„Cînd a mai fost Europa atît de liberă?“
A scris, în ultima vreme, comentarii sceptic-lucide despre dificultățile Europei Unite. Petre Iancu este, de ani buni, jurnalist la Deutsche Welle, așa încît l-am invitat la o discuție despre cîteva teme arzătoare ale actualității europene. Va reuși integrarea refugiaților? Vor lua amploare mișcările populiste? Va ieși Marea Britanie din Uniune?
Valul de refugiați a adăugat, în Uniunea Europeană, cîteva probleme celor deja existente. Ce a arătat criza refugiaților?
Criza refugiaților a venit în urma altor crize, care au început prin 2008, și a pus capac, astfel încît Europa a intrat în vrie, divizîndu-se din nou pe traseul fostei Cortine de Fier Din asta se vede cît de profundă este diviziunea Europei: ține de mentalități, de așteptările oamenilor. În criza refugiaților, s-a văzut cît de adînc este clivajul. Germania a adoptat o poziție singulară. Dar Germania este o țară foarte puternică în Europa, așa că poziția doamnei Merkel a dobîndit o pondere cu totul ieșită din comun. Estul vine cu altă istorie, cu alte mentalități. Estul nu a înțeles că intrarea în Uniunea Europeană, pe care și-a dorit-o atît de mult, nu s-ar fi făcut dacă Vestul nu accepta deschiderea porților sale și primirea altora (cu alte mentalități, cu alte religii, cu alte credințe, cu altă memorie istorică). Clivajul este și unul al memoriei istorice. Într-un fel văd vesticii propria istorie, în alt fel văd esticii propria istorie. Pentru unii, nazismul a fost mult mai grav decît pentru alții, ceilalți percep comunismul ca fiind catastrofa mai mare. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, s au mai amestecat, dar acolo unde oamenii au fost mai puțin obișnuiți cu străinii, cu refugiații, cu azilul politic, rezistențele față de refugiați sau față de migranți sînt mult mai mari. Acest clivaj se vede și în Germania. Cu totul altfel reacționează mulți germani din vestul Germaniei față de compatrioții lor din est, din fosta Germanie comunistă. Îi vedem pe cei din est mult mai puțin toleranți față de musulmani decît pe cei din vest, obișnuiți cu acest lucru, și pentru care absorbția de migranți e normală. De altfel, „da“-ul Angelei Merkel în problema deschiderii granițelor pentru refugiați s-a datorat în bună parte dorinței de a echilibra o demografie negativă, care creează probleme de forță de muncă.
De-aici încep alte discuții: integrarea refugiaților și a migranților. Angela Merkel a spus acum cîțiva ani că multiculturalismul a eșuat. Problema integrării migranților rămîne. Cum e privită de opinia publică germană?
Merkel n-a fost singura care a spus acest lucru. L-a spus și David Cameron, l-a spus și Nicolas Sarkozy, care pe atunci era președintele Franței. Între timp Angela Merkel și-a edulcorat puțin poziția, a nuanțat-o. Realitatea e că integrarea unei părți a imigrației nu s-a produs, ori s-a produs rău. Nu multiculturalismul e problema – sau interculturalitatea, cu un termen pe care îl prefer. După părerea mea, e o prostie să se spună că multiculturalismul este mort. Dacă așa ar sta lucrurile, Transilvania nu ar exista, Banatul nu ar exista. Ideea Europei este să coexistăm pașnic, democratic, în condiții de libertate. Din păcate, Europa are probleme interne: și-a pierdut aderența la propriile valori, la propriile rădăcini iudeo-creștine. Și atunci, pentru migranți se pune problema: în ce se integrează atunci cînd vin în Europa? Drepturile omului nu pot înlocui promisiunea paradisului cu cele 72 de fecioare. Promisiunea drepturilor omului ca valoare universală este destul de subțire pentru unii oameni. În ce-i integrezi? Integrarea multor musulmani n-a reușit. Integrarea multor musulmani a reușit. Știm însă că din aceste segmente de musulmani veniți în ultimele decenii s-au recrutat teroriștii (de exemplu, cei de la Londra, din 2005). Reprezintă ei toți musulmanii? Nu. Dar știi că ai o problemă cu anumite segmente din populația musulmană. Esticii văd aceste probleme și se tem să nu le importe; așa cum vesticii se temeau teribil ca nu cumva să importe conflictele estice, de exemplu pe cele din Moldova, din Ucraina sau din alte locuri. O altă problemă este Rusia lui Putin, care face tot ce poate pentru a dezintegra Uniunea Europeană, pentru a crea o Eurasie în care Kremlinul să domine în jumătatea sa de lume.
Nu cumva Uniunea Europeană este jucătorul slab în acest scenariu?
Aș spune că e un jucător insuficient de puternic: nu și-a găsit încă rolul cel mai potrivit. E în căutarea unui drum eficient, dar disensiunile interne sînt prea mari, crizele sînt multe și concomitente. Uniunea Europeană trebuie să facă față problemei principale, care este globalizarea: trebuie să se așeze în așa fel încît să fie bine, dar are probleme generate de propria structură. Poate fi considerată UE o democrație, asemenea unui stat național democratic? Nu există o națiune europeană. Dar UE are un atu enorm: raționalitatea și negocierea pentru rezolvarea unor probleme. Aceste lucruri s-au învățat în Uniunea Europeană foarte bine pentru că națiunile care au format UE au fost, după război, toate democratice. Iar democrațiile nu se războiesc între ele, acesta este marele atu al Uniunii Europene. Democrațiile își rezolvă problemele prin tratative. Dar astăzi avem o problemă suplimentară: o parte dintre europeni, încurajați și de propaganda lui Putin, au început să repudieze consensul democratic european și au început să umble la populisme. Că e o reacție la birocrație, la criza imigrației sau la criza financiară, populismul a căpătat amploare. Populismele din diverse țări – Franța, Spania, Marea Britanie, Scandinavia, Germania – sînt variante ale aceluiași „trend“ ideologic: „Hai să terminăm totuși cu Uniunea asta Europeană, că e artificială, și să ne întoarcem la statul-națiune pur și dur“.
În ultimii ani, în multe țări europene partidele populiste, xenofobe, antieuropene au cîștigat tot mai mulți adepți. Succesul lor se poate explica (și) prin creșterea numărului de refugiați?
Criza refugiaților a potențat și a amplificat populismele. Dar apariția lor a fost provocată, după părerea mea, de un factor enorm: globalizarea. E ca un fel de minge care se mișcă extraordinar de rapid și nu știi unde să te uiți mai întîi. E ca un malaxor – de idei, de oameni, de națiuni, de valori, de principii. În acest malaxor e ușor să te debalansezi, să te dezorientezi, să începi să te simți decuplat identitar și să simți nevoia să te agăți de ceva. Ofertele simpliste ale populismelor apar ca niște mari tentații. Oamenii se simt ispitiți de soluțiile simple ale unor identități clare, care nu mai pot exista într-o lume globalizată, unde e nevoie de cap, de competență și de individualitate așezată. Or, nu toți oamenii sînt așa. Există gloata, oamenii care nu reușesc să facă față necesităților intelectuale și profesionale ale lumii moderne. Acești oameni sînt în criză. Și caută „pe piață“ oferte identitare, prin care să se stabilizeze în acest malaxor, pentru a nu fi dați peste cap. Și atunci, firește că aceste mișcări populiste au cu atît mai mare succes cu cît partidele clasice, democratice, nu reușesc să dea răspunsuri adecvate provocărilor globalizării. Criza refugiaților n-a făcut decît să exacerbeze toate problemele. Partidele democratice ar trebui să înțeleagă că au o problemă dinamică de rezolvat.
Cînd este vorba de probleme nerezolvate, ochii cetățenilor se îndreaptă în primul rînd spre Comisia Europeană. N-are și ea o parte din vină pentru că cetățenii nu-și văd problemele rezolvate?
Comisia a preluat niște reflexe vechi europene bune, cîtă vreme națiunile vest-europene erau niște națiuni clare, clasice. De exemplu, reflexul negocierii, reflexul pragmatismului. Cînd însă pragmatismul devine scop în sine și se decuplează de principii – mai ales de principiile morale – e rău. Oamenii încep să simtă această decuplare și să nu mai aibă încredere. În fond, criza prin care trecem astăzi e o criză de încredere: oamenii nu mai au încredere în ceea ce se cheamă establishment, dar nici în presă, pentru că au sentimentul că, sub imperiul corectitudinii politice, al relativismului valoric, al lipsei de principii și de valori tradiționale, lucrurile se fac de dragul de a le face, în numele pragmatismului, pentru a evita orice conflict. Or, nu poți evita orice conflict. Nu poți evita susținerea unui conflict atunci cînd partea adversă vrea să te distrugă. E cazul Rusiei, care astăzi are altă factură decît ceea ce s-a sperat după căderea comunismului. Nu poți întotdeauna să ignori principii fundamentale ale politicii dintotdeauna (de pildă, si vis pacem para bellum), nu poți accepta orice compromis fără să l încurajezi pe agresor. Noutatea Uniunii Europene – nu e nici federație, nici confederație – încurajează elitele europene să creadă că ar putea transcende regulile eterne ale politicii. Or, nu se poate face asta fără consecințe grele.
În curînd, Marea Britanie va avea un referendum în care se va hotărî rămînerea sa în UE. Ce-ar însemna ieșirea britanicilor din Uniune?
Eu sînt un european convins și iubesc Europa. Din această cauză o cert sau o critic. Am citit de curînd o scrisoare de dragoste către britanici semnată de trei europeni, care le cereau să rămînă în Uniunea Europeană. UE are nevoie de britanici, pentru că are nevoie de bunul lor simț, de individualismul britanic, de piața lor liberă, de liberalismul britanic. Și, nu în ultimul rînd, de umorul britanic. Am fi mult mai săraci în Uniunea Europeană fără britanici. Angela Merkel a înțeles acest lucru și i-a împins pe oficialii europeni (care uneori gîndesc prea birocratic) să îi ofere lui David Cameron niște mini-reforme, pentru a-i putea convinge pe britanici să nu plece. Mă tem că nu sînt de ajuns. Nu știu dacă britanicilor le-ar fi mai bine după un eventual Brexit. Norvegia și Elveția o duc foarte bine fără să fie în UE. Aș vrea foarte mult ca britanicii să rămînă în UE. Dar e evident că Uniunea Europeană trebuie să se reformeze, astfel încît oamenii să-și dorească din nou, din toată inima, să fie parte a acestui proiect european. Pentru că acest proiect e ceva extrordinar. Cînd a mai fost Europa atît de liberă? Cînd au fost oamenii atît de înzestrați cu drepturi? Cînd au fost europenii atît de liberi să călătorească? Niciodată. Avem, așadar, un proiect european realmente grozav, dar și probleme care trebuie înlăturate radical și rapid.
Cine să facă această reformă? Acum 10-15 ani se vorbea despre „Europa cetățenilor“. Nu pare să se fi conturat, iar politicienii europeni sînt cam aceiași…
Cred că cetățenii ar trebui să pună presiune pe politicieni și pe presă, în așa fel încît să-i oblige să separe grîul de neghină. În prezent avem o alternativă la establishment: populismele. E o alternativă rea, periculoasă, pentru că e antidemocratică. Numai democrația asigură libertatea de care oamenii au nevoie pentru a trăi o viață demnă și pentru a avea o șansă de prosperitate. Cetățenii trebuie să susțină acele partide care răspund ideii de reformă. Nu e un mecanism rapid, e lent, pentru mulți e dezamăgitor, pentru că vor salvarea acum. Dar cred că toate partidele care au „salvare“ în denumire trebuie evitate. Extremismele și totalitarismele promit „salvarea“. Și Hitler, și Lenin promiteau salvarea. E un drum anevoios, dar e singurul pe care se poate merge: drumul democratic. Partidele și politicienii, pînă la urmă, știu că depind de voturi. Acele voturi au o forță extraordinar de mare. De aceea trebuie mers mereu la vot.
