„Cu tricolorul, cu sarmaua, cu imnul...“ - interviu cu Ioana AVĂDANI
Conduce, de multă vreme, Centrul pentru Jurnalism Independent și urmărește toate temele legate de libertatea de exprimare. Ioana Avădani este, așadar, persoana cea mai potrivită pentru o discuție despre o lege controversată pe care Parlamentul stă să o adopte: Legea privind promovarea demnității umane și a toleranței față de diferențele de grup.
La prima vedere, legea pornește de la cîteva concepte nobile: dorește să promoveze toleranța și să sancționeze defăimarea socială. De ce a stîrnit controverse?
Este foarte greu de spus ce este dincolo de aceste concepte frumoase. Demnitatea umană este protejată prin Codul Civil. De ce-am mai avea nevoie de încă o lege? „Toleranță față de grupurile minoritare“: avem ordonanța 137/2000, în baza căreia a fost înființat și funcționează Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, dacă lucrurile ajung la niveluri foarte aspre, avem, în Codul Penal, sancțiuni împotriva discursului incitator la ură, pe criterii de rasă, religie ș.a.m.d. Articolul respectiv din Codul Penal prevede pedeapsa cu închisoarea între 6 luni și trei ani și amendă penală. Am avea, așadar, instrumentele care să ne protejeze și „onoarea nereperată“ și să protejeze și societatea în fața accentelor celor mai urîte, celor mai contondente dintr-un discurs cu conotații negative.
Dar acum este vorba despre defăimare socială – „fapta sau afirmația prin care o persoană este pusă pusă în situație de inferioritate pe temeiul apartenenței sale la un anumit grup social“.
Este ca în bancul cu olteanul – „ori înseamnă ceva, ori vine de undeva“. Ce înseamnă „a pune pe cineva în situația de inferioritate“ prin ceea ce spui? Dacă spun „scoțienii sînt zgîrciți“, am pus în inferioritate vreun scoțian, chiar dacă termenul „zgîrcit“ are vreo conotație negativă? Sau: „francezii sînt aroganți“, ceea ce denotă de la început o poziție de „superioritate“ asumată asupra celorlalți, deși fraza este negativă. Nu e clar ce înseamnă o situație de inferioritate și cred că acesta este păcatul fundamental al acestei legi. Cartea de drept spune că o lege este bună dacă este predictibilă, dacă subiectul legii – adică noi toți – știe de la început ce i se întîmplă dacă face o anumită faptă. În acest caz, noi nu știm ce anume n-ar trebui să facem. Este o foarte mare zonă de interpretare în expresia „a pune într-o situație de inferioritate“, iar această interpretare este lăsată mai întîi la mîna CNCD, prin înființarea unui nou departament pentru promovarea toleranței, sau la mîna judecătorilor, dacă se ajunge la procese.
În dezbaterile legate de lege au dominat două afirmații: s-a spus că e „un pumn în gura presei“ și că instituie cenzura pe Facebook...
Nu este neapărat un pumn direct în gura presei, ci o amenințare cu „vezi că pot să-ți dau un pumn în orice moment decid eu“. Deci este un pumn virtual. Legea nu face distincție între mijloacele prin care se comite fapta de defăimare socială. Legea este așadar un pumn în gura oricui se exprimă în spațiul public. Avem o hotărîre judecătorească de acum doi ani prin care Facebook este declarat spațiul public. Justiția românească nu funcționează pe baza precedentului, dar gîndirea este acolo. Oricine pune o virgulă în rețelele sociale devine comunicator în spațiul public. E suficient să dai un like sau un share și devii comunicator în spațiu public. Prin urmare, legea ne privește pe toți – jurnaliști sau nu. Așa că n-aș mai face distincția între gurile în care poate fi băgat pumnul acela. În schimb, pumnul știm cui îi poate aparține.
În spațiul public există însă și intoleranță, și discurs incitator la ură...
Este normal ca într-o societate să existe un anumit nivel de tensiune între diversele grupuri. Am trăit, unii dintre noi, vremuri în care societatea era „fericită“ și se îndrepta „spre cele mai înalte culmi de civilizație și progres“. Știm ce înseamnă să nu ai dezbatere în interiorul societății. Știm la fel de bine ce înseamnă ca această dezbatere să ia niște forme „subculturale“. Cu toate acestea, știm că există jurisprudență la nivelul Consiliului Europei care susține existența unor forme de critică, eventual violentă în limbaj (repet: în limbaj), în interiorul unei societăți. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus că sînt protejate de libertatea de exprimare acele idei și opinii care deranjează, care șochează și care sînt mai puțin bine sau prost primite în societate. Este loc în societate și pentru aceste idei. Dacă încercăm să le eradicăm din spațiul public, va fi un fel de „școală de bune maniere“, un fals spațiu public, un fel de norișor, iar discursul acela – pe care nu-l elimini dacă-l sancționezi, apare în presă și pe Facebook pentru că el există în societate, nu-l generează mass media – se va muta în niște subsoluri. Am văzut lucrul acesta la primul val de instilare a corectitudinii politice în mass-media românească. Dacă analizăm discursul presei profesioniste în ziua de astăzi, observăm că elementele de rasism, de discriminare sînt cu mult mai puține decît erau la jumătatea anilor ’90. Ele au migrat însă în subsolul paginilor, în comentarii, și în mod trist – dar nu paradoxal – au migrat în sus, la nivelul vectorilor de opinie, inclusiv printre politicieni. Avem politicieni care vehiculează limbaj rasist. Ce pățesc ei? Din punct de vedere legal, nu suportă nici un fel de consecință; în schimb, ne legăm de discuțiile de pe Internet și de tonul inacceptabil al discursului violent și agresiv în mediul online. De aici și reacția extrem de viguroasă a utilizatorilor de Internet față de această lege.
Probabil că legiuitorul, în înțelepciunea lui, are tendința să suprareglementeze. Există și în public voci care spun „trebuie să facem ceva, nu putem suporta la infinit un asemenea discurs violent“. Și atunci, legiuitorul încearcă să răspundă acestor voci printr-o lege...
Am două linii de răspuns. Aș începe cu termenul „legiuitorul“. Ceea ce i se reproșează, în plus față de punctele anterioare, acestei legi, este faptul că e lege: avem cîteva prevederi care adaugă ceva la ordonanța 137. De ce nu s-a modificat acea ordonanță, care este coloana vertebrală a întregului proces de combatere a discriminării? De ce e nevoie de o lege care adaugă un organism în structura CNCD și nu modific chiar legea care reglementează funcționarea CNCD? Îmi este foarte greu să explic acest lucru. Îmi e foarte greu să explic acest lucru altfel decît prin ceea ce am observat că apare foarte des în societatea românească: dacă eu am o problemă și sînt parlamentar, asta pot eu să fac: legi. Așa că, pentru a rezolva o problemă care mă preocupă – legitim sau mai puțin legitim – dau o lege. În general, românii sînt foarte mari iubitori de legi. Iar prima soluție pe care o au în minte este „să se dea o lege“. A doua linie de răspuns este următoarea: să vedem dacă trebuie să se reglementeze totul. Evident, răspunsul este nu. Trebuie să existe, în spațiul public, loc pentru limbajul un pic mai contondent, atîta timp cît el nu conduce la ură, nu conduce la faptă, la crimă. Avem aici o intersecție între primul filon de gîndire și al doilea. Prima atribuție a CNCD este elaborarea de politici. Cîte politici a elaborat? Dintre cele pe care le-a elaborat, cîte se aplică? La asta pot să răspund: nici una. Așadar: în loc să „biciuiesc“ – metaforic, desigur – CNCD să-și facă datoria, vin și mai dau o lege, dar nu lui, ci unui pui de-al lui, pe care îl grefez pe trunchi.
Au mai existat astfel de legi sau proiecte de lege care încercau să reglementeze pînă în detaliu felul nostru de a ne exprima în public...
A existat celebra lege care cerea jurnalelor de știri să aibă 50% știri pozitive și 50% știri negative. În pofida hazului uriaș pe care l-a stîrnit, a fost adoptată și a ajuns pînă la promulgare, în pofida tuturor avizelor și rapoartelor negative pe care le primise. A fost întoarsă de la promulgare și, ulterior, respinsă. Legea aceasta a „defăimării sociale“ impune televiziunii publice și radioului public să rezerve 1% din timpul lor total de emisie pentru fiecare canal promovării toleranței. Să mă ierte zeul toleranței, dar eu cred că respectul pentru toate segmentele societății ar trebui să fie firul roșu al tuturor programelor televiziunii publice. Ce înseamnă 1% din 24 de ore? Am calculat: vreo 14 minute. Cu cît ajută o emisiune de 14 minute într-un program la care și-așa nu se uită foarte multă lume? Picăm în niște capcane crezînd că mediile tradiționale mai funcționează așa cum știm. Există, la Camera Deputaților, o altă propunere legislativă: toți furnizorii de servicii media audio-vizuale trebuie să difuzeze la 7 dimineața Imnul de Stat în versiunea sa integrală. Și canalele de filme, şi Netflix, și Adevărul Live. La fel și programele transmise în aeroporturi, la metrou sau în magazine. Folosim, așadar, mecanismul legislativ – pentru că pe acesta îl controlăm – ca să suprareglementăm un domeniu pe care nu-l mai cunoaștem, pe care nu-l înțelegem.
Dar asta vrea publicul – „să reglementăm“. De unde vine un asemenea tipar mental, care vrea să reglementeze pînă și emoția de a asculta imnul?
Vine din nevoia noastră de a ne autoidentifica în calitate de națiune puternică. Dacă acum 40-50 de ani, sau chiar acum 20, înțelegeam aceste pulsiuni (Constituția noastră, adoptată imediat după 1990, este pătrunsă de un sentiment patriotic, pentru că oamenii chiar credeau că asta e calea de urmat), este foarte greu să-i înțeleg pe autorii legilor de acum, care sînt oameni tineri, unii dintre ei crescuți în cultura democrației de acum, dar probabil că sînt crescuți în medii care valorizează foarte mult acest filon naționalist. Cred că școala este un generator de astfel de sentimente puternic patriotice spre naționaliste. Pe de altă parte, partidele politice însele, indiferent de orientarea lor, ajung la un moment dat, în special în perioada alegerilor, să se întoarcă cu fața la popor și modul cel mai simplu de a te întoarce cu fața la popor (căci nu poți să-i rezolvi problemele și nu poți să-i dai o voce căci nu e în interesul tău să-i dai o voce), modul cel mai simplu de a-i arăta poporului că îți pasă este să ieși cu tricolorul, cu sarmaua, cu imnul, cu simbolurile pe care le poate recepta.
Foto: E. Enea
