Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir

Doru COSTEA
Publicat în Dilema Veche nr. 579 din 19-25 martie 2015
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg

Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor. Un sistem de învăţămînt viabil presupune o permanentă alternanţă a procesului educaţional între şcoală şi casă. Abandonarea de către părinţi a ceea ce aş numi în context „şcoala de acasă“ este din ce în ce mai evidentă. Cauzele sînt multiple (job-uri solicitante, lipsa timpului liber), justificările pe măsură, iar rezultatele se văd cu ochiul liber. 

Între şcoală şi „acasă“, în sensul evocat mai sus, trebuie să existe nu numai continuitate, dar şi o complementaritate firească. Lecturile obligatorii (am o reală adversitate faţă de această sintagmă consacrată, nu pot asocia ideea de lectură cu un imperativ) trebuie să devină, cu ajutorul „şcolii de acasă“, fermentul curiozităţii pentru lecturile de plăcere. Cu sprijinul esenţial al părinţilor, în numele continuităţii şi complementarităţii de care vorbeam mai sus. 

O întîmplare: am fost invitat să susţin o prelegere în faţa unor studenţi la o instituţie de învăţămînt superior (bine cotată, de altfel), prilej cu care, vorbind despre defăimare, am evocat persoana istoricului Nicolae Iorga cu celebra-i replică „Insulta este declaraţia înfrîngerii“. Am observat pe feţele lor o oarecare nedumerire. Iorga, am insistat, Nicolae Iorga. Nu ştiau nimic despre el (mi s-a răspuns, după îndelungi ezitări, c-ar fi vorba de un scriitor). Ca să înţeleg exact cît de adîncă e falia, am mai pus cîteva întrebări legate de lecturile din clasele primare. Nu citiseră mai nimic. Singurele lecturi fuseseră cele impuse de programa de bacalaureat, şi toate se limitau la rezumatele făcute pe diverse site-uri de profil şi bineînţeles uitate a doua zi după examen. 

Din această perspectivă, problema diminuării volumului de informaţii predate în şcoală, deşi necesară, mi se pare o falsă prioritate. Şi dacă acesta s-ar înjumătăţi, gradul de asimilare, dacă e să mă raportez la experienţa descrisă mai sus, ar fi, foarte probabil, acelaşi. Soluţia ar putea fi una de recuperare a raporturilor de colaborare dintre părinţi şi profesori, cantonate deocamdată în zona unor permanente nemulţumiri reciproce, de cele mai multe ori de natură administrativă. 

Viciul e dat şi de legislaţia în domeniu, una lipsită de coerenţă, cu „strategii“ a căror volatilitate (direct proporţională cu schimbările de putere) a făcut ca Legea învăţămîntului să fie modificată de nu mai puţin de 65 de ori între 1990 şi 2014.

Cu pauze bine cîntărite şi telegenic dubitative, o cohortă de miniştri, funcţionari publici şi specialişti s-au perindat prin faţa camerelor de luat vederi, asigurîndu-ne că de la ei încolo faţa lucrurilor se va schimba. Cum au făcut-o s-a văzut. Caracterul precar al unei legislaţii e dat mai degrabă de

ei decît de

reglementărilor. Din păcate, clasa noastră politică mimează găunos preocuparea pentru sistem. Interese de grup convenite prin cîrciumi au fost mai apoi, după festin, regurgitate ca principii salvatoare. 

Pedagogia românească pendulează dramatic între domnul Vucea şi domnul Trandafir (atunci cînd nu cade în ridicolul lui Chicoş Rostogan). Şi asta pentru că profesia de dascăl a încetat să mai aibă greutatea specifică impusă de finalitatea sistemului. Alături de nefericiţii dascăli adevăraţi rămaşi în învăţămînt şi a căror dăruire şi vocaţie mai dau speranţe, se insinuează o suma de nechemaţi, care sînt şi cei mai mediatizaţi. I-aş numi pe aceştia din urmă, citînd-ul pe Gheorghe Bibescu, „uneltitori ai profesiei“. 

Ca o pată de culoare: la 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu dă un „Ofis către Departamentul Dreptăţii“ din care citez: „Domnia noastră poruncim, ca nimeni pe viitor să nu fie primit a unelti profesia… dacă mai întîi nu se va dobîndi voe prin act iscălit ce se va da în urma cercetării moralităţii şi destoinicelor dovezi ce se vor aduce spre cunoştinţele cerute pentru ca mai apoi, să se dea slobozenie la dreptul de a unelti profesia“. 

Aş mai evoca şi sistemul de evaluare a cunoştinţelor în care o figură aparte fac aşa-numitele teste-grilă. O să mă refer doar la învăţămîntul juridic pe care îl cunosc (din cîte ştiu, mai toate instituţiile de învăţămînt superior juridic au adoptat acest sistem). Dacă grilele s-ar putea eventual justifica în domeniul ştiinţelor exacte, în ştiinţa dreptului ele sînt, din punctul meu de vedere, descalificante.

Raţionamentul juridic, logica acestuia, arhitectura argumentării, coerenţa, proprietatea de sens, bogăţia de limbaj, într-un cuvînt articularea „întregului“, toate sînt sacrificate în numele unei aparente (dar false) obiectivităţi. Bifările „competente“ în căsuţele grilei se substituie nepermis exigenţelor unei reale evaluări. Din păcate, de multe ori cunoaşterea temeinică este înlocuită de intuirea vagă a soluţiei probabile şi de bifarea ei în căsuţa salvatoare. 

Am urmărit îndeaproape, timp de patru ani, examenele fiicei mele la o facultate de drept din Marea Britanie. Eseuri laborioase, evaluări multiple, criterii adecvate profilului, riguroase şi incisive pînă la detaliu. Învăţămîntul românesc de profil are specialişti care ar putea schimba actuala stare de lucruri. Încă mai sper. 

Revenind la consideraţiile generale privind reforma învăţămîntului românesc, nu pot desigur să trec cu vederea şi recentele discuţii privitoare la orele de religie în programa şcolară. Ca orice dispută în spaţiul public de la noi, discuţiile sînt viciate de abordările extreme. O parte a celor implicaţi susţine (şi nu fără temei) că, dată fiind separarea Bisericii de stat, religia nu are ce caută în şcolile publice. Educaţia religioasă ar trebui să fie – în această opinie – exilată în incinta lăcaşelor de cult. Şi totuşi, problema nu poate fi expediată atît de simplu. Întîi pentru faptul că, după 45 de ani de dictatură comunistă, în care manifestările religioase au fost, dacă nu reprimate, cel puţin privite reprobator, românii simt nevoia unei recuperări. În al doilea rînd, dincolo de încărcătura teologică, educaţia religioasă are o componentă morală de care o conştiinţă în devenire nu se poate lipsi. În al treilea rînd, componenta culturală nu este nici ea de neglijat. 

Nefericirea face însă ca atît BOR, cît şi MEC, într-o bună tradiţie românească, să fie prinse pe picior greşit (cum altfel?) în punerea în operă a acestei recuperări morale de care vorbeam mai sus. Şi mă refer aici la manualele propuse ca suport didactic pentru orele de educaţie religioasă, manuale care păcătuiesc ele însele dacă e să ne raportăm la finalitatea procesului de învăţămînt. 

A încerca să zideşti convingeri fundate pe frică este viciul care le desfiinţează din punct de vedere pedagogic. Nu vreau să le pun la îndoială bunele intenţii, dar drumul propus către acestea e de nestrăbătut. Manualul în cauză trebuia să fi fost redactat de o mînă de specialişti (pedagogi, psihologi, teologi) care să-l toarne în forme mai apropiate de înţelegerea unor copii. Un manual în care dimensiunea etică şi culturală a credinţei să primeze. La care aş adăuga şi un capitol distinct de istorie a religiilor care să ilustreze diversitatea fenomenului religios şi în care respectul faţă de această diversitate să fie explicit evidenţiat. Componenta pedagogică însă este, din nefericire, sacrificată în favoarea celei dogmatice. Cu consecinţe imprevizibile. Profesorul de religie trebuie să fie întîi de toate pedagog şi mai apoi teolog. Să stîrnească şi să potenţeze curiozităţi, să descopere şi să canalizeze vocaţii. Într-o plastică exprimare, Saint-Exupéry spunea că nu păstrezi curăţenia unui oraş prin ordonanţe de Poliţie, ci sădind în sufletele oamenilor dragostea pentru pragul lustruit. Dintr-o asemenea perspectivă, lucrurile ar trebui să devină simple.

Cît priveşte participarea la orele de religie, pe fondul dezbaterilor zgomotoase din spaţiul public e greu să articulezi logic un discurs conciliant. Şi asta pentru că toate părţile implicate pretind că sînt în posesia adevărului. Doar că este ceea ce eu aş numi un adevăr emoţional, surd la argumentele celorlalţi. E ca şi cum ai încerca să zideşti cu cărămizi încinse. Cuvintele ard, iar edificiul capătă o simetrie străină de intenţia arhitectului. Devine eşafod pentru cei care-l contestă.

Pe de altă parte, mulţi dintre cei implicaţi în dispută nu au propriu-zis convingeri, cît sînt împotrivă. Contestatarii de profesie, indiferent de care parte a baricadei s-ar afla, nu contribuie cu nimic la rezolvarea problemei, cîtă vreme singura lor soluţie o constituie dizolvarea ei. Nu poţi închega un dialog atunci cînd singurul argument vînturat cu îndemînare este anihilarea celuilalt. 

Aflat pe rug, Girolamo Savonarola i-a răspuns episcopului care declara ritualic că îl desparte de Biserica militantă şi triumfătoare: militantă – da, triumfătoare – nu, ar fi rostit Savonarola, convins de propriul adevăr.  

Doru Costea este avocat. 

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.