„Magia se întîmplă între medic şi pacient“ – dialog cu Vlad VOICULESCU
La rectificarea bugetară, Ministerul Sănătății a primit bani în plus. La ce vor fi folosiți?
Rectificarea bugetară n-a fost foarte generoasă, dar sănătatea a primit 570 de milioane de lei, bani pe care îi vom folosi cum vom putea mai înțelept. Este vorba despre oameni, programe, eficientizarea sistemului și investiții. Dintre programe, aș aminti cîteva care îmi sînt foarte dragi mie și foarte importante pentru sistem. Vorbim despre subprogramul de oncologie pediatrică, de o diagnosticare mai bună a bolilor oncologice la copii și la adulți, de o monitorizare mai bună a leucemiei. Apoi, este vorba despre creșterea salariilor medicilor și de o plată mai bună a gărzilor. Mai sînt lucruri pe care le putem rezolva și care nu costă bani – le-am discutat cu sindicatele și pînă la 1 octombrie ne-am luat angajamentul că o să plătim gărzile la valoarea care să corespundă cu salariul de bază de la 1 august 2016. Pînă acum, raportarea se făcea la salariul de bază din 2009. Mă bucur că putem repara asta.
Care sînt acele lucruri care se pot rezolva fără bani?
Aș începe cu un lucru foarte important, a fost solicitat și de medici, dar l-am fi făcut oricum. Un medic vine dimineața la serviciu, dacă este de gardă continuă să lucreze în acea noapte, iar a doua zi rămîne la lucru. De multe ori sînt gărzi grele, mai ales dacă vorbim despre spitale de urgență sau chiar de spitale de provincie unde există o singură linie de gardă și toată lumea vine la același medic. Dacă trebuie să rămîi la lucru a doua zi, e greu. Este și o problemă de siguranță a pacientului.
De ce astfel de lucruri trenează de atîta vreme, dacă se pot rezolva atît de ușor?
Nu vreau să învinuiesc pe nimeni. Sînt lucruri punctuale. Atunci cînd ai un mandat lung, îți spui că o să le iei la rînd și le vei rezolva pe parcursul anilor, pas cu pas. Noi, avînd numai cîteva luni la dispoziție, încercăm să rezolvăm în fiecare zi cîteva lucruri, să stabilim ce avem de făcut. Încercăm să ne alegem bătăliile, ceea ce nu e foarte simplu, mai ales în sănătate, unde sînt afectați pacienții sau este afectat personalul medical. Cîteva chestiuni pot fi corectate: unele prin ordin de ministru. Cît despre hotărîrile de guvern, nu știu cum funcționau alte guverne, dar cînd am chestiuni de rezolvat colaborez excelent cu ministrul Finanțelor, Anca Dragu, cu Dragoș Pîslaru, cu prim-ministrul. Avem limitări. Am fi vrut să rezolvăm mult mai rapid plata gărzilor, dar limitarea noastră este că poate fi reglementată numai la nivel de ordonanță de urgență, dar Parlamentul ne-a interzis să dăm ordonanțe de urgență pe parcursul vacanței parlamentare, așa încît trebuie să așteptăm pînă în septembrie.
Ați pronunțat cuvîntul „sistem”. Îl auzim foarte des, pronunțat cu un anume fatalism: „ăsta-i sistemul, n-ai ce-i face”. Venind din afară, cum l-ați găsit?
Și pe mine mă enervează foarte tare chestia asta cu „sistemul”. Eu am plecat din România la 18 ani, am locuit 14 ani la Viena, unde e o societate care funcționează. Cîteva lucruri sînt incredibile. De exemplu, mi s-a întîmplat să primesc la sfîrșitul anului o hîrtie în care mi se spunea că statul a avut un excedent bugetar și că voi primi bani înapoi din impozitele pe care le-am plătit. Sau: mi s-a întîmplat să-mi uit laptopul în metrou. Cineva l-a găsit și l-a dus la poliție. Poliția a chemat un specialist în IT care l-a „hăckuit”, a spart parola, a găsit un document de la mine și în felul acesta m-au sunat să-mi iau laptopul. Noi nu avem așa ceva. Dar sistemul e făcut din oameni. Ne complacem să spunem „eu aș fi un medic extraordinar, un bancher extraordinar, un avocat extraordinar, dar sistemul ne omoară”. Asta ne pune într-o poziție călduță, căci nu ne mai chinuim să ordonăm lucrurile nici măcar în jurul nostru, pentru că toată lumea e de acord că „sistemul nu poate fi învins”. Acesta e un lucru pe care trebuie să încercăm să-l schimbăm. Ce am găsit în sistem? O senzație de mlaștină. Cînd eram student la Viena, am mers la cursurile lui Mircea Cărtărescu, care venise un an profesor acolo. Și l-am întrebat cum vede Bucureștiul. Spunea că Bucureștiul e o mlaștină, dar în mlaștina asta se găsesc diamante: sînt oameni așa de buni, că sînt ca diamantele. Așa e în România în general, așa e și în sistemul de sănătate: există oameni care sînt pur și simplu diamante. Simt în fiecare zi că unde pun piciorul nu e un teren sigur și uneori alunec rău de tot. Cred că trebuie un pic de timp, un pic de înțelepciune și oameni alături de care să intri în mlaștină și să găsești locuri pe care să le cureți și să construiești ceva. Cred că se poate.
Ați inițiat o rețea prin care anumite medicamente veneau în România. De ce ați făcut-o, tot din dorința de a construi?
Nu am avut o viziune. Mai întîi am făcut-o pentru că puteam. E important și ce se întîmplă după ce faci un lucru bun. Ce mi s-a întîmplat mie și cred că a avut un efect extraordinar asupra mea este că am adus medicamentele într-o plăsuță, am fost la doamna profesor Dragomir de la Institutul Oncologic și la Asociația Pavel. Doamna doctor mi-a spus că e extraordinar și că va avea nevoie de mai mult ajutor în acest sens, cei de la Asociația Pavel mi-au spus de asemenea că vor să-i ajut. Cred că așa se construiește binele: dacă cineva face un lucru, trebuie să-l încurajăm și să-l ajutăm să facă mai departe. Pe mine m-au încurajat. Eram un proaspăt angajat la o bancă din Viena, cîștigasem 300 de euro la bursă. Aș fi putut să merg în două seri la restaurant, dar am cumpărat medicamente pentru patru copii. Dacă măcar doi s-au făcut mai bine cu ajutorul medicamentelor, nu e faptă mai bună decît asta. Cînd faci ceva bun pe un termen mai lung, oamenii ți se alătură. Mai ales în România, e o mare nevoie să vezi că cineva face un lucru bun în mod dezinteresat. O să vă dau un exemplu: la MagiCamp, tabăra pe care am construit-o împreună cu Melania Medeleanu, Eram în ultima fază a construcției unei căsuțe pentru copii, nu aveam încă ferestrele montat, cu trei zile înainte să vină copiii. Melania a scris pe Facebook și au fost 5-6 companii care s-au oferit să ne ajute. Am ajuns sîmbătă acolo și am găsit o familie care avea o firmă de termopane și care, văzînd vineri seara pe Facebook, sîmbătă dimineața au venit cu cei 17 angajați ai lor și au montat toate ferestrele. Lucrul acesta nu ar fi posibil nici în Austria, nici în Germania, nicăieri. Eu m-am simțit atunci foarte încrezător în legătură cu ce putem face cu țara asta: de vineri seara pînă sîmbătă dimineața! Nu ai așa ceva în altă țara.
Sînteți sigur? Opinia generală e mai degrabă sceptică, impulsul multora e să spună că la alții, „în Occident”, se întîmplă asta, nu la noi...
La noi se întîmplă, uneori, mai bine și mai repede. Nu trăim o mie de ani. Există probleme peste tot și, mai mult decît atît. Să trăiești într-un mediu steril, fără mulți microbi, nu e totul. Motivul pentru care m-am întors eu în țară este sensul pe care mi-l dădeau lucrurile pe care le făceam aici. Eram departe de orice gînd de minister sau de lucrurile mari. Erau lucruri mici, dar mi s-a părut că sînt mult mai mari decît ce făceam la bancă. Vorbesc despre tabără și despre cîteva proiecte în domeniul sănătății, dar la un nivel mult mai mic. Acestea îmi dădeau sens și îmi vor da în continuare sens, și după ce nu voi mai fi ministru.
Care este condiția medicului român?
Condiția oricărui om ține de modul în care este perceput de ceilalți și de confortul lui personal – să ne oprim la acestea două. Medicul e perceput distorsionat. Ieri am lansat un site care se numește respectpentrumedici.ro, care calculează cum se plătesc gărzile. Nu l-am numit întîmplător așa. Cred că lucrurile au mers pentru o vreme într-o direcție greșită. Cînd facem juecăți la grămadă, greșim. Cînd spunem că pacienții sînt needucați și că nu respectă medicii, greșim. Cînd spunem că medicii sînt șpăgari, greșim de asemenea. Orice generalizare este o greșeală. Cred că sistemul sanitar s-a degradat într-o anumită măsură, există specializări care au dispărut – microbiologi , infecționiști... Infrastructura medicală s-a degradat – existau norme și practici care în anii 80 funcționau mai bine decît acum. De pildă, modul în care se urmăreau infecțiile nosocomiale – aceasta este o hîrtie de turnesol pentru tot sistemul. Modul în care e perceput medicul este legat de modul în care este perceput sistemul sanitar. Așteptările societății au crescut foarte mult, clasa de mijloc s-a dezvoltat, mai ales după ce am intrat în Uniunea Europeană. Nu știu nici un alt domeniu unde diferența dintre ceea ce oferă un sistem și ceea ce așteaptă populația să fie mai mare decît în sistemul sanitar. Cu toții ne permitem de fapt – și știm că ne permitem – un serviciu medical de calitate, dar nu îl putem primi. Mai ales pentru anumite patologii, unde sistemul privat nu s-a dezvoltat, ești obligat să primești un serviciu sub calitatea pe care o aștepți și pe care ți-o poți permite.
Nici condiția pacientului nu e ușoară, într-adevăr. Sînt spitale în România unde oamenii nu îndrăznesc să se ducă, dar n-au încotro, n-au de unde alege...
Magia se întîmplă între medic și pacient. Desigur, dacă medicul există, dacă e la îndemîna pacientului. Apoi, medicul nu trebuie să fie tracasat, nu trebuie să vadă de zece ori mai mulți pacienți decît ar trebui. Un medic bun, care își iubește meseria, poate compensa multe dintre lipsurile de infrastructură. Dar avem o problemă masivă cu numărul de medici. În ultimii ani, Colegiul Medicilor a eliberat cam 45.000 de certificate de conformitate, dar sînt vreo 20.000 de medici care au emigrat deja. În Franța și în Belgia medicii români sînt cei mai numeroși, după cei francezi și belgieni. În ultimii ani, a crescut de zece ori numărul medicilor români din Germania. Acum doi ani vorbeam cu un specialist în politici sanitare din Germania care îmi spunea că, în Germania, va vea nevoie de mult mai mulți medici și contează pe medicii care vin din România; și se întreba ce va rămîne la noi. Cît costă educarea unui medic? În Moldova s-au făcut studii și a rezultat că 25.000 de euro. Să zicem că la noi sînt 30.000. Dacă înmulțim cifra aceasta cu cei 20.000 de medici care au plecat, ajungem la 600 de milioane. Ce-am putea face cu acești bani? Să ne plătim personalul sanitar mai bine. Problema asistentelor este cel puțin la fel de mare. Conducătorii unor spitale private îmi spuneau că le este greu să găsească asistente, în primul rînd, mai ales în afara Bucureștiului.
Sînt și medici care rămîn aici. Ce-i face să rămînă? În percepția publică, e vorba despre salarii – cei care pleacă, o fac pentru o viață mai bună. Dar este vorba numai despre salariu?
Cred că foarte puțini se duc la Facultatea de Medicină ca să cîștige mulți bani după aceea. Este una dintre facultățile la care mergi dacă ai o oarecare chemare, dacă este ceea ce îți dorești să faci. Trebuie lăsați să facă ceea ce își doresc să facă. Asta înseamnă o plată decentă, înseamnă posibilitatea evoluției în carieră, o infrastructură decentă. Ceea ce nu înseamnă o infrastructură scumpă. În plus, un lucru de care cu toții avem nevoie este un minim respect: contează respectul oamenilor în general și din breaslă.
Toată lumea se plînge de calitatea proastă a infrastructurii. Ce se poate face?
Lucrurile care îmi ridică mie tensiunea sînt acele investiții care nu au nici un fel de finalitate: proiecte care nu-i folosesc pacientului. Sînt cîteva reguli simple, pe care un bancher le poate înțelege mai bine. Nu faci investiții în echipamente fără să ai clădirea în care să le pui, fără să ai oamenii care să le opereze și mecanismele de finanțare. Cînd mă uit la multe investiții care s-au făcut, de obicei este o discuție la nivelul spitalului, apoi banii vin de la autoritatea locală sau de la minister și sînt cheltuiți pe listă de echipamente. Dar trebuie să ai un plan, o viziune despre cum e dezvoltă secția sau spitalul respectiv, iar viziunea să fie una integrată: să ai unde pune echipamentele și să ai cu cine le opera și să știi cum îți „amortizezi” echipamentele, pentru că ele trebuie să servească medicii și pacienții. Or, acest lucru nu e tocmai clar. Încercăm acum să transparentizăm cheltuielile ministerului, pe bază de viziune, date și criterii. Știm cu toții despre proiectul celor trei spitale regionale, pentru care ar trebui să primim 150 de milioane de euro de la Comisia Europeană. Suma este ușor penibilă. Ungaria a reușit să atragă pentru sănătate 1,8 miliarde de euro: practic, niciun spital mare din Ungaria nu a rămas neatins. Dincolo de sumă însă, trebuie să ai viziunea celor trei spitale și echipa care să implementeze acest proiect. În Ministerul Sănătății nu există așa ceva, pentru că ministerul nu a făcut niciodată investiții. Între cei peste 300 de angajați ai ministerului nu există nimeni care să fi coordonat un proiect de investiții. Ne trebuie un plan, o echipă și sursele de finanțare (pentru că cei 150 de milioane de euro nu ajung). Aceste trei lucruri sper să le pun în ordine pînă la sfîrșitul mandatului.
De multe ori s-a spus la noi că ministrul Sănătății trebuie să fie un medic (așa cum ministrul Culturii trebuie să fie un om de cultură). Aveți o altă formație, ați studiat economie și finanțe. Ajută?
Ar fi tendențios din partea mea să spun că ajută. Nu știu dacă ajută sau încurcă. Știu medici care sînt mult mai buni manageri decît managerii de profesie, care au studiat pînă la cel mai înalt nivel. Știu arhitecți care sînt foarte buni muzicieni – Alexandru Andrieș, de exemplu. Cred că sînt viziuni diferite și, în diverse momente, îți trebuie diverse competențe. Unde cred că pot aduce o plusvaloare este cu siguranță în domeniul investițiilor sau în politica medicamentului și în punerea pacientului în centrul sistemului. Dar asta nu înseamnă că un medic n-ar putea face o treabă la fel de bună sau chiar mai bună.
Guvernul din care faceți parte are un mandat scurt. Ce poate face?
Mi-am pus și eu această întrebare și am auzit-o de multe ori. Cînd ai un birou plină de hîrtii, și-ai mai uitat și niște mîncare pe el, care nu mai miroase așa frumos, cel mai greu lucru e să spui că vrei să faci reformă. Nu poți să faci reformă în cîteva luni. Ce poți să faci este un pic de ordine și un pic de curățenie. Eventual să schițezi cam cum ar putea să arate acel loc peste cîțiva ani. Asta cred că pot să fac: puțină ordine, puțină curățenie, să clădesc pe niște date și argumente clare, nu pe o viziune politică. Mi-e greu să-mi dau seama ce viziune ar fi mai potrivită pentru sănătate – socialistă sau liberală. Cred că sănătatea ar trebui scoasă din pradigma asta. La fel și educația. Cred că pur și simplu ar trebui să ne abținem să judecăm lucrurile, în sănătate și în educaței, avînd tot timpul în minte filtrul acesta al unei anumite ideologii.
Am citit comentarii în care se spunea că acest guvern aduce alt aer, are alt stil. Credeți că așa este?
Eu cred că așa este. Unele lucruri merg mai greu atunci cînd nu ai un spate politic, o susținere clară. Asta e valabil mai ales pentru reforme semnificative. Dar să faci un pic de curățenie și să pui puțină ordine se poate. Cred, de asemenea, că pentru noi lucrurile sînt ceva mai simple. Eu nu primesc telefoane de la partid. Pot să-mi aleg singur secretarii de stat. Nu trebuie să accept consilieri impuși de altcineva. Mi-e greu să-mi dau seama cum aș putea să accept asta în general. Dacă vă uitați la oamenii care au intrat în Guvernul Cioloș, pentru mulți ar fi greu de acceptat așa ceva: „te pun acolo, dar lucrezi cu x și y, agenda ta este asta, iar cînd te sun trebuie să fii atent cum răspunzi”. Temele pe care trebuie să le abordăm sînt extrem de dificile și majoritatea urgente, mai ales la sănătate. Dar am convingerea că facem totul cît de bine putem, cu o echipă în care sînt „cei mai buni oameni din piață”, cum s-ar spune în lumea comercială.
După acest guvern, sînt posibile două scenarii: cel bun este că lucrurile bune vor continua; cel rău este că după alegeri vor veni iar politicienii care își vor pune în funcții oameni de partid, cu alte priorități și altă agendaă, și se va alege praful de ce ați făcut... Ce credeți?
Atunci cînd ai de-a face cu lucruri importante pentru viața unui om, tot timpul trebuie să te gîndești la scenarii. În România se fac mai multe scenarii decît oriunde în altă parte. Dar, dincolo de ele, trebuie să ne face datoria. Eu sînt aici și îmi fac datoria. La fel și oamenii cu care lucrez. Dacă ne facem cu toții datoria, lucrurile vor merge ceva mai bine. Dacă ne gîndim că va cădea drobul de sare, nu e bine.
Cînd v-ați întors în România după 14 ani, ați simțit șocul readaptării?
Sînt studii de resurse umane care arată că, după ce locuiești 7 ani departe de țara ta, nu te mai simți acasă nicăieri. Nu poți să te întorci, pentru că ai stat deja prea mult plecat, și nici acolo nu te simți acasă. Eu am călătorit foarte mult între România și Viena și m-am simțit acasă peste tot. Mă simt acasă și acum. Motivul pentru care am venit a fost pentru că Anca Dragu mi-a oferit posibilitatea de a face ceva destul de important pentru mine încît să merite să-mi las la o parte toate celelalte planuri. A fost un oarecare șoc: prietenii îmi spun că eu am stat în farmacie pînă acum, într-un spațiu curățel și foarte bine normat. Viena e un oraș tihnit, e un loc ușor neprietenos la început; cum spunea mircea Cărtărescu, e un oraș care nu te îmbrățișează la prima venire, dar pe care înveți să-l iubești. Venind de acolo nu numai în România, dar și în administrația românească, e un șoc cu siguranță. Ți se urcă sîngele în cap de trei ori pe zi, cel puțin. Dar să știi că poți să faci ceva care ar putea ajuta mulți oameni e o adrenalină de care nu am avut parte pînă acum.
Cînd vă veți încheia mandatul, ce veți face?
N-am nici un fel de idee. Dar nu vreau să pierd o secundă cu asta acum. Am un pic de treabă.
