Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne. Ar putea o mai mare „transparenţă“ – noua mantra politică a activiştilor civici şi a unui număr în creştere de guverne democratice – să inverseze acest trend?
Speranţa este că o combinaţie de noi tehnologii, informaţii accesibile public şi un angajament civic reînnoit îi vor putea ajuta pe oameni să-şi controleze reprezentanţii în mod mai eficient. Dar ideea că transparenţa va reda încrederea publicului în democraţie se sprijină pe cîteva ipoteze problematice – în special pe convingerea că „dacă oamenii ar şti“, totul ar fi diferit.
Din păcate, lucrurile nu sînt atît de simple. Sfîrşitul caracterului secret al guvernelor nu înseamnă începutul cetăţeanului informat; la fel cum mai mult control nu inspiră, în mod necesar, mai multă încredere în instituţiile publice. Spre exemplu, după ce alegătorii au aflat că preşedintele George W. Bush a implicat Statele Unite într-un război cu Irak, fără a avea dovada existenţei armelor de distrugere în masă, l-au reales. La fel, italienii l-au ţinut la putere pe Silvio Berlusconi vreme de mai mult de un deceniu, în ciuda unui flux constant de dezvăluiri despre delictele sale.
În politică, „a şti totul“ încă înseamnă a şti lucruri diferite; cu alte cuvinte, a constrînge guvernele să dezvăluie informaţii nu înseamnă neapărat că oamenii vor şti mai multe sau că vor înţelege mai bine. Din contră, de îndată ce informaţia guvernamentală este destinată accesului imediat al tuturor, valoarea sa informaţională scade, iar valoarea ca instrument de manipulare creşte. Gîndiţi-vă la modul în care vorbesc gangsterii în filmele poliţiste, cînd ştiu că sînt ascultaţi de poliţie. Se exprimă degajat şi debitează banalităţi, în timp ce schimbă notiţe pe sub masă. La fel este şi un guvern în epoca transparenţei.
În studiul său despre spunerea adevărului în Grecia antică, filozoful Michel Foucault a subliniat că actul de a spune adevărul nu poate fi redus la faptul că cetăţenii află ceva ce nu ştiu înainte. Paradoxal, adevărul în politică este ceva cunoscut de toată lumea, dar pe care puţini se tem să-l exprime. Oamenii nu prea au nevoie de date suplimentare pentru a recunoaşte, să spunem, o creştere a inegalităţii sau o purtare urîtă faţă de imigranţi. Telegramele WikiLeaks nu ne-au făcut cunoscut nimic nou legat de politicile SUA.
A trăi în adevăr nu poate fi redus la a avea acces la informaţii complete. Înclinaţia oamenilor de a-şi asuma riscuri personale şi de a se confrunta cu cei puternici, îndrăznind să spună adevărul – şi nu adevărul însuşi –, este ceea ce duce, în cele din urmă, la schimbare.
Mai mult, informaţiile nu vin niciodată fără interpretări. Citind aceleaşi date neprelucrate, republicanii şi democraţii în SUA – sau laicii şi Frăţia Musulmană în Egipt – le vor reda în mod diferit, întrucît a face politică nu se poate separa de interesele şi de valorile celor cu putere de decizie. După cum spun antropologii Jean şi John Comaroff, „epoca şnoastrăţ este una în care oamenii de aproape pretutindeni par preocupaţi, concomitent, de transparenţă şi conspiraţie.“
Pentru a observa ambiguitatea politicilor încrederii, aveţi în vedere experienţa recentă a Rusiei. În decembrie 2011, alegerile parlamentare ale ţării au declanşat o explozie civică. Sute de mii de oameni s-au revărsat pe străzile Moscovei şi ale altor oraşe mari, pentru a cere un vot corect şi alegeri reale în scrutinele prezidenţiale ulterioare. Criza înteţită a legitimităţii a forţat guvernul să plăsmuiască moduri inventive de a-şi justifica puterea. Sugestia centrală a fost ingenioasă: Kremlin-ul a propus garantarea imparţialităţii alegerilor, prin instalarea camerelor video în toate centrele de votare. După cum a transmis cu entuziasm agenţia de ştiri chineză Xinhua: „Din Kamceatka în Kaliningrad şi de la Cecenia la Chukotka, mai mult de 2,5 milioane de persoane care navigau pe Internet s-au înregistrat pentru a vedea streaming-ul live de la cele aproximativ 188.000 de camere video instalate în mai mult de 94.000 de secţii de votare de pe teritoriul rus.“ După spusele unui observator finlandez, a fost „o piatră de hotar în istoria democraţiei şi a alegerilor democratice.“
Însă, într-un regim ca al lui Vladimir Putin, unde guvernul decide cine poate fi candidat, camerele video ar fi absurde, dacă nu ar fi şi intimidante. Privite dinspre Vest, au fost percepute ca o modalitate de a ţine guvernul sub control, permiţîndu-le oamenilor să privească ce face acesta. Dar din punctul de vedere al unui alegător postsovietic din zona rurală, camera video a transmis un mesaj diferit: guvernul ştie cu cine votezi.
Într-un fel, Putin a avut un dublu succes: a părut transparent pentru Vest, şi ameninţător pentru majoritatea cetăţenilor săi. Instalarea camerelor video a reprezentat un act simultan de transparenţă şi conspiraţie.
Problema mai mare este insistenţa susţinătorilor transparenţei asupra faptului că o guvernare deschisă poate fi împăcată cu confidenţialitatea cetăţenilor. Dar ar putea un guvern complet transparent să presupună un cetăţean complet transparent? Ca regulă, guvernele îi supraveghează pe oameni. Cînd acest lucru devine transparent, la fel se întîmplă şi cu acei cetăţeni care au vorbit cu/au fost supravegheaţi de acel guvern.
Contrar aşteptărilor susţinătorilor transparenţei, o deschidere mai mare în privinţa informaţiilor guvernamentale nu face ca discursul public să fie mai raţional şi mai puţin paranoic. Mai curînd alimentează teoriile conspiraţiei (nu e nimic mai suspicios decît susţinerea transparenţei absolute). Cine poate afirma cu sinceritate că dezbaterea publică a devenit mai echilibrată şi mai puţin paranoică atunci cînd guvernele noastre au devenit mai transparente?
Mai degrabă decît să redea încrederea în instituţiile democratice, mişcarea pentru transparenţă ar putea grăbi transformarea politicii democratice în managementul neîncrederii. În acest caz, ne-am putea închipui înlocuirea democraţiei reprezentative cu regimuri politice care limitează controlul cetăţenilor la puterea executivă.
Nimic din toate acestea nu înseamnă negarea faptului că transparenţa unui guvern reprezintă un scop de luat în seamă. Dar să nu ne păcălim singuri, gîndindu-ne că obţinerea acesteia va reda credinţa cetăţenilor în instituţiile lor politice.
Ivan Krastev este preşedinte al Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia şi permanent fellow la Institutul de Ştiinţe Umane din Viena. Cea mai recentă carte publicată: In Mistrust We Trust: Can Democracy Survive When We Don’t Trust Our Leaders?, TED Books.
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2013
www.project-syndicate.org
traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL
Foto: Цветелина Белутова
