Jurnalul unui singur vot, la Paris
Cînd eşti între două umbrele, apa se scurge fix pe şira spinării. Ca dintr-o streaşină.
La ora 9 şi un pic, de la metrou Ecole Militaire ies valuri-valuri, români. Găsesc rîndul la jumătatea bulevardului Bosquet, sînt vreo 700 de metri pînă în buza Ambasadei României. Mi-a ţinut rînd Anca. De ce nu şi-a luat cizmele? La Paris plouă, dis de dimineaţă, cu voturi. În cartierul ei parizian s-a oploşit un cerşetor român. Un bunic fără acoperiş, streşinile României sînt departe. Iarna, parizienii vecini de stradă îl îmbracă în „Santa Claus”. Duminică i-a strigat, de cu zori: vă duceţi la vot, ştiu eu...
Exact pe dos. Ciudat cum n-am cerut voie să-i fotografiez pe unii şi le-am cerut voie altora. Celor cărora le-am cerut voie purtau în braţe cărţi. Cei care m-au lăsat fără să-i întreb îşi purtau copiii în braţe. Iertare.
Carte de alegător:
Pe bune.
Anca ştie patru sau cinci limbi străine. E încălţată cu balerini negri şi în geantă are notele de curs pe care-l va ţine mâine, în germană, unor studenţi de top, la Ecole Polytechnique. O trimit la Starbucks, pe Saint-Dominique, să-si încălzească picioarele. Facem cu rîndul. Noroc că doamna Dana, medic anestezist, are un mantou bleu cyan, e cursorul nostru, la rînd.
O cert, cînd mă întorc, cu instantanee à la Luis Buñuel. O pariziancă îşi plimbă îmbufnată cîinele care nu va şti niciodată că duminica e sfîntă. Cîinele democraţiei, de pază, la Paris. De ce staţi pe loc, doamna Dana? N-aţi înaintat deloc.
Lucian Mândruţă lipeşte o mînă de tineri de zidul Ambasadei şi-i ia la întrebări. Are un iPhone proţăpit pe un fel de undiţă, de invidiat. Copiii ăştia tocmai au votat. De la 7 la 10 au votat 868 de oameni la secţia de la consulat. 5 pe minut. Nu calculez. Robert îmi spune că îl cheamă Robert şi că e doctorand. Ei i-am uitat numele (iertare),dar a venit cu un Erasmus şi acum lucrează la ENS (École Normale Supérieure), mare şcoală universitară din Paris, care s-a născut cam la revoluţia franceză. Uit repede, într-un colţ al minţii, ce-a zis unul dintre ei, rîndul de la Consulat merge mai repede decît cel de la Ambasadă. Îmi voi aduce aminte peste patru ore.
Anca e dezamăgită şi entuziastă. Unu, pentru că n-am înaintat deloc. Doi, pentru că vînzătorii de la Stabucks au devenit experţi în prenumele româneşti. Etichete cu Mihai, Miruna, Ioan sau Luca (fără s!) pe paharele fierbinţi din carton. E trecut de ora 1, p.m.
Plouă tare de tot.
O maşină claxonează lung şi steagul românesc scos prin portieră fîlfîie în goană. România o fi cîştigat Cupa Campionilor Europeni.
Începe să fie pe putere. 5 cm de cer parizian într-o oră. Calcul astronomic în petecul lăsat de trei umbrele deasupra.
„O fi murit careva. Băăăi, luaţi băi cadavrul din drum, să înaintăm şi noi un pic.” Urmuz e cu noi, la Paris. Rîdem cu poftă, isteric, cu lacrimi.
Ce vorbim. În spatele parcului „Romanescu” din Craiova începe cimitirul. Anca şi fratele ei se jucau, firesc, printre verdeaţă şi morminte. A, da? Curtea bunicilor mei din Plopenii-Mici ţinea pe umeri, la capătul foşnitor al porumbului, cimitirul satului. În copilărie am gustat din toate colivele. Cu nucă sau fără, cu bomboane cibo, greu de găsit. Ne batem în cimitire. Cioran e cu noi, la Paris. Mai trece o oră.
Odată cu seara s-a lăsat o cuminţenie ciudată peste sutele de oameni care se împing în continuare unii în alţii, cu îndărjire, corpuri lipite de corpuri, surescitaţi, la capătul răbdării, trecîndu-şi imnul din gură-n gură, răsuflându-şi în cefe „deşteaptă-te române”, şi cu disperare, „Vrem să votăm”.
ne-am cîştigat, în voie, o libertate: să fim patetici.
Ca o lamă de cuţit, panica. Şi dacă o să fie în zadar? Şi dacă, pe drumul de întors, în trenul de periferie - blestematul RER B -, vei afla proporţiile, cîtimile dezastrului?
I-a acoperit ploaia lui Dumnezeu.
Jandarmii francezi, cu frizura lor impecabilă, cu gesturi de lorzi în misiune: „On va laisser passer les dames, et ensuite vous passez également, vous êtes d’accord, messieurs? Attention à la marche, s il vous plait.”
Oui. Splendidul Palat al contesei de Béhague, de la moştenitorii căreia statul român şi-a cumpărat în anii 40 ai secolului trecut, local pentru Ambasadă, în umărul Turnului Eiffel. Cine ştie că Martine de Behague, contesă de Béarn, a donat rama care a ţintuit-o pe vecie pe Mona Lisa, la Luvru? Şi anecdota suprarealistă care-mi răsare în minte, în clipă: invitat la Paris cu cîţiva ani în urmă, Ion Bîrlădeanu, geniul colajelor pop art, mi-a povestit că s-a întîlnit în subsolurile Ambasadei României cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Rătăcindu-se prin măruntaiele palatului, mucalitul artist se împiedicase de un tablou sprijinit de un perete.
Evrika. 10 ore şi 30 de minute pentru un vot. A contat?
Cristina Hermeziu este jurnalistă şi doctor în filologie. Din 2004 s-a stabilit în Franţa.