Dau like, deci exist

Like, like, like. Dau like pentru că-mi place postarea. Dau like pentru că alții au dat like. Dau like pentru a rotunji de la 99 la 100 de like-uri. Dau like pentru a mi se da like. Dau like pentru că mi-e prieten. Dau like din plictiseală. Dau like din calcul. Dau like pentru că am avut o zi bună. Dau like, deci exist.  

Cum spunea Marshall McLuhan cu mult timp înainte de banalizarea Internetului, mediul este mesajul. Mediul schimbă substanța. Din verb, like a devenit substantiv, esență, masă, cantitate. Verbele sîntem noi, internauții, niște verbe tranzitive, adică transportăm o informație, o viralizăm. În siajul proletarilor de altădată, sîntem niște pronetari, după termenul impus de omul de știință și scriitorul francez Joël de Rosney, o contopire între pro și net. Capitalul nostru democratic, gratis, sînt like-urile. Între un like și altul e un șir nesfîrșit de like-uri, așa cum între 0 și 1 sînt e o infinitate de numere. Am o mie de like-uri în buzunar și buzunarul e fără fund. Colectivul de pronetari a aruncat doar parțial în aer economia cunoașterii și logica sa capitalistă, oricît de gratis ni se pare a fi informația de pe rețele, blog-uri, forumuri și alte platforme virtuale. Marja de profit nu se mai creează pe produs, ci pe frecvența de vizitare. Facebook vinde atenție, capitalul e disponibilitatea la scroll. Să nu uităm, buzunarul e plin cu like-uri. Facebook e buzunarul cu pîine.   

Tot ce facem pe rețele sau pe Internet e recompensat. Dresajul este invizibil și ancestral. Fiecare tip de căutare online e însoțit de o serie de recompense încorporate care condiționează utilizatorii să revină. Căutarea e, în sine, unul dintre cele mai vechi reflexe umane, premiată prin declanșarea dopaminei. Oamenii au căutat și au obținut hrană. Caut, deci exist, spune neurologul Jaak Pankepp. Internetul e o junglă, internautul un vînător. Designul aplicațiilor, funcțiunile create, notificările sînt strategii menite să ne atragă atenția ca „niște ritualuri primitive de împerechere”, crede Mary Aiken, expertă în cyberpsihologie. Noile tehnologii par a fi gîndite pentru a întreține o suprasolicitare permanentă, pentru a alimenta o excitare frenetică. Valuri de dopamină întăresc un comportament impulsiv și compulsiv. Nu mă pot abține să dau like și nu mă pot abține să caut constant cîte like-uri am obținut. Facebook- izvorîtorul de like-uri.

Ideea cărții Viața pe Fecebook. Dau like, deci exist (Polirom, 2020) mi-a venit dintr-o nedumerire personală și dintr-un sentiment tot mai acut de disonanță cognitivă: e adevărat că primim și distribuim sute de like-uri pe zi, pe Facebook sau pe alte rețele de socializare, dar de cîte dintre ele ne aducem aminte la capătul zilei sau a doua zi? Cu aproximativ zece milioane de conturi pe Facebook (în 2019), se poate imagina că, prin raportare la populația României, unul din doi români ar avea (și) o existență virtuală. În condițiile în care miliarde de persoane sînt în legătură zilnic pe rețeaua creată în 2004 de Mark Zuckerberg, ce oglindă ne întinde Facebook, cum arată societatea de astăzi, prinsă între adicție și consumul util de rețele de socializare? Ce căutăm cu toții în acest teatru de umbre, populat de spectre, avataruri și trollide tot felul pe care ni-i revendicăm drept prieteni? 24 de autori au acceptat provocarea mea, aceea de a-și privi în ochi propriul avatar și de a se confesa, de a se întreba ce caută pe Facebook. Viața pe Facebook. Dau like, deci exist nu e un manual de utilizare a rețelelor de socializare, ci un posibil catalog de relații „exemplare” cu Facebook-ul în „corpor(e)alitatea” sa. Cartea propune o încercare de ieșire din mediu prin reflecție comună, într-un moment simbolic cînd, pe axa istoriei noilor tehnologii, încă dialoghează mai multe generații, ultimii moștenitori ai galaxiei Guttenberg și primii „native digital”, care au tastatura în buricul degetelor. Autorii sînt scriitori, filozofi, sociologi, psihologi, antropologi, jurnaliști sau specialiști în noile tehnologii, iar textele lor, scrise cu nerv și cu emoție, cu umor sau cu gravitate, reprezintă o incursiune expresivă, autentică în modul cum socializarea online ne sculptează creierul și ne modelează emoțional. 

Facebook e o jucărie jubilatorie (Horia Ghibuțiu, Andrei Crăciun, Ana Barton, Tudorel Urian), intruzivă (Mariana Codruț, Veronica D. Niculescu, Adina Popescu, Roxana Rugină), tiranică (Norman Manea), versatilă (Alina Pavelescu, Răzvan Petrescu, Robert Șerban). Facebook e o farmacie, antidotul iluzoriu împotriva ucigătoarei noastre singurătăți (Lavinia Bălulescu, Irina Teodorescu, Lucian Mândruță). Cartea fețelor are un istoric (Cristian Florea), origine mitologică (Cornel-Florin Moraru), se înscrie într-o forma mentis (Doru Căstăian), instituie o „corpor(e)alitate” (Ioana Avădani), incită la voyeurism sentimental (Ioana Pelehatăi) și vampirism ideologic (Alexandru Lăzescu), e veșnic deschisă, obsesiv (Mihai Copăceanu). Deșertăciunea deșertăciunilor, în paginile sale, toate slăbiciunile și toate virtuțile ființei umane sînt puse sub o lupă spectaculoasă și edulcorată (Bogdan Crețu). La ce bun, deci, Facebook pe lume, acest vast instrument de însingurare colectivă, cum îl definește Daniel Condurache în Prefață? Anii trec, întrebarea rămîne.

Încă o dată, mediul schimbă substanța. Verbul a interacționa și adjectivul interactiv au fost resemantizate de noile tehnologii de comunicare, fiind învestite cu o putere simbolică magică. Filosofia din spatele dispozitivelor interactive este una a condiționării participative. Nu există, însă, o atenție comună. Interactivitatea este un tobogan pe care merg singur, nu în doi, nu în comun. Nu dezbat ca să dau like. Dau like din preaplinul singurătății mele, din preaplinul suficienței mele. Grefate pe niște console tehnologice sofisticate și individuale, accesibile și intuitive, rețelele de socializare sînt un mare joc de societate: orgolioși, radicali, ne jucăm între noi de-a iubirea.

Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare. În 2020, a coordonat volumul Viața pe Facebook. Dau like, deci exist,cu ilustrații de Tudor Banuș și Dan Perjovschi, apărut la Editura Polirom.

● FOMO este teama de a nu rata o informație importantă publicată de vreun prieten de-al nostru. Teama vine pentru că avem impresia că informația respectivă se află mai jos, iar noi n-am dat destul scroll pentru a o vedea. Și da, poate nu te-ai gîndit niciodată la asta, că nu e un lucru pe care-l facem conștient, doar că acum știi că are și un nume. Feed-ul de la Facebook a fost gîndit special pentru a alimenta această teamă de a nu rata ceva. De-aia o să observi că informațiile din Feed nu se termină niciodată. Și nu numai că nu se termină, dar specialiștii care lucrează la Facebook l-au făcut în așa fel încît să nu-ți dai seama cum trece timpul. (Cristian Florea, Viața pe Facebook)

● Se tot discută mai nou despre hărțuirea sexuală, că te poate afecta psihic și că lasă sechele, însă oare hărțuirea „prin comunicare“ nu este tot o formă de încălcare a intimității? (...) Poate așa e firesc – să răspundem vioi la zece mesaje în același timp, să tresăltăm de bucurie cînd ne bipăie telefonul – „Ce mulți prieteni am! Ce persoană importantă și căutată sînt!“ –, să scriem e-mail-uri pline de emoție, să ne arătăm iubirea de semeni, comunicînd în permanență cu ei. Poate că așa a evoluat prietenia.” (Adina Popescu, Viața pe Facebook) 

● Așa cum „urcarea” pe Facebook poate să scoată la suprafață trăsături necunoscute ale personalității indivizilor, restituindu-i vieții carnale într-o formulă în care ei nu mai sînt doar ei, ci ei amestecați cu noua lor ființă virtuală, tot așa noua lume fondată pe Facebook se află în plin proces de simbioză cu lumea reală pe care, mai devreme sau mai tîrziu, va sfîrși prin a o modifica decisiv și, probabil, ireversibil. (Alina Pavelescu, Viața pe Facebook)

● Multă lume se arăta îngrijorată de furiile mele sau saluta buna mea dispoziție, cînd, de fapt, eu nu făceam decât să mă joc stilistic, singur în fața calculatorului și cît se poate de cerebral.

(Tudorel Urian, Viața pe Facebook)

● Lumea e în social media pentru că aici e din nou Epoca Pietrei. Aici nu există guverne, ci doar un zeu binevoitor (de cele mai multe ori). Nu există poliție, dar avem foarte frecvente mulțimi cu furci și topoare. Nu există țări, ministere, autorități de aprobare a post-urilor (OK, nu foarte atente), nu primești adeverințe c-ai postat, carnet de postac, nu există școală de social media sau diplomă de absolvire pentru instastory. Nu există aproape nici unul dintre lucrurile care fac viața reală deja insuportabilă. (Lucian Mândruță, Viața pe Facebook)

● Cel mai mare dușman al imaginației (și al scrisului) este faptul că sîntem permanent întrerupți de ceilalți – „the constant interruption of others”. (Veronica D. Niculescu, Viața pe Facebook)

● Facebook-ul este și locul unde se duc să moară toate cărțile pe care nu le voi mai scrie. Îl privesc, de aceea, ca pe un cimitir, cu care, de cînd nu mai sînt tînăr, deci nemuritor, am învățat să fac pace și să trăiesc. (Andrei Crăciun, Viața pe Facebook)

● Facebook e și un muzeu al relațiilor distruse. (Ioana Pelehatăi, Viața pe Facebook)

● Noi, cei de astăzi, căutăm împlinirea – fie ea sentimentală sau fie socială – în lumea virtuală așa cum își căuta Apollo vitele fiind indus în eroare de Hermes. Ca și atunci, Hermes a șters urmele ce-l puteau conduce pe Apollo la ținta sa și l-a lăsat să cutreiere lumea-n lung și-n lat după ele. Noi înșine, astăzi, orbecăim printre like-uri, status-uri și poze, fără a mai ști cum să ajungem la viața bună pe care cu toții ne-o dorim și în numele căreia există întreaga lume virtuală pe care am construit-o. (Cornel-Florin Moraru, Viața pe Facebook)

● Pentru omul captiv în spaţiul virtual (aflat deplin sub robia procesoarelor tot mai mici şi mai performante de la generaţie la generaţie, conform legii lui Moore), natura fizică, greoaie, cu legităţile ei enorme, devine efectiv o piedică. Corpul care cere hrană, conform ritmurilor greoaie ale digestiei şi metabolismului mamiferelor, îl distrage şi îl scoate din reţea pe internautul dornic de încă o clipă şi încă o clipă. (Doru Căstăian, Viața pe Facebook)

● Problema este pusă în termeni neechivoci de către Evgheni Morozov: „Datele noastre sînt umanitatea noastră”. El pune chestiunea utilizării datelor personale în perspectivă morală: este sau nu moralmente acceptabil să vinzi sau să cumperi date? Dacă datele noastre sînt deja subiect de tranzacție între platformele sociale și companiile de marketing (lucru cu care, se pare, sîntem de acord, dacă ne luăm după numărul mare de utilizatori), de ce ar fi moralmente inacceptabil să ne vindem personal datele către cel care ne face cea mai bună ofertă? Sau, alternativ: dacă admitem că este moralmente inacceptabil să vindem date personale, ale noastre sau ale altora (așa cum reiese din reacțiile la scandalul Cambridge Analytica), nu ar trebui ca guvernele să adopte măsuri care să limiteze sau să interzică acest fel de negoț? (Ioana Avădani, Viața pe Facebook)

● Ca profil, o persoană dependentă de Facebook este o persoană care nu mai deține control asupra timpului dedicat Facebook-ului (petrece mai mult timp decît și-a propus inițial), care a dezvoltat toleranță (are o dorință puternică de folosi mai mult și mai mult), experimentează schimbări emoționale negative (folosește Facebook-ul pentru a uita de problemele personale, se simte tristă sau singură), devine anxioasă cînd nu folosește, regretă timpul în exces folosit, a încercat de nenumărate ori să-și limiteze timpul, pentru ca în final să constate că Facebook-ul are un impact negativ asupra vieții sale personale, familiale și sociale. (Mihai Copăceanu, Viața pe Facebook)

● Mi-e clar: oamenii nu au chef să citească sau să gîndească pe Facebook, caută altceva. Ce? Clișeul! Și extravaganța, și adrenalina falsă sînt clișee. Prefabricatul se mută în gîndire. Peste nu multă vreme vom fi cu toții o comunitate fericită. Ne vom da like-uri și inimioare și vom tresări orgolioși în gelatina pixelată a confirmării de sine. (Bogdan Crețu, Viața pe Facebook)