Într-o democraţie, trebuie să ai răbdare – dialog cu Silvia MARTON
Predă cursuri la Facultatea de Științe Politice a Universității din București (Construcția statului-națiune în secolul al XIX-lea, Formarea partidelor politice moderne, Teorii ale națiunii și naționalismului) și a fost profesor-invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales. Silvia Marton a publicat de curînd Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas). O bună ocazie pentru a discuta despre democrația de ieri și de azi.
„Republica de la Ploiești“ este o temă pe care Caragiale a făcut-o celebră. Cartea dvs. reconstituie acest episod. Ce a fost, de fapt, dincolo de Boborul lui Caragiale?
A fost o încercare nereușită de lovitură de stat, de schimbare a regimului. Nici mai mult, nici mai puțin. Am încercat să arăt că, dincolo de ziua de 8 august 1870 (care, prin Caragiale, a avut într-adevăr pitorescul ei) și de momentul ploieștean, anii aceia înseamnă o dezbatere de idei foarte bogată. Este o perioadă în care regimul constituțional nu este așezat. Trebuia văzut cum funcționează Constituția. Pașoptiștii – căci ei sînt vedetele evenimentului, ei organizează această lovitură de stat nereușită – sînt foarte ideologizați, sînt foarte activi și bine organizați, au idei în care cred cu sinceritate și le pun în aplicare. Nimeni nu știa cum va funcționa regimul, totul era deschis. Toți actorii vremii, de la stînga la dreapta, au un regim și un text constituțional făcut de ei înșiși. Nu mai era ceva făcut de marile puteri, nici trimis de la Înalta Poartă. Era o mîndrie că, în sfîrșit, și-au dat ei înșiși o Constituție, dar tot ei trebuiau s-o facă să funcționeze. În ansamblu, evenimentul de la Ploiești a fost marginal, nu a schimbat nimic, dar și protagoniștii, și adversarii și-au exersat acțiunea politică și ideile politice în jurul lui.
Cu un principe nou și o Constituție nouă, adoptată în 1866, ce i-a apucat pe domnii aceia de-au vrut să schimbe regimul?
Sînt mai multe cauze. În primul rînd, sînt foștii pașoptiști – Brătianu, Rosetti, Candiano Popescu (din generația mai tînără) – care aveau o experiență politică fundamental ratată. În 1848 nu a ieșit nimic, revoluțiile nu au dus la nici o schimbare, nici în Moldova, nici în Țara Românească. Apoi ei pleacă în exil, unde trăiesc în cercuri republicane, progresiste, democrate. A fost momentul speranței prin alegerea lui Cuza în 1859, dar din punctul de vedere al pașoptiștilor Cuza ratează acest moment prin lovitura de stat din 1864, care concentrează toate puterile în mîinile lui și toți devin nemulțumiți, și liberalii, și conservatorii, și moderații. Așa că 1866 este al treilea început, prin care ei încearcă să demareze un proiect politic în jurul unor idei-cheie: libertăți publice, suveranitatea națiunii, legitimitatea națională, limitarea puterilor executivului. Carol, pe care inițial toți și l-au dorit, li se pare deodată că vrea să concentreze prea multă putere. A doua cauză este faptul că, în primă instanță, Carol I îl cheamă pe Brătianu să formeze primele guverne. Liberalii formează guvernele „roșii“ și li se pare că trebuie să rămînă la putere. Or, la un moment dat, Carol îi schimbă. Lor li se pare nedrept, li se pare că e un abuz. E un al doilea motiv să devină antidinastici: îl acuză pe Carol că e un despot și vor să schimbe regimul, li se pare că republica – o idee destul de vagă în capul lor – ar fi soluția. A treia mare cauză rezultă din ideile pe care ei le-au învățat în exilul lor european, în cercurile republicano-democrate europene. E vorba de idei eclectice – în nici un caz o teorie republicană – despre libertate, despre limitarea puterilor executivului, despre prerogativa Parlamentului de a controla actele Guvernului și ale monarhului. Sînt idei politice în care ei chiar cred și pe care ar dori să le pună în aplicare.
De ce la Ploiești?
Adevărul istoric, dar și mitologia care s-a construit ulterior arată că ar fi fost un plan ca în toate marile orașe – în special cele din Muntenia – să se proclame republica, inclusiv la București. Ar fi trebuit să participe și cîțiva generali din armată. Organizarea n-a ieșit. Dar nu asta era important, ci faptul că, ani la rînd, chiar și după episodul de la Ploiești, sînt niște idei care au circulat, idei în care unii credeau, iar alții nu credeau. Așa încît a rezultat o dezbatere ideologică foarte bogată. Ploieștenii au făcut pasul înainte. Orașele muntene erau foarte politizate: în fiecare oraș era o mînă de oameni foarte activi la nivelul politicii locale. Orașele muntene erau „roșii“, iar în timpul alegerilor era o luptă serioasă, cu mijloacele și cu limitele epocii. Uneori exista și luptă la propriu, e vorba de faimoșii „bătăuși electorali“, care aveau rolul lor. Să nu uităm însă că, fiind un sistem de vot cenzitar, numărul alegătorilor era, de fapt, foarte redus: se cam știa cine cu cine va vota și cine pe cine poate determina să-și schimbe votul.
Ce a urmat după eșecul Republicii de la Ploiești, ce s-a întîmplat cu organizatorii?
Au fost procese, au fost și cîteva condamnări, nu foarte importante. Însă momentul cel mai important a fost faimosul proces, care a fost mutat de la Ploiești la Tîrgoviște de către guvern. Protagoniștii au fost puși sub acuzare și judecați în fața Curții cu jurați. Jurații erau desemnați, filozofia politică era că poporul îi judecă pe acuzați. Curtea cu jurați i-a declarat nevinovați, pentru că procurorii n-au găsit niște probe foarte directe, dar și pentru că acuzații au avut parte de niște avocați foarte pricepuți. Guvernul a încadrat faptele foarte serios: atentat la securitatea statului și atentat la ordinea publică. Dar avocații au argumentat că, de fapt, Guvernul nu respectă libertatea alegerilor și își persecută propriii cetățeni; or, e un drept legitim – de la 1789 încoace – ca cetățenii să reziste la opresiunea unui guvern despotic și să se apere. Este vorba deci de o legitimă apărare a cetățenilor. E un argument care îi convinge pe jurați și convinge și o parte a opiniei publice. Cei cîțiva ploieșteni sînt și membri ai Parlamentului, candidează și sînt realeși, așa încît ei luptă și pe terenul Parlamentului pentru ce li se pare important: Adunarea Deputaților trebuie să controleze Guvernul. Acesta e, de fapt, „republicanismul“ lor, pe care l-au încercat în stradă la Ploiești, dar n-a ieșit nimic; se străduiesc, în schimb, pe teren parlamentar să impună această prerogativă – Adunarea trebuie să controleze actele Guvernului, iar Guvernul trebuie să aibă o majoritate în Parlament.
La vremea aceea, se construia națiunea. Cît e de importantă ideea de națiune în mișcarea de atunci?
La Ploiești, a fost marginală. Dar în ideile mai largi ale acestor „roșii“, națiunea e foarte importantă. Ei înțelegeau națiunea în primul rînd ca pe o comunitate a românilor care vorbesc o limbă comună și au o cultură comună, dar care trebuie să-și dea și o comunitate politică, un stat. Erau progresiști, erau la stînga și erau convinși că națiunea română trebuie să se guverneze pe ea însăși: să scape și de tutela marilor puteri, și de Imperiul Otoman, să-și întărească autonomia. Era un proiect politic în care ei credeau cu sinceritate. Trebuie să ne imaginăm ce presiune era pe ei din dorința de a construi și un stat, și o națiune. Iar regimul era foarte precar, statul nu era consolidat, armată încă nu exista. Nu exista nici o „conștiință de sine“: întrebarea obsesivă era „Cine sîntem noi, românii?“ și trebuiau să găsească răspunsuri. Au fost foarte xenofobi – în sensul în care nu doreau ca marile puteri să se amestece în treburile interne, să schimbe guverne. Era și antisemitismul lor, un antisemitism care își are rădăcini foarte adînci, dar care se manifestă puternic în această conjunctură: prinț străin, amestecul marilor puteri, voluntarismul de a construi și instituții ale statului, și identitate națională. Totul era de construit.
Cum a fost drumul de la construirea națiunii la naționalism?
N-a fost un drum foarte direct, dar – ca să scurtăm o discuție complexă și interesantă – radicalii „roșii“ se mută de la progresismul națiunii în cheie pașoptistă spre dreapta, la naționalismul mult mai închis. Ei sînt cei care vor să demonstreze că acest tînăr stat chiar există și cei care permit ca acest patos al națiunii să devină un naționalism închis, xenofob, șovin. Au ideea națiunii etnice.
Există un spirit asemănător între ce s-a întîmplat atunci și ce s-a întîmplat după 1990? Căci, la suprafață, așa pare: după căderea comunismului, a existat același efort de a construi instituțiile statului, cu o nouă Constituție, un nou regim…
Putem face o analogie între această dorință de nou de la 1866, această „relansare a speranței“ (cum o numesc și protagoniștii) după eșecul cu Cuza, și anii 1990, cînd anumite lucruri păreau posibile și deschise. O limită a acestei analogii este următoarea: actorii din secolul al XIX-lea erau mult mai autentici, inclusiv în încăpățînările și dogmatismele lor, în ideile și în acțiunile lor. În anii ’90, nu a existat acest sentiment al autenticității. Actorii de la 1866 erau convinși că ei sînt actorii propriilor lor demersuri, ei fac și desfac. Or, după 1989, convingerea că politica e ceva rău, malefic, iar deciziile esențiale se iau în spatele ușilor închise nu a dat un punct de plecare sănătos democrației românești. Vedem asta și astăzi, prin neîncrederea funciară în politică. Pe de altă parte, parlamentarismul din secolul al XIX-lea nu era construit, se învăța, era un exercițiu de durată. Secolul al XIX-lea l-a avut și a fost un exercițiu continuu pînă în anii 1930. După 1989, s-ar fi putut relansa experiența parlamentară, dar n-a ieșit. Parlamentul este astăzi instituția cea mai slabă, deși ar trebui să fie cea mai puternică. Și, din păcate, parlamentarii fac totul ca să întărească această percepție și să o obiectiveze. Nici măcar ei nu cred în proiectele lor politice. Or, actorii Republicii de la Ploiești credeau în proiectele lor, în naivitatea și idealismul lor. Or, care e proiectul politic al parlamentarilor de azi? În acest sens spun că cei din secolul al XIX-lea erau mai autentici.
Acum, circulă sintagma „proiect de țară“. Nu știu cîtă lume a înțeles asta, dar sună bine…
Sună bine și ne trezim cum fiecare guvern iese cu cîte o mare strategie națională pe diverse domenii. Dar nimeni nu are răbdarea de a vedea ce înseamnă, de fapt, dorința de a dezvolta o anumită direcție. Totul se relansează de la zero. Într-o democrație trebuie să ai răbdare. Oamenii din secolul al XIX-lea chiar aveau răbdare. Păreau plini de patos, își denigrau adversarii, dar aveau răbdarea de a-și construi proiectele. Astăzi, totul se reconstruiește în fiecare an. Și asta se combină cu altceva, care e la fel de contraproductiv și steril: să crezi că politica e ceva ce se decide undeva în spate, pe ascuns. Pînă nu se vor convinge toți că politica e ceva foarte important și ne privește pe toți, individual, nu cred că putem să consolidăm foarte serios democrația românească. Doar dacă avem răbdare.
