Percheziționarea literaturii
Presa literară din Franţa se hrăneşte mai tot timpul din afaceri mustoase de... plagiat. Săptămînalul L’Express dezvăluie că celebrul Patrick Poivre d’Arvor (PPDA), mitic prezentator TV şi autor prolific de cărţi, este dat în judecată pentru... contrafacere, termenul juridic pentru plagiat, fiindcă romanul său epistolar Fragments d’une femme perdue (Grasset, 2009) ar reproduce scrisori întregi primite de la o fostă iubită... Scandalul vine la scurt timp după o altă dezvăluire de gen, în ceea ce-l priveşte: voluminoasa biografie pe care o semnează despre Ernest Hemingway, în curs de apariţie la Editura Arthaud, ar cuprinde similitudini frapante, preţ de vreo sută de pagini, cu o biografie scrisă de un autor american în 1985, tradusă în Franţa în 1989, dar epuizată din librării. Amintesc aici una dintre ipotezele jurnalistului de la L’Express, şi anume că „negrul-scriitor“ care ar fi scris biografia în locul şi în numele lui PPDA ar fi responsabil de această „inspiraţie“ frauduloasă, iar PPDA a căzut pur şi simplu în capcană, neştiind. Despre practica incredibil de largă, în Franţa, ca diverşi autori să recurgă la negri-scriitori, am mai scris cu altă ocazie în Dilema veche. Am readus vorba aici pentru ineditul aspect de „cal troian“ pe care „negrul“, cel care scrie de fapt cartea, îl poate insinua în meseria sa aproape banalizată, dar generatoare, probabil, de frustrări. M-aş opri mai degrabă la scandalurile pe care le stîrnesc astăzi presupusele plagiate din literatura zisă ficţională, excluzînd deci biografiile, eseurile etc. Plagiate de un soi cu totul aparte: din ce în ce mai des realitatea acuză literatura/ficţiunea de plagiat!
Le Monde des livres publică, de altfel, în nr. din 14 ianuarie, un dosar pe această temă, cu titlul: „Romancierii au dreptul să-şi permită orice?“. Cum ar fi, spre exemplu, să transforme personaje reale, cu numele lor cu tot, în personaje de opere de ficţiune... Da, pentru că asta înseamnă, în esenţă, o decontextualizare – răspunde scriitoarea Christine Angot, care ilustrează sistematic, dacă se poate spune aşa, în creaţiile ei, ceea ce a devenit un adevărat curent literar, respectiv „autoficţionalizarea“. „De fiecare dată cînd am păstrat un nume identic cu numele social al unei persoane, am făcut acelaşi lucru, l-am decontextualizat – explică autoarea. Apoi l-am lucrat şi am creat un personaj pînă cînd el ajunge să spună adevărul, nu despre ceea ce înseamnă el pentru sine însuşi, ci despre ceea ce reprezintă fără voia lui...“ Are drept scriitorul să amestece ficţiunea cu realitatea, mai ales cînd subiectul este istoric? Bineînţeles, răspunde Yannick Haenel, al cărui volum Jan Karski (Gallimard, 2009) a stîrnit polemici fiindcă personajul principal – un mesager al Rezistenţei poloneze care a încercat să-i avertizeze pe aliaţi de exterminarea evreilor – a existat cu adevărat în istorie, dar cartea lui e una de ficţiune. „A injecta ficţiune în realitate înseamnă a revela ceea ce realitatea nu ajunge să spună ea însăşi. Realul e mut; ceea ce îi dă viaţă e literatura“ comentează Yannick Haenel. Voi mai aminti, în fine, de „afacerea Régis Jauffret“, cum o numeşte jurnalistul Pierre Assouline în Le Monde des Livres, pentru că mi se pare cea mai absurdă. Pentru romanul Sévère (Seuil, 2010), scriitorul Régis Jauffret s-a inspirat în mod incontestabil dintr-un fapt divers recent, cald, de la procesul căruia el a publicat de altfel articole în epocă, într-un săptămînal francez. Un bancher francez a fost găsit împuşcat, într-un decor sadomasochist, într-un hotel din Geneva. Nici un nume real nu figurează în romanul lui Régis Jauffret, dar familia bancherului l-a dat în judecată, deranjată se pare că urmează să se facă şi un film!
Bănuită, percheziţionată fără încetare, să nu cumva să fi furat o situaţie, un nume, un personaj din... realitate, literatura pare să sufere de o serioasă criză de identitate. În orice caz exacerbarea mediatică a atîtor scandaluri cu gust de plagiat e poate simptomul unei drastice scăderi de potenţial şi de prestigiu a creaţiei literare. În sensul în care realitatea şi literatura păreau nişte vase comunicante de bun-simţ (aş spune că şi literatura, fără întîmplările vieţii, rămîne la fel de mută, aşa cum realul e mut şi se apucă să zumzăie deodată graţie unei pagini de literatură) şi dintr-odată, ni se spune destul de insistent că nu sînt decît nişte rivale, în concurenţă permanentă, urîndu-se pe bănci de tribunal.
Puterea de invenţie a scriitorilor a secătuit? Aşa o fi, poate. Dar e în logica timpurilor ca totul să poată deveni literatură, sursă de inspiraţie, cu viteza gîndului. Faptul că Internetul mă face să aflu, în cîteva secunde, zeci de fapte diverse şi de bîrfe de la celălalt capăt al lumii – pe care fluxul prea rapid şi noianul de ştiri de gen, la care se adaugă individualismul indiferent al societăţii contemporane, le fac să rămînă cumva abstracte – echivalează pe undeva cu a mi se oferi rezumatul unor schiţe/nuvele/romane sau scenarii de film. Lumea de azi, aşa cum a ajuns ea să se comunice – filtrată de Internet, tehnologii mediatice şi formatări comunicaţionale – se livrează în permanenţă ca întîmplări, poveşti, scenarii. Cum poţi opri alunecarea, inevitabilă în ochii mei, ca din jurnalistice, aceste nuclee să fie rapid revendicate drept... literare şi/sau cinematografice? De ce întîmplările personale, intime, private n-ar avea aceeaşi soartă, nu s-ar supune aceluiaşi demers? Moartea unui copil, o iubire otrăvitoare, sadismul unei omucideri dor infinit pe plan personal şi au dreptul la decenţa suferinţei, fără discuţie. Admit că indecentă poate părea graba cu care autorii înşfacă asemenea felii de realitate, atunci cînd o fac nu dintr-o urgenţă interioară, a creaţiei, ci dintr-un calcul de marketing: actualitatea vinde. Altminteri, nu se spune însă că moartea, suferinţa, iubirile distruse sînt acceptabile, uman vorbind, doar într-un roman? În literatură? Pe o scenă de teatru? Pe un ecran? Dar nu fiindcă literatura ar fi mijlocul de a le refula, ceea ce ar răbufni mai devreme sau mai tîrziu în frustrări, ci pentru că literatura e în stare să creeze, în lumea de cuvinte, o structură sensibilă complexă, în jurul unei întîmplări/trăiri/idei umane, cu totul altceva decît realitatea, pe un cu totul alt plan, unul autonom, gratuit, sieşi suficient, care n-are a da socoteală. Şi care ne face pe noi, cititorii, să trecem dincolo de faptul divers sau de suferinţa pură. Ce e acest „dincolo“ secretat de literatură, tratate întregi de psihologia sau estetica receptării încearcă să-l aproximeze, iar misterul rămîne întreg. Literatura n-are nimic de-a face nici cu bunele, nici cu relele intenţii, literatura nu este nici morală, nici amorală – au spus-o atîţia înainte. Literatura cu cheie la vedere, citibilă în datele realităţii, ca exemplu de coterie anecdotică, de bîrfă abilă, de reuşită comunicaţională, de ce nu? Odată ce ne îndepărtăm însă de prezentul uşor de identificat între paginile respective, nu mai rămîne decît literatura, şi atît.
Dacă rămîne. O neputincioasă, în ordinea umană a unei vieţi, probă a timpului? Şi-atunci cum se face că la sfîrşitul unei cărţi pot spune cu precizie sau ceva de genul „dacă aş avea timp, cîndva aş mai citi-o o dată“ sau „bon, d’accord, passons à autre chose...“?
Cristina Hermeziu este jurnalistă.
