„Viaţa de oengist e frumoasă…“ – dialog cu Andrei POP

Indexul sustenabilităţii organizaţiilor societăţii civile,

La ce foloseşte un astfel de studiu? 

Studiul descrie forţa şi viabilitatea societăţii civile la nivel naţional. E util pentru că e realizat în mai multe ţări, cu aceeaşi metodologie, astfel încît ţările devin comparabile. Ne putem autoevalua performanţele. Este un studiu care se bazează foarte mult pe metode calitative, pentru că în fiecare ţară se lucrează cu experţi locali – cel puţin 70% – şi ulterior scorurile date de ei sînt revizuite de experţi internaţionali. În România, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile este partenerul tradiţional al USAID. Studiul pentru Eurasia se face în 29 de ţări, este cel mai vechi demers al USAID; recent, USAID a început să facă astfel de studii şi pentru Africa subsahariană şi pentru Orientul Mijlociu. Studiul reuşeşte să pătrundă şi în zone în care mediul de funcţionare al ONG-urilor este dificil, chiar ostil. De exemplu, Tadjikistan, unde situaţia s-a înrăutăţit. Un alt exemplu este Ungaria, unde lucrurile se agravează de cel puţin trei ani. Anul acesta a fost o scădere semnificativă a scorului Ungariei, pentru că tratamentul aplicat societăţii civile de către stat a fost unul foarte descurajator, uneori ameninţător. S-a ajuns la acte de hărţuire, prin inspecţii inopinate, şi la modificări legislative care îi fac pe reprezentanţii societăţii civile responsabili personali pentru eventual pierderi financiare. 

Cum stă România? După scor, nici prea-prea, nici foarte-foarte… 

România este în urma Bulgariei, Ucrainei sau Estoniei (care se menţine pe primul loc de cîţiva ani), dar pe acelaşi loc cu Slovenia. Acest scor este foarte util pentru a urmări evoluţia României de la an la an. Stăm mai bine ca în anii trecuţi. 

Cel mai prost stăm la sustenabilitatea financiară. De ce? 

Pentru că nevoia de bani influenţează foarte mult activitatea pe termen lung a ONG-urilor, legăturile lor cu grupurile-ţintă şi menţinerea personalului. Incertitudinea în legătură cu existenţa unor finanţări care să asigure menţinerea organizaţiilor cu un anumit număr de angajaţi pe cîţiva ani înainte e foarte mare. Fluctuaţia personalului din domeniul ONG este o problemă destul de mare. Ceea ce e de natură să afecteze foarte mult performanţele societăţii civile. Una dintre sursele de finanţare o reprezintă fondurile externe – de exemplu, fondurile Spaţiului Economic European şi ale Norvegiei, cunoscute de multă lume drept „fonduri norvegiene“, administrate de FDSC; dar în fapt nu e vorba doar de fonduri norvegiene. 

Mai sînt şi finanţările de la Comisia Europeană. 

Eu le-aş încadra la categoria fondurilor publice. Majoritatea o reprezintă fondurile structurale, administrate de instituţii publice din România. În perioada anterioară de programare – 2007-2013 –, fondurile structurale au lăsat multe semne de întrebare. Adesea s-au schimbat regulile din mers, ceea ce unor organizaţii le-a creat mari probleme. Sperăm să se îmbunătăţească lucrurile în noua perioadă de programare; multe ONG-uri au fost implicate în dialogul cu instituţiile publice, rămîne să vedem ce se va întîmpla concret. E nevoie de o constanţă a regulilor: schimbarea lor în timpul jocului poate fi fatală. Din cauza acestor riscuri mari, ONG-urile mici – care ar putea contribui la dezvoltarea sectorului neguvernamental – nu se încumetă să solicite bani din această sursă. 

A treia categorie de finanţare aş numi-o filantropie. Sînt bani obţinuţi de la cetăţeni şi de la firme, fie ele multinaţionale sau locale. Această categorie s-a dezvoltat în ultima vreme. Asociaţia pentru Relaţii Comunitare organizează în fiecare an gala „Oameni pentru oameni“, în care sînt înscrise doar proiecte bazate pe donaţii şi pe sponsorizări. Anul 2014 a adus proiecte de 15 milioane de dolari în cadrul acestei gale, ceea ce e un semn bun. Platforma

a atins, de asemenea, un prag de două milioane de dolari. Firmele şi-au crescut bugetele de CSR. Există însă şi o diversificare a metodelor de

. Sînt tot mai multe ONG-uri care folosesc metode inovatoare pentru a apela la comunitate. Aş menţiona Romanian Big Lunch, care coagulează comunitatea în jurul unei cauze. 

Reglementările privind posibilitatea cetăţenilor şi firmelor de a dona ONG-urilor o parte din impozitul datorat statului sînt bune?

Sînt foarte bune, mai ales prevederea privind posibilitatea firmelor de a dona o sumă din profit pentru ONG-uri. Recent, s-a modificat Codul Fiscal în această privinţă, firmelor le este mai uşor să deducă această sumă din impozit: o pot face şapte ani, nu doar un an. Dar această prevedere ar trebui făcută cunoscută mai bine şi la nivelul firmelor mici. Am avut ocazia să găsesc multe IMM-uri care nu ştiau despre această posibilitate, iar IMM-urile s-ar putea implica în multe probleme locale. Prevederea privind 2% este şi ea foarte utilă. Sînt organizaţii care au reuşit să strîngă sume considerabile. 

Unde stăm mai prost, la ce capitol? 

Aş menţiona mai întîi capitolul

, capacitatea de influenţare a politicilor publice. În 2014, fiind un an cu două runde de alegeri foarte importante, existau aşteptări foarte mari din partea ONG-urilor cu privire la posibilitatea de comunicare pe anumite teme specifice. Însă nu s-a realizat asta, din păcate. Campania nu a fost dominată de chestiuni de politici publice pe care să intervină ONG-urile. Din acest punct de vedere, lucrurile nu au mers bine. 

În ce măsură reuşesc, totuşi, ONG-urile să influenţeze politicile publice? Avem şi succese? 

Avem. Unul dintre ele este legea economiei sociale, care s-a adoptat în 2014. A adus o definiţie mai clară a activităţilor de economie socială. Un alt succes al anului trecut este legea voluntariatului, care dă mai multe drepturi şi certitudini celor care se implică în astfel de activităţi. Apoi, Coaliţia pentru Date Deschise, care reuşeşte să aducă din ce în ce mai multe date publice într-un format deschis, la îndemîna oricui vrea să le cerceteze. Este o problemă foarte gravă în România că, atunci cînd ai de-a face cu un buget local cu multe linii, care este publicat doar pentru a respecta litera legii, în format pdf, nu poţi verifica datele. 

Un alt criteriu după care este evaluată starea societăţii civile îl reprezintă imaginea publică. La acest capitol cum stăm? 

S-a mai înrăutăţit faţă de anul anterior, în sensul unei scăderi a încrederii la nivelul percepţiei publice. Asta şi datorită persistenţei, în mass-media, a unui gen de discurs care se referă la ONG-uri ca fiind nişte purtătoare ale unor interese străine în România sau nişte profitoare ale unor anumite tipuri de finanţări. La noi, lucrurile nu sînt chiar atît de grave ca în ţările despre care vorbeam la început, unde caracterizarea unui ONG de către o autoritate publică drept reprezentant al unor interese străine duce la modificări legislative specifice. 

Din ce cauze s-a înrăutăţit imaginea publică, nu cumva şi ONG-urile au o problemă? Poate ar trebui să comunice mai bine… 

Ele se pot adapta oricînd la o comunicare mai bună. Dar ONG-urile reuşesc să comunice mult mai bine cu presa neconvenţională – cu bloggerii, cu presa online. Din acest punct de vedere, rezultatele sînt în continuare bune. E greu de pus punctul pe i pe o anumită măsură pe care ar trebui s-o luăm în relaţia cu presa. 

Unde stăm, totuşi, cel mai bine? 

Un capitol care are un scor foarte bun este furnizarea de servicii, pentru că ONG-urile s-au afirmat deja ca furnizori de servicii de calitate pentru persoanele vulnerabile. Jumătate dintre furnizorii de servicii sociale sînt privaţi – în fapt, ONG-uri. Cred că s-a ajuns la o asemenea dezvoltare tocmai pentru că statul nu reuşea să furnizeze asemenea servicii decît într-o măsură foarte mică. Cu toate acestea, finanţarea publică pentru acest sector nu e la nivelul necesar, e incertă. Nu te poţi baza că la nivelul unei comunităţi în care sînt mulţi oameni săraci poţi să le asiguri constant un anumit tip de servicii, pentru că nu ştii dacă şi anul următor vei avea aceeaşi linie de finanţare. 

Faţă de anii trecuţi, situaţia s-a îmbunătăţit în ansamblu? 

O îmbunătăţire importantă este diversificarea societăţii civile. Avem de-a face cu noi grupuri de iniţiative civice, nu neapărat formalizate, care reuşesc să influenţeze viaţa publică la nivel local. Această dezvoltare pe un plan nou este de natură să ne aducă beneficii, pentru că în acest fel societatea civilă reprezintă din ce în ce mai mulţi cetăţeni. Indexul face o împărţire între ţările unde organizaţiile pot funcţiona liber, fără hărţuire din partea statului, şi restul ţărilor. Aici sîntem de partea bună a baricadei. ONG-urile se pot înfiinţa destul de uşor. Există însă probleme mai degrabă administrative, pentru că de la un judeţ la altul nu se interpretează unitar legea. În 2014 a mai apărut o reglementare privind modificarea denumirii ONG-urilor care seamănă cu denumirile unor instituţii ale statului. Nu este clar cum va fi aplicată această prevedere. 

Cum e viaţa de oengist? 

E foarte frumoasă, în primul rînd. Cei mai mulţi oengişti sînt aici pentru că le plac cauzele pe care le servesc. În al doilea rînd, aş caracteriza-o ca imprevizibilă, pentru că accesul la resurse face lucrurile destul de dificile; şi nu vorbesc neapărat de salarii, ci de resursele care îţi pot asigura o comunicare eficientă cu cei pentru care lucrezi.  

(fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro)