Goe în veacul XXI

De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu. Sub privirile idolatre ale rudelor adulte ori cauţionaţi de bahica nepăsare a acestora, cotropitorii de-o şchioapă resemnifică arbitrar întreaga topografie sindrofială: scaunele ajung metereze (vulnerabile), piscina capătă nimb şi dramatism de mare nostrum, grătarele servesc de jaloane incandescente, iar musafirii – grizaţi – sînt exploataţi ca pădure dansantă, ideală pentru neobosite vocalize de ambuscadă... 

Nu-mi dau seama dacă instituţia bonei e în declin sau dacă vitalitatea pedagogică a bunicilor a pălit ireversibil. Cert e că tot mai mulţi părinţi îşi fezandează odraslele în aburi de refenea, permiţîndu-le tălîmb să subordoneze întreg ambientul freneziei lor preşcolare. Să ne înţelegem: nu pledez pentru ţarc ghimpat, sedative pisate în dulciuri ori ştraf extrem, nu sînt un fan al cuminţeniei clorotice, al copilului „hieratic“ ce-şi umple ziua numărînd furnici. Ce mă descumpăneşte e inflaţia de prichindei „necastraţi simbolic“ (pedant vorbind), scutiţi de orice semnal prohibitiv şi (omni)prezenţi la chefuri grele, cu băutură multă şi convivialitate slobodă. Eşti invitat la un bairam promiţător şi constaţi, la faţa locului, că ai nimerit în utopia domnului Goe: mofturi ţiuitoare, scălîmbăieli, urlete, petarde, moşcoleală, zgîrieturi. Din postura oaspetelui călit pe linia petrecerilor de gen, încerc o scurtă înşiruire de portrete, identificabile în tămbălăul pueric al chermezelor contemporane.  

Nelipsit din peisaj e puştiul demolator. Prizărit, cu siluetă de ciocănitoare şi licăr pantoclast în ochi, nu-l bucură decît spectacolul rămăşiţelor. Vrea aşchii şi cioburi, jucării estropiate, mingi plesnite, flori decapitate. Nu aderă la nimic intact, nu tolerează funcţionalitatea monotonă a obiectelor domestice. Prin urmare, caută întruna – cu o suprafirească vitalitate – să şuteze devastator, să şchiopeze mobila, să verse băutura cuiva. Cu trei, patru exemplare din soiul ăsta, finalul chefului are mai mereu aerul unui osuar pitoresc, „farmecul“ dezolant al priveliştii caleidoscopic mătrăşite.  

O subspecie a demolatorului e ţîncul kamikaze. Pentru acesta, miza prăpădului e atît de mare, încît spectrul unui posibil eşec îl mobilizează sacrificial. Dacă e să ştirbească un zid, o face întotdeauna cu ţeasta, cînd atentează piroman, îşi aprinde hainele...  

Nu mai puţin halucinant e curiosul patologic. Ispitit doar de orificii letale, spini, lame, jar, dulăi ostili, exponate fragile şi brichete, ţîşneşte întotdeauna, ca din neant, ba lîngă ţuica ta, din care bea perplex, ca să plîngă, apoi, în felurite game, ba în preajma unui prelungitor electric, din care muşcă intrepid, spre groaza subită a părinţilor. 

Spectaculoasă e şi obrăznicia, hărţuitoare uneori, a cîte unui odor şturlubatic. Pînă să coci un truc defensiv sau o eschivă isteaţă, eşti scuipat în ceafă, pocnit în tendon, acoperit cu chiţăieli şi tras de şireturi. Dacă te muţi în altă parte, îl exciţi cinegetic; dacă rezişti stoic, te toacă mărunt; dacă iei atitudine, contrariezi genitorii; dacă pleci acasă, eşti slab de înger...  

Există şi categoria celor care vor cu orice preţ să evadeze. Nu le convine televizorul, îngheţata, rîsul amfitrionilor, closetul casei, prin urmare se decid pentru altceva. Vor afară din curte, dincolo de gard, în cealaltă grădină, în maşina părinţilor, la fast food sau acasă. Bat isteric din picior, forţează încuietori, insultă meniul zilei, sapă tunele, se caţără provocator, fug. La răstimpuri, sînt recuperaţi din tot soiul de puncte extreme, de la şosea, din via vecinilor sau din casa scărilor, doar pentru a fi repuşi, cu dulci dojeni, în (sediţioasele) drepturi. 

O specie aparte e, indubitabil, aceea a prestidigitatorilor. Fascinaţi de propriile mîini, nu pregetă să le testeze dexteritatea în diverse recipiente, pahare, pungi, deserturi, salate şi – pour ne pas être dilettantes – buzunare. Nimic nu se pierde, totul se redistribuie, însă în funcţie de criterii perfect ezoterice. Cîteva granule Whiskas ajung în fructiera cu cireşe, o perişoară face exil în cutare pahar cu coniac, un stilou şi o carte de vizită plutesc suprarealist în ciorbă, nişte iaurt roz bălteşte, subit, în scrumieră. Te întrebi, cu un oarecare frison, dacă decolteurile serii n-au fost „suplimentate“ cu fărîme de turtă dulce sau dacă portofelul tău n-a aterizat, cumva, în bideu.   

În fine, merită amintit aici şi piciul histrion. Cineva i-a băgat în cap că e fenomenal, irezistibil, divin, că vorbeşte numai delicatese, că are voce, vocaţie, viziune. Că, de fapt, lumea s-a adunat pentru el şi că toţi aşteaptă febril prestaţia lui. Atît i-a trebuit. Copilul scoate muzicuţa, chitara, tobele. Siluieşte timpanele tuturor, după care trece la o îndîrjită demonstraţie de karate. Cu taică-su ori cu vreo mătuşă vag bătătorită. Loveşte baroc şi nemilos, în zonele moi. Apoi, o trece pe engleză, maimuţăreşte nebulos cîţiva actori de la nandirul cinema-ului, te împuşcă, face cu ochiul, chirăie, transpiră. Femeile din staff-ul tehnic îl şterg ocrotitor, îl pupă ritualic şi-i aduc, din nou, chitara...                     

Valentin Stîngă este eseist.