„Dacă nu ne creştem cititorii, n-o să-i avem“ - dialog cu Ioana NICOLAIE
A început ca poetă, a publicat volume de poezie și de proză, dar în ultimii ani s-a dedicat literaturii pentru copii. Ioana Nicolaie își împarte cărțile în „pentru copii“ și „pentru oameni mari“. Predă literatura la școală, face ateliere de creativitate cu copiii, își trăiește viața împreună cu literatura.
Ai început ca poetă, n-ai abandonat poezia, dar între timp ai scris mai multe cărți pentru copii. Cum îți vezi, acum, parcursul de scriitoare?
Este foarte simplu. Eu mă plictisesc destul de repede și, în general, în literatură, mă interesează mereu lucrurile noi. Nu mai am 20 de ani ca să fiu într-o perioadă de exercițiu continuu, deși, dacă mă gîndesc bine, și la 20 de ani experimentam atît poezia, cît și proza. Nu și literatura pentru copii – aceasta a venit mai tîrziu și a fost o mare surpriză pentru mine. Am început ca poetă, am crescut în Cenaclul Litere de la Facultatea de Litere din București, moderat vreme de șapte ani, din 1993 pînă în 1999, de Mircea Cărtărescu. Erau acolo mulți tineri care ulterior au devenit foarte cunoscuți: T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguț (care tocmai a publicat un volum nou, Trei), Cezar Paul-Bădescu, Cecilia Ștefănescu, Doina Ioanid, Ana Maria Sandu sau Angelo Mitchievici.
Poezia pare să cunoască zile bune, deși de multă vreme i se tot anunță dispariția. Cum vezi lucrurile?
Și eu cred că poezia e foarte vie. Dacă ne uităm la producția editorială a anului trecut, constatăm că sînt cîteva volume de poezie excelente. Svetlana Cârstean a publicat o carte foarte frumoasă, Gravitație – ca să mă-ntorc la foștii mei colegi de cenaclu. Și Radu Vancu a scos un volum foarte bun, 4 A.M. Cantosuri domestice. Mai e și o carte experiment, București: o odisee participativă, la care au contribuit 40 de autori. Cred că poezia e puternică, în ciuda agresiunii din exterior, în ciuda faptului că există un public tot mai restrîns care citește poezie. Dar poate că așa și trebuie: cu cît ești mai rafinat, cu atît dorești ceva care să ți se potrivească. Publicul de poezie nu caută întîmplător poezia, ci pentru că știe să o deguste, să îi descopere parfumul, să îi identifice straturile care nu mai sînt de găsit în alte cărți de literatură. Pînă la urmă, poezia este regina, fie că o vedem, fie că nu. Poate fi și în zdrențe ori într-un sanatoriu de boli nervoase – n-are importanță unde e, fiindcă rămîne tot acel gen literar extraordinar care merită iubit. În continuare sînt fidelă poeziei, n-o să o pot abandona niciodată, pentru că exprimă o stare esențială și, în același timp, simplă: ești în mașină și vezi deodată un lucru care te emoționează, de exemplu niște petale de panseluțe în pămîntul de pe marginea străzii, zdrențuit de muncitorii care repară drumurile. Acest lucru e poezie. Cred că oamenii se nasc cu auz poetic, așa cum vin pe lume cu auz muzical. Și acest auz poetic poate fi în foarte multe cazuri un fel de auz absolut.
Poezia pare să fie ajutată de mediul online. Există site-uri de poezie, forumuri de discuții despre poezie…
În momentul în care au apărut primele platforme online care publicau poezie sau grupau poeți, am fost extrem de neîncrezătoare. Pe atunci, hîrtia tipărită era „definitivă“ pentru mine, n-aș fi crezut că va fi vreodată zdruncinată în felul în care s-a întîmplat. Nu anticipam criza aceasta a hîrtiei tipărite și nu mi-am închipuit că poeziile discutate în acest mediu neprofesionist vor duce undeva. Cineva posta un vers, altcineva își dădea cu părerea, fără sistem, fără pregătire prealabilă. Totuși, aceste platforme au cîștigat: prin ele s-au afirmat cîțiva dintre poeții care astăzi înseamnă ceva. După aceea, n-am crezut în blog-uri. Mi se păreau ceva neserios: cînd am avut primele cronici online la volumele mele, nu mă interesau; nu conta decît ce apărea scris pe hîrtie, ce puteam decupa cu foarfeca.
Ai o nostalgie a cărții tipărite, ești mai puțin receptivă la noile tehnologii?
Mi se pare că mediul online a triumfat, șlefuindu-se, desigur, foarte tare. Mulți oameni din zona culturală au găsit o breșă de comunicare în online. Există grupuri pe Facebook unde poți schimba păreri. Iar în online, acum, informația ajunge imediat, dacă ești selectiv cu cei pe care îi citești sigur vei afla tot ce se întîmplă bun. În ultimii ani, înainte să-mi fac un cont de Facebook, sufeream foarte tare că nu mai găseam informația culturală: dispăruse din presa scrisă, cu cîteva excepții. Nu aflam de lansările prietenilor mei ori pierdeam emisiuni pe care aș fi vrut să le ascult. Acum „aud“ totul cu mare viteză. Dar eu am încredere în continuare în hîrtia tipărită, cred că este de neînlocuit. Copiii cu care lucrez îmi spun că și pentru ei este de neimaginat o lume fără cărți, fără volume pe care să le răsfoiești. Și au dreptate, nu?
Spuneai că a fost o surpriză chiar și pentru tine să scrii literatură pentru copii. De ce?
Pentru că nu știam cît de departe pot să merg în direcția aceasta. În cazul meu, totul a început ca un fel de compensare. Nu mi-e frică de locurile comune. Foarte mulți autori vor să fugă de ceea ce pare deja bătătorit. Eu consider că temele mari ale umanității trebuie să fie în toate preocupările noastre. Nu mi-e teamă, ca mamă, să scriu ceva pentru copilul meu. Am început cumva cu Cerul din burtă – o carte importantă în traiectoria mea literară, pentru că e un volum de graniță, unde fac trecerea de la poezie la proză, un fel de jurnal al celor nouă luni de sarcină. Apoi, cînd băiețelul meu avea 2 ani și trebuia să-i fac rost de cărți potrivite, mi‑am dat seama că se găseau niște volume foarte frumoase, foarte colorate, dar toate erau traduceri – uneori prost făcute, cu greșeli, lucrate probabil cu Google Translate. Nu existau pe piață, ca să dau un singur exemplu, acum 10-12 ani, basmele românești. După 1989, literatura pentru copii practic a dispărut odată cu Editura Ion Creangă. Mulți ani, n-a existat un premiu de carte pentru copii, pentru motivul că nu se tipărea carte pentru copii, n-aveai ce premia. În ultimii ani, lucrurile s-au schimbat mult. Eu am scris Aventurile lui Arik, prima mea feerie pentru copii, cînd băiatul meu avea 2 ani și am vrut să-i ofer și text, nu doar imagine. Un al doilea motiv a fost pasiunea mea dintotdeauna pentru poezia rimată și ritmată. Am suferit deseori că genul acesta a fost epuizat în literatura pentru oameni mari: nu poți concura cu Foarță, nu poți concura cu Brumaru… Or, în literatura pentru copii am putut să mă joc în acest registru. Am scris apoi Arik și mercenarii, după cîțiva ani. Ambele volume vor fi retipărite în acest an la Editura Arthur. Îmi place foarte mult literatura pentru copii, în ea mă simt pur și simplu extraordinar de liberă. Le recomand tuturor scriitorilor care au depresii să încerce să scrie pentru copii, este o bună terapie. Eu acum lucrez la o carte foarte complicată – o carte de proză, scrisă din perspectiva unui copil de 10 ani – și este atît de apăsătoare și atît de traumatică vocea, încît mi s-a întîmplat ca, după ce terminam ce aveam de scris, să fiu pur și simplu copleșită, să nu mai pot vorbi. Din cauza asta, am și lăsat-o vreo două-trei luni, mi s-a părut prea greu de dus. Pe cînd cărțile pentru copii sînt senine…
De unde vine acest sentiment de libertate pe care îl trăiești cînd scrii pentru copii?
Din două direcții. Una este cea care ține de imaginație: poți să fantazezi la nesfîrșit. Poți să scrii orice pornind de la un lucru insignifiant, un nasture, de pildă, în care trăiește o lume întreagă. Ești un mic vrăjitor. A doua direcție ține de libertatea stilistică: mă joc foarte mult cu perspectivele, cu vocile, cu aluziile culturale. Îmi place să fac țesături care trimit și la cărțile altora.
Piața românească de cărți pentru copii e dominată de traduceri. E bine că se întîmplă așa?
E foarte frumos că se traduce acum literatură de foarte bună calitate pentru copii. Editura Arthur are primul proiect coerent în literatura pentru copii, după ce vreme de 25 de ani au mai apărut cîteva volume foarte bune doar la Humanitas. Au ieșit în ultimul timp cîțiva autori remarcabili, de la Roald Dahl, publicat aproape integral, la Cornelia Funke. Una din aparițiile ultime este Toate pînzele sus, ceea ce e minunat, fiindcă e nevoie și de resuscitarea unor cărți esențiale ale literaturii române pentru cei mici. Mai mult, a apărut ideea de a construi o literatură pentru copii. A apărut astfel Cartea Pricoliciului: O istorie secretă a Țării Vampirilor, o carte foarte reușită de Adina Popescu. Florin Bican semnează, de asemenea, două volume jucate și intertextuale, Reciclopedia de povești și Și v-am spus povestea așa… Horia Corcheș a ieșit și el cu Istoria lui Răzvan. Aș mai numi-o și pe Laura Grünberg sau pe autorii cîștigători ai concursului de manuscrise. Există, așadar, o dorință a scriitorilor români de a se manifesta în direcția aceasta. Mai sînt și alte edituri care publică literatură pentru copii. La Vellant au fost recuperate basmele românești în condiții grafice foarte bune, cu ajutorul unor artiști din Clubul Ilustratorilor. La Casa Radio apar cărți cu CD-uri, ceea ce e minunat, pentru că este valorificată arhiva Radioului, în care se află dramatizări uluitoare ale cărților pentru copii.
Faci și ateliere de creativitate pentru copii. La ce folosesc?
Dacă nu ne creștem cititorii, n-o să-i avem. Dacă nu-i sădim în pămîntul cel bun, n-o să iasă nimic. Cititorii nu apar din senin, la 20 de ani. Ei au legătură cu acei părinți care hotărăsc să le citească micuților lor de foarte timpuriu și cu acei învățători care din cînd în cînd renunță la orele indigeste făcute după manuale proaste ca să parcurgă în clasă o poveste. Cititorii apar din contactul la vîrste mici cu literatura. În primii ani, copiii iubesc cărțile necondiționat: bebeluși fiind, le ronțăie, apoi se uită prin ele de zeci de ori, alegînd uneori cîte-o imagine sau o situație de care-și vor aminti mereu. Am văzut mulți copii plîngînd cînd s-a terminat cartea: pentru că s-a terminat, nu din cauza subiectului, pentru că se despart de lumea acelei cărți. Eu le spun copiilor cu care lucrez că nu ne facem prieteni doar din lumea reală, ci și din cărți: prietenii noștri sînt și în imaginar, în volumele citite, în întîmplările la care ajungem să fim părtași cu ajutorul unor simple pagini. În literatură vom avea întotdeauna apropiați, uneori iubiți sau iubite, tovarăși de aventură sau eroi cu care ne-am dori pur și simplu să semănăm.
Dar și școala ar trebui să formeze cititori.
Școala nu mai știe să formeze cititori, nu mai are grijă de această latură a copiilor și, în general, de tot ce înseamnă aptitudinile lor artistice. Știu foarte bine despre ce e vorba, pentru că am predat mai mulți ani literatura română – acum, de pildă, lucrez la Școala Germană „Hermann Oberth“. Știu ce grea e programa școlară pentru copii. Ar trebui simplificată. Și e nevoie de ore de lectură în școală, pînă la clasa a XII-a: să existe un ceas în care copiii să stea cu cartea pe bancă și să citească. Ce mare lucru e? În loc să-i înveți tot felul de absurdități care nu-i ajută apoi în viață, măcar asta să faci: să‑i pui să citească. Sistemul este extraordinar de șablonat, îmi pare rău s-o spun. Cînd am ajuns cu copiii în clasa a VII-a, le-am zis: „Regret, astăzi nu mai avem timp să ne jucăm în oră, astăzi facem numai analiză gramaticală, căci altfel nu reușim să trecem evaluarea națională“.
Care e condiția scriitorului într-o familie de scriitori? Cum trăiesc împreună literatura ta și a lui Mircea Cărtărescu?
Este foarte greu, căci trebuie să fim foarte ordonați. Și asta contrazice mitul scriitorului care e cu capul în nori și așteaptă inspirația. Nu. Nu așteptăm inspirația, muncim, căci altfel nu iese nimic. Trebuie să ne coordonăm. Lucrăm cu agendele, pe zile, e destul de complicat. Cel mai plăcut este cînd stăm de vorbă despre literatură. Nu ne arătăm cărțile unul celuilalt în timp ce scriem. Eu am citit Solenoid la sfîrșit, Mircea îmi citește cărțile cînd sînt gata – s-a întîmplat să fim așa. Cînd reușim să ne bem cafeaua împreună, sigur stăm o oră și dezbatem ce s-a mai întîmplat în lumea culturală românească și internațională. Și e bine.
Foto: E. Enea
