O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. Chiar de-aş avea televizor, în Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta. Într-o anume zi din an, primeşte în vizită cetăţeni de rînd, să dea mîna cu ei, să ciocnească un pahar, să-i întrebe de sănătate. Cînd o amică localnică mi-a mărturisit că nu putea să iasă cu mine într-o seară pentru că trebuia să meargă să-şi salute preşedintele, am avut în prima fază impresia că e o glumă, iar în final am fost, poate chiar cu un strop de gelozie în ton, puţin persiflant la adresa acestui gest. Am întrebat-o dacă simte ceva pentru preşedintele ţării, mi-a spus că pe mine mă mai poate vedea, dar lui nu are multe ocazii să-i comunice gratitudinea pentru buna administrare a gospodăriei naţionale, ori să-i ureze putere de muncă în continuare. I-am spus că la noi sîntem (eram) sătui de băi de mulţime şi, în general, nu mai are nimeni chef să se apropie social de vreo figură politică importantă, cel puţin nu cu bune intenţii; că, faţă de clasa politică, populaţia nu are vreun ataşament emoţional şi în nici un caz vreun sentiment de gratitudine, anii de comunism impregnînd românului o neîncredere implicită în autoritate şi intenţiile sale, noi fiind chiar una din ţările în care s-a concretizat recent noţiunea paradoxală de „lege ilegală“. Mi-a sugerat că poate avem o viziune greşită asupra preşedintelui, care nu ar trebui nicidecum să fie văzut ca un domnitor, ci ca un funcţionar public, un bugetar cu atribuţii administrative şi de reprezentare. Că dacă ei, austriecii, care au avut mereu împăraţi, sînt în stare să facă această distincţie, noi de ce nu am putea?
În lumea german(ic)ă se vehiculează ideea că o campanie electorală normală trebuie să se reducă la o pagină web cu o listă pe care, în dreptul fiecărei buline, apare numele cîte unui candidat şi un link spre CV-ul şi planul managerial al acestuia. Nu are nevoie nimeni de bannere în toată ţara, de talk show-uri, de mitinguri de susţinere, de consumul bugetar şi heirupul administrativ „din teritoriu“ pe care îl presupune orchestrarea campaniilor tradiţionale de marketing electoral. Eventual, nici nu e nevoie să se ştie cum arată candidaţii la prezidenţiale, decît cel mult din poza aceea care trebuie obligatoriu inclusă în formatul de CV Europass. În felul acesta, nu ar mai constitui o miză că vreun candidat are şuviţă ori e ochelarist, e blondă ori brunetă, seamănă cu un personaj sau altul din desene animate, e dolofan ori uscăţiv, iar factorul emoţional pe care mizează marketingul politic vizual şi-ar pierde din relevanţă. Electoratul ar fi obligat să ştie să citească pentru a consulta CV-ul şi ar putea cere lămuriri suplimentare printr-un forum online alocat fiecărui candidat, dacă unele chestiuni din plan sînt neclare. Campania electorală ar fi un interviu de angajare în care comisia de decizie e electoratul, iar candidatul e învestit în funcţie prin contract managerial, ale cărui rezultate ar trebui raportate la capătul mandatului într-o prezentare PowerPoint. Desigur, această viziune e încă una speculativă, dar strategia „preşedintelui invizibil“, aplicată de austrieci, e unul dintre paşii de avangardă în această direcţie. Mă rog, pe ei îi mai interesează şi dacă omul ştie a se purta şi a vorbi engleză, ca să-şi poată îndeplini funcţia de reprezentare, dar să discutăm despre asta după ce rezolvăm toate celelalte probleme.
La cum se vede de departe, în România lucrurile stau fix pe dos: preşedintele e perceput drept o combinaţie de domnitor şi „entertainer“, cineva care împarte pedepse şi recompense, iar, din cînd în cînd, are o emisiune haioasă cu camera ascunsă. Campania electorală de la noi e un mix de
reality show-uri cu soţii înşelate de soţi fugăriţi cu camera de filmat, plus ceva mitinguri flamboaiante, pipărate cu citate involuntare din
Am impresia că învingătorul va fi dezvăluit de Ernest şi va fi cel care, asemenea supereroului nostru Toma Alimoş, va reuşi să îşi adune viscerele de pe jos şi să-şi spintece, în ultima clipă, contracandidatul, în uralele publicului din platou.
De mic copil, am urmărit fascinat acest tip de campanie media, dar parcă în anii ’90 avea o oarecare consistenţă, ceva în genul unui campionat de fotbal în care jucătorii jucau după un fel de regulament şi ocazional mai avea loc cîte o invadare a gazonului de către huliganii din vreo galerie. Mă rog, or fi fost blaturi şi aranjamente la mijloc, n-am cum să ştiu, eram tînăr şi naiv. Acum, promisiunile electorale nici nu se mai sinchisesc să promită utopiile naive de altădată. Şi dinspre stînga, şi dinspre dreapta, se promit decapitări spectaculoase, răzbunări cu aviz biblic, porunci lăsate de Domnul pe dealul Cotroceniului. Legislaţia e manipulată în ultima clipă pentru a amorsa şi a dezamorsa ghilotine. După caz, sînt demonizate ba gîndirea de dreapta, ba cea de stînga, apelînd la simţul binar al românului care nu vrea să se complice în detalii, cînd vine vorba de a alege între bine şi rău. Umblă vorba că unul dintre candidaţi ar fi James Bond ori, Doamne păzeşte, Mata Hari; altul ar fi criminal în serie (se şi pregăteşte un film despre asta); altul, swinger lipsit de empatie. În rîndul spectatorilor, atmosfera e pasională şi încinsă. Lumea îşi dă
pe Facebook, ca pedeapsă socială şi manifestare a dezacordului în opinie. Familiile se dezbină – bunicii neproductivi de stînga, ameninţaţi cu stîrpirea, se ceartă cu nepoţii de dreapta, pe care i-au ţinut în şcoală, ameninţaţi cu retezarea aripilor antreprenoriale. Pe primii îi disperă simţul mortalităţii, pe ultimii – iluzia imortalităţii, iar politicienii joacă un fel de alba-neagră îmbinată cu speculaţie zodiacală. Am fost oarecum surprins că nu şi-au anunţat candidatura nici Pavel Coruţ, nici Lorin Fortuna, dar uitîndu-mă pe lista finală a candidaţilor, remarc că avem şi segmentul acela bine acoperit.
Desigur, unii ar putea arăta că nu sîntem singurii care apelează la această abordare a alegerilor, americanii avînd de asemenea o solidă tradiţie în ce priveşte alegerile-spectacol. Am totuşi impresia că la ei vine din spiritul hollywoodian; or, la noi, cinema-ul model al ultimilor 25 de ani a fost unul autodepreciativ, al cărui vîrf e momentul la care domnul Lăzărescu îşi dă duhul după ce e plimbat de ici-colo cu duba Salvării.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
