Scriitori români, ecou francez

– Gabriela ADAMEŞTEANU, Lucian Dan TEODOROVICI, Marta PETREU –

Unii ar spune că sînt ecourile Salonului Cărţii de la Paris din 2013, unde România era ţară invitată, alţii – că e vorba, pur şi simplu, de scriitori români care pot să respire singuri în exclusivistul spaţiu literar francez… E însă cert că în presa şi blogosfera franceză mai poţi citi încă, la început de an 2014, cronici proaspete despre Gabriela Adameşteanu sau despre Lucian Dan Teodorovici. Gabriela Adameşteanu, singurul scriitor român, pe lîngă Cioran, publicat pînă acum de Gallimard, în celebra colecţie „Folio“, stîrneşte admiraţia pentru modul în care, în scriitura sa, politicul infuzează intimitatea, iar „suferinţa individuală pare să fie produsul inevitabil al Istoriei, cu majusculă“, după cum crede Gabrielle Napoli de la Nouvelle Quinzaine littéraire. Despre Lucian Dan Teodorovici şi al său Matei Brunul, Monica Salvan scrie pe site-ul literar ActuaLitté: „Această frescă romanescă te duce cu gîndul la infernul pictat pe zidurile mănăstirilor din Bucovina, în nordul României, unde chinurile figurilor individuale se pierd în contorsionările colective ale mulţimii torturate.“

În prag de nouă ediţie a Salonului Cărţii de la Paris, identific, din partea României, o singură noutate editorială în categoria „grea“ – romanul –, cea care pare să conteze mai întîi, eronat sau nu, pentru public şi critici, în Franţa. Romanul Martei Petreu Acasă, pe cîmpia Armaghedonului (Polirom, Cartea Anului 2011) apare în traducerea franceză a Floricăi Courriol, la editura L’Âge d’Homme. Volumul a fost prezentat de Mircea Martin la standul României, pe 23 martie, în prezenţa autoarei, a traducătoarei şi a editorului elveţian Mark Despot. Roman singular, ţărănesc şi metafizic deopotrivă, Acasă pe cîmpia Armaghedonului topeşte în scriitura crîncenă şi fluidă două teme, destinul şi cuplul, ferecate de un păcat de moarte: acela de a-şi blestema partenerul, neiubindu-l. Prin figura magnetică şi strivitoare a mamei, Marta Petreu reuşeşte un personaj de o intensitate psihologică impresionantă, ţărancă din Ardeal, aprigă şi tulburătoare. Un roman care respiră amplu şi în franceză, sculptat cu măiestrie de Florica Courriol, trăducătoarea care nu s-a speriat de silvoziu, socaciţe, stejă, temeteu.

„Editorii francezi au aflat că se scrie mult în ţara lui Cioran“  

● Interviu cu Florica Courriol, traducătoarea romanului Acasă pe cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu, publicat în franceză de editura L’Âge d’Homme, în 2014. 

Primul roman al Martei Petreu apare, în sfîrşit, în traducere franceză. Aţi lucrat enorm şi cu pasiune la traducerea acestei cărţi: care a fost motorul principal şi care au fost temerile?

Motorul principal? Calitatea excepţională. Ca tematică, dar şi ca abordare: autobiograficul, trăirile au o sinceritate înfiorătoare. Este de departe un roman de fond, dintre acelea pe care se pot face analize stilistice, literare, comunicări de literatură comparată; este o operă dublă: roman de formaţie (al naratoarei: cu fazele importante ale vieţii ei, copilăria, acel paradis pierdut după care tînjim toţi, gherila familială, care-şi lasă cicatricele pe pielea Tabitei, la propriu şi la figurat, maturizarea intelectuală). Şi este şi un imens document social-politic-istoric al Transilvaniei, văzută prin prisma familiei şi a cuplului Maria – Agustin.

Eu traduc în general ce-mi place mie. Am şansa să pot alege. Or, în parcursul Tabitei, m-am regăsit puţin şi pe mine, cea care copilărise într-o Oltenie la care ţin şi de care am fugit, în acelaşi timp, atrasă de Capitală, de locul posibilităţilor spirituale multiple şi promiţătoare. M-am regăsit în dragostea pentru cărţi, pentru cuvîntul scris, în înţelegerea pentru oameni. Mai puţin în climatul familial teribil (eu am avut părinţi extraordinari, care m-au împins spre cultură, cu precădere spre lumea francofonă).

Faptul că e un roman „ţărănesc“ – dar e un roman ţărănesc metafizic! – credeţi că putea fi din start un obstacol în a-şi găsi un editor francez? Aţi simţit-o în încercările de a-l propune diverselor edituri?

Bine aţi spus „ţărănesc metafizic“! Este romanul unui filozof, sau mai exact al unui istoric al filozofiei. De altfel, o cunoşteam – din lecturi – pe Marta Petreu numai ca eseist şi filozof; şi ca poetă. Găsirea unui editor pentru acest gen de roman ţine de atitudinea generală a editorilor francofoni faţă de traducerile din limbile de mică circulaţie, ca să nu spunem de culturile „mici“. Public traduceri de literatura română din anii ’90, prin urmare cunosc editorii din spaţiul fancez pe degete (în sensul că ştiu ce publică, ce caută, ce i-ar putea convinge). Ştiţi şi dumneavoastră, ca organizatoare implicată în Salon du Livre de anul trecut, prin tot ce s-a făcut en amont, cît de greu este să plasezi un autor român într-o editură fanceză. Pentru romanul acesta al Martei Petreu, am început direct cu editurile mari şi cu editori pe care-i cunoşteam personal. Am avut cîteva refuzuri pentru că era „un roman greu“ (nu pentru orice cititor), cu relaţii complicate, cu scene teribile (autopsia tatălui!). Dar am găsit relativ repede, căci m-am îndreptat spre o editură care publicase deja Blaga, Mateiu Caragiale, Horia Vintilă, Ion Caraion etc. – opere… grele, ca să rămîn în ton –, o editură care are mai multă înţelegere pentru Estul european: L’Âge d’Homme.

Laboratorul de traducător al unui roman de excepţie e întotdeauna fascinant: ce v-a „necăjit“ traducînd în franceză romanul Martei Petreu? În ce zonă limba şi universul de idei şi de emoţii din romanul Martei Petreu se arătau „îndărătnice“, opuneau rezistenţă la transpunerea în franceză?

Aici s-ar putea să nu mă mai opriţi, traducătorul devenind brusc traductolog! M-au „necăjit“ regionalismele, mai întîi, cursurile mele de dialectologie sînt departe (chiar dacă am avut nota maximă la examenele pe care le-am dat la Bucureşti!), într-atît încît a trebuit să intru în legătură cu autoarea şi să-i cer explicaţii. Se punea apoi problema cum voi rezolva traductologic impasul, căci sîntem aproape într-un caz de „diglosie“. Cine dintre noi (nonardeleni) ştie ce înseamnă silvoziu, socaciţe, stejă, temeteu?

M-am ghidat aici după experienţa traducătorului francez al ciclului La Lilieci al lui Marin Sorescu, care a transpus oltenismele în graiul occitan. Şi după cea a traducătoarei Dominique Vitoz, care s-a confruntat cu aceleaşi dificultăţi din dialectele italieneşti. Am apelat, prin urmare, la graiul (de fapt, din punct de vedere lingvistic, este o limbă) care-mi era mai familiar: occitan. Chiar dacă e vorba de lexeme nu totdeauna decodabile, ele sugerează pista folosirii regionalismului în textul sursă. Au fost şi alte momente dificile, cînd simţeam că nu-mi „ieşea“ ca Martei Petreu; ea are un stil inconfundabil, simplu (aproape didactic) şi poetic totodată, un amestec între stilul eseurilor şi poezia ei. Numele proprii sînt uneori colţoase, începînd cu Sucutărdean; blestemele mamei (care duc la morţi în sînge – simplă coincidenţă sau legătură misterioasă?) sînt şi ele o piatră de încercare traductivă, dar mai ales incoerenţa discursurilor iehoviştilor la înmormîntarea tatălui. În limbaj traductologic am vorbi de cultureme – ce opun, în general, cea mai mare rezistenţă la traducere, în toate cuplurile de limbi.

Vi se pare că, după Salon du Livre 2013, cu România ţară invitată de onoare, receptivitatea faţă de literatura română a editorilor francezi s-a îmbunătăţit? Dar România a reuşit să profite de oportunitatea de vizibilitate creată anul trecut, a reuşit să suplimenteze mecanismele de colaborare cu editurile franceze? Funcţionează ele mai bine?

Faptul că România a fost invitată de onoare anul trecut la Salon – ocazie rară pentru literatura română – nu poate avea decît urmări pozitive: editorii au aflat că se scrie mult (şi se şi publică relativ mult) în ţara lui Cioran, nu ştiu însă dacă vor continua să fie interesaţi. Ştiţi şi dvs., ca şi mine, ca şi toţi traducătorii de literatură română, că editorii care au publicat traducerile de anul trecut au sperat cu toţii să fie subvenţionaţi. Eu una îmi doream să-i mai convingem şi anul acesta. Nu mică mi-a fost mirarea să primesc răspunsuri de genul: „Ca editor francez, aş publica, dar pînă acum nici un nume nu m-a convins!“ Dar modestia mea se opreşte cînd e vorba de scriitorii români; aşa că mă pot lăuda că am descoperit cîteva nume (opere) pe care am avut surpriza să le pot „plasa“, cea mai recentă fiind Simona Sora. Ceea ce înseamnă că, dacă avem cărţi bune, de calitate, reuşim să-i înduplecăm pe editori; cu greu, dar reuşim!

Care ar fi cea mai frumoasă frază din romanul Martei Petreu, pentru dvs.?

E dificil să alegi una singură; mi-au plăcut descrierile (nu abundente, romanul conţine multă poveste) ce sună flaubertian, un fel de respiro în atmosfera înăbuşitoare a relaţiilor încleştate dintre cei doi părinţi; mi-au plăcut scenele cinematografice (de stop-cadru) relative la copilărie, parantezele psihologizante, de genul „Rien n’égale ma satisfaction profonde de porter aux pieds et sur la peau les souvenirs que j’ai portés avant, sous la peau“, aluziile la cărţi şi autori, conexiunile culte care vin în modul cel mai natural, fără nici o pedanterie.

Cînd am recitit traducerea (de trei ori, pentru ultimele corecturi), mi-am dat seama că romanul acesta are ritmul şi frumuseţea unui poem: cu cît îl reciteşti mai des, cu atît îl apreciezi mai mult. Nu am mai simţit asta de la Forêt des pendus – dar nu e de mirare, am aflat că Rebreanu este un obiect de admiraţie al Martei Petreu. Iată unul din pasajele care-mi plac în mod deosebit şi care exprimă starea de spirit a întregului roman, mişcarea evolutivă dintre deznădejdea totală şi revenirea la viaţă, într-o Transilvanie de toate zilele: 

„Il n’y a pas de paysage plus triste que la Plaine Transylvaine... Les hivers sans neige, l’horizon écorché étale jusqu’au ciel sa tristesse désespérée. Sous le ciel tout gris tel un couvercle de cendre humide, les collines tassées et désertiques montrent leurs plaies causées par l’érosion. On ne sait pas ce qu’il y a de plus maussade, le ciel terne ou la terre rongée par la gale sur laquelle le ciel prolonge sa grisaille. Par temps de gel sec, il n’y a que des collines pelées. C’est la vallée des Larmes et du Souvenir. Du mois de novembre au mois d’avril les gens sont gris et désespérés. S’il neige, le paysage est embelli. Avec leurs maisons basses et leurs cours boueuses, à la merci des volailles, les villages gisent le ventre dans la glaise et dans les ornières gelées. Mais en avril, quand l’herbe commence à germer, l’univers reprend vie et les gens avec. Les collines se couvrent d’une mince couche verte, les champs reverdissent et l’air s’imbibe de chlorophylle liquide. Au mois de mai, des vapeurs d’un vert phosphorescent impriment à la lumière une tendresse infinie et l’îpreté des îmes fléchit sous le coup des promesses folles qui envahissent le monde…“ (Marta Petreu, Chez nous, comme dans la plaine de l’Armageddon, L’Âge d’Homme, 2014, traducere de Florica Courriol)

„În iernile fără ninsoare, orizontul jupuit îşi etalează spre cer posomorala şi lipsa nădejdii. Sub cerul vînăt-cenuşiu, ca un capac de cenuşă udă, dealurile teşite şi sterpe îşi arată rănile de eroziune. Nu poţi şti ce e mai posac, cerul leşios sau pămîntul mîncat de pecingine în care înaltul îşi prelinge culoarea. Pe ger uscat, cît vezi cu ochii sînt numai dealuri sterpe. Valea Plîngerii şi-a Amintirii aici se află. Din noiembrie pînă-n aprilie, lumea e sură şi deznădăjduită. Dacă ninge, zăpada salvează peisajul. Cu casele lor mici şi curţile lor noroioase, pline de orătănii, satele zac cu burta în noroi şi în brazdele de tină îngheţate. Prin aprilie însă, cînd începe să dea colţul ierbii, lumea învie şi oamenii deodată cu ea. Dealurile se acoperă de o spuză verzuie, cîmpurile înverzesc şi văzduhul se îmbibă de clorofila lichidă. În mai, un abur fosforescent-verzui frăgezeşte lumina cu o tandreţe fără margini, iar asprimea inimilor se înmoaie de făgăduielile buimace care umplu lumea. Oamenii devin pentru o clipă buni, nădăjduind o salvare fără nume. Sîngele se umflă euforic în ei, precum clorofila în frunze…“ (Marta Petreu, Acasă pe cîmpia Armaghedonului, Polirom, 2011) 

Cristina Hermeziu este jurnalistă.