost o surpriză pentru mine: nu mai văzusem tipul acesta de respect față de public de multă vreme. Dacă drive-ul redacției este să dai tot timpul titluri mincinoase, să faci clickbating, să păcălești lumea, asta nu înseamnă respect față de public.
Dar scopul scuză mijloacele... Mulți fac asta cu seninătate, justificînd cu goana după audiență.
Da, multă lume fură. Fur și eu? Aici e sindromul casei cu ferestre sparte: dacă toată lumea a aruncat cu pietre, hai să mă distrez și eu. Pînă la urmă e o decizie care se ia în funcție de educație.
Dar poate e și consecința unui fenomen mai larg – adaptarea la noile tehnologii. Peste tot au dispărut ziare prestigioase, presa se mută online și există un fel de panică: oamenii nu știu ce să mai facă pentru a-și păstra publicul...
Eu cred că în viitor se vor vinde două lucruri: reputația și exact contrariul ei (nu știu care este cuvîntul pentru lipsa de reputație). Reputația se va vinde tocmai în virtutea faptului că va deveni rară: redacțiile care vor avea capacitatea să reziste și să-și mențină reputația vor continua să vîndă. E o luptă pe termen, în care e imposibil să nu înregistrezi din cînd în cînd cîte-o înfrîngere și e multă muncă pentru a recîștiga reputația pierdută. Există niște modele în privința îmbinării tiparului, care este într-un reflux teribil, cu mediul online. Sînt două exemple foarte interesante: New York Times și Financial Times, două publicații de o reputație extraordinară, care au aplicat tarife la intrarea pe site. La New York Times funcționează, la Financial Times nu. E o deosebire de abordare. New York Times are următorul principiu: dacă ai ajuns la noi pe site și vrei neapărat să citești, poți citi și fără să dai bani; dar dacă vrei să ne dai și bani, noi apreciem asta. Financial Times are o atitudine complet diferită: nu poți citi nimic aici decît dacă plătești înainte. Mai e un exemplu despre cum se pot obține finanțări: nu vine din presă, ci din entertainment. Este cazul unui stand-up comedian, Louis C.K., care și-a pus un show întreg online și a cerut oamenilor 5 dolari, fixîndu-și ținta de a strînge 100.000 de dolari pentru a produce un nou spectacol. A obținut suma în mai puțin de o lună, pentru că oamenii au avut încredere. Acest gen de finanțare va salva, probabil, o parte a presei: oferi conținut de calitate și inviți oamenii să recunoască calitatea. Oamenii sînt dispuși să plătească pentru calitate. De cealaltă parte, va rămîne turma celor care sînt preocupați să jefuiască publicul de timp: cu titluri false, clickbating, scenarii, teorii ale conspirației, leacuri minune, cum să te vindeci de cancer dacă rozi copaci și așa mai departe. Va exista întotdeauna un public pentru asta.
Meseria de jurnalist și-a pierdut din credibilitate – nu numai la noi, ci și în alte părți, în SUA sau în Germania... Jurnaliștii sînt mai degrabă antipatizați. Mai e nevoie de această meserie?
Eu cred că este nevoie. S-a vorbit mult timp despre „jurnalismul cetățenesc“, în sensul că oricine poate deveni „jurnalist“ dacă observă ceva și pune pe Twitter sau pe Facebook. Dar jurnalismul nu poate fi cetățenesc, așa cum nu există stomatologi-cetățeni sau chirurgi-cetățeni. Nu știu exact de ce scade încrederea în presa din Germania, din Franța ori din alte țări. Pot să presupun că oamenii simt că au acces la informație mult mai ușor și nu mai au nevoie de jurnaliști pentru a obține informația. Jurnalismul e și lent, pe deasupra: dacă vrei să faci treabă serioasă, trebuie să verifici informația, să dai telefoane, vii ultimul în toată afacerea asta, cînd deja s a pus totul pe Facebook. Sigur că acolo informația nu e pusă în context, nu e explicată, dar nu contează. Probabil că asta face parte dintr un context global. La noi, jurnaliștii au intrat în trena politicului, care are o rată de respingere și de dispreț îngrozitoare. 9 din 10 români disprețuiesc profund partidele și Parlamentul. Majoritatea jurnaliștilor s-au asociat diferitelor curente politice în România ultimilor ani. Și atunci, cred că o bună parte din scăderea încrederii în jurnaliști este cauzată de faptul că ei sînt propagandiști, nu mai sînt jurnaliști. Și atunci „se bucură“ de același tratament pe care îl au politicienii. Și apoi, nici nu există o foarte veche și mare tradiție în presa românească. Au fost 50 de ani de pauză neagră și de propagandă. Și ce știe tot românul despre presa din interbelic? „Șantajul și etajul“, asta știe. Așa că azi mai există puțin reportaj, există cel puțin un canal de televiziune onorabil, care se străduiește să mențină linia de plutire. E un fenomen interesant cu radioul. E un mediu foarte interesant. Radioul presupune sinceritate mai mult decît televiziunea. În televiziune poți să minți. Dacă eu și dumneavoastră ar trebui să prezentăm o emisiune și nu ne-am înțelege deloc – dar deloc, ne-am urî unul pe celălalt – am putea să stăm frumos unul lîngă celălalt și să zîmbim la cameră și să facem o emisiune amuzantă, deși pe la spate ne-am băga cuțitul unul în celălalt. La radio nu merge. La radio se simte: oamenii simt minciuna în glas. Cu fața poți să-i minți, dar în glas îți simt minciuna. De ce a rămas radioul curat? Radioul public este cel mai ascultat, ceea ce nu se întîmplă în cazul televiziunii publice, unde este un dezastru total de audiență. Cred că politicienii au descoperit o pradă mai mare cînd au apărut televiziunile. Primul radio FM cu acoperire națională a fost Europa FM – și a existat. În cazul său, un interes al politicului. Dar apoi au apărut televiziunile de știri, care în 80% din timp se ocupau de politică. Și era mai spectaculos, cu un public mai mare, cu imagine. Erau posturi electorale în permanență. Așa că au descoperit această pradă mai mare și au lăsat radiourile în pace. Radioul e Tasmania: o insulă pe care s-a dezvoltat un jurnalism onest, care în restul continentului mass-media a fost pe cale de dispariție, iar în unele părți a și fost devorat de alte specii. Omul de televiziune atrage mulțimea, oricine vrea să-și facă poze cu el. Cu omul de radio ești prieten.
Foto: E. Enea
