Franţa, un portret. Fără caricaturi
Nu cunosc în Franţa nici o „Marianne”. Desigur, bustul ei, pe care scrie de două secole „libertate, egalitate, fraternitate”, a apărut ieri în presă, însîngerat, ciuruit de gloanţe. Nu, nu cunosc nici o Marianne dar o cunosc pe Anne.
Anne are patru copii şi o agendă zilnică de ministru. Cînd le intersectează programul, şcoală, pian, judo, xilofon, solfegiu, teatru, teme, şi de la capăt, constată că nu s-ar descurca nici cu o armată de stagiari după dînsa.
Anne şi tatăl copiilor nu sînt căsătoriţi, sînt „pacsaţi”. Anne l-a votat pe François Hollande, părinţii lui Anne l-au votat pe Nicolas Sarkozy. Anne a fugit de acasă la 16 ani. În familia ei de catolici inflexibili, una din mătuşi e în stare să facă 50 de km ca să se confeseze unui preot. Nu că n-ar avea confesional la biserica pe care o vede din salon, dar cum să mărturisească în cartier că a rupt orice legătură cu băiatul ei, homosexual?
Ca destui francezi, Anne nu are televizor. În casă la Anne sînt cărţi, cu nemiluita, şi un perete întreg de documentare şi filme de ficţiune. Anne îi dispreţuieşte pe vecinii adulţi din dreapta casei, dar o adoră pe fata lor: copila e brici la matematică şi ştiinţe iar maică-sa a fost în stare să-i fabrice un dosar de înclinaţii profund artistice ca să o poată înscrie la un liceu privat. Doar ca să fenteze mixitatea socială. Copiii lui Anne au învăţat şi învaţă în continuare doar în şcoli franceze publice, unde la cantină există şi meniu fără carne de porc.
În casă la Anne e tot timpul o dezordine de bazar duminical şi o hărmălaie de colonie de vacanţă. Sînt prea multe suflete care au fiecare nevoie de altceva în acelaşi timp. Deşi are mare nevoie, Anne n-ar alege niciodată să-şi pună casa la punct cînd trei puşti, cel mic şi prietenii lui invitaţi, o imploră să joace împreună o patidă de Cluedo.
Anne e unul dintre francezii aceia luminoşi care cred sincer că societatea franceză e cu atît mai sănătoasă cu cît ştie să-şi accepte diversitatea. Anne îşi critică sec propria ţară că şi-a făcut un sistem atît de ermetic încît cineva cu un parcurs şcolar atipic nu are, în societate, practic nicio şansă. Anne replică muşcător cînd îi aude pe tinerii născuţi în Franţa, din părinţi magrebini, cum împart lumea în două: „la noi” şi „la voi”.
Anne a crescut cu personajele insolente create de desenatorul satiric Cabu în buzunarul de la piept. Cabu era dreptul ei la televizor în vacanţe, la bunici. Cabu făcea crochiuri tandru impertinente în emisiunea Droit de réponse, sarea şi piperul pe un ecran din care Anne, nu înţelegea, la 10 ani, chiar totul. Cabu i l-a dăruit apoi pe Le Grand Duduche, liceanul insolent, antieroul simpatic şi farseur, care împrumutase, în desene, privirea celui care îl trasa din creion. Anne s-a maturizat apoi citind cu sfîntă regularitate Le Canard Enchainé, un fel de Academia Caţavencu à la française, spumoasă şi acidă şi prin creionul lui Cabu. Anne s-a convertit apoi la ireverenţa jurnalului satiric Charlie Hebdo, care o şoca de multe ori şi o elibera în egală măsură: insipidul „politic corect” nu e chiar o fatalitate.
Pe 7 ianuarie, după atentatul terorist de la redacţia jurnalului Charlie Hebdo, cînd au fost ucise 12 persoane - desenatori, jurnalişti, poliţişti - Anne mi-a trimis un mesaj: „Mi l-au omorît pe Cabu. Sînt tristă şi mă îneacă furia. Mi-e rău de ţara mea. Şi am mari îndoieli că nivelul meu de toleranţă se va îmbunătăţi.”
Nu o luaţi ca pe o blasfemie, dar apelativul Marianne ca simbol al Franţei de azi mi se pare un pic cam desuet. Ştiu unul mai potrivit.
Iar Anne mi-ar răspunde, cu deriziunea şi ireverenţa unui Cabu, că nu-i mare lucru. Diferenţa ţine de-o silabă.
