Horia DINULESCU

Acum ceva vreme era difuzată, pe una dintre (prea) multele televiziuni locale, o emisiune despre ceramica de Horezu. Mai bine spus, despre pericolul în care aceasta se găseşte – pierderea propriei identităţi, într-o nemaîntîlnită invazie de importuri din China şi Bulgaria.

Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.

„Igienizarea“ spaţiului din jurul fîntînii de la Universitate se înscrie în aceeaşi logică a lui „Să facem să fie frumos“! Or, ce valoare estetică poate avea acest banal bazin din beton placat cu travertin? Ce argument poate explica păstrarea sa în forma actuală?

Atunci cînd se discută despre material şi tehnică în contextul larg al arhitecturii, de cele mai multe ori discuţia alunecă într-o zonă strictă. Există o abordare directă care ţine cont de indicatori, parametri, coeficienţi, caracteristici dintre cele mai variate şi eventuale performanţe. În acest context, materialul, chiar natural, sfîrşeşte prin a deveni pură tehnologie.

Elite. Atunci cînd termenul este aruncat în mijlocul frazei ori cînd apare expus în subtitlul din josul ecranului, aerul devine rarefiat, vocea tremură, sprîncenele se arcuiesc iar degetul arătător împunge accentuant verticala. Discursul păşeşte într-o altă tonalitate: se discută lucruri serioase!

Cimitirul Vesel este un spaţiu dăruit cu o aură specială – pare a se balansa mereu într-un fragil echilibru, pe limita dintre firesc şi absurd. Este un spaţiu în care poziţionarea în raport cu fatidica dispariţie este descompusă şi recompusă. Toate acestea într-un cimitir de ţară: dincolo de gard – cruci albastre, pictate, scrise, curate, ordonate în jurul bisericii.

Între atîtea crize politice, economice, sociale, o constantă a modului de gîndire românesc actual este comparaţia. De la discuţiile de pe băncuţa din dreptul porţii şi pînă la analiştii ori oamenii politici de tot felul expunînd pertinent, analitic, încrîncenat, răstit, necruţător şi televizat poziţia României în oglindă cu a altora, comparaţia joacă un rol major.

Cel dintîi este legat de releveul de la Muzeul Satului. Proiectul cu care începea pe atunci anul întîi la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Ce înseamnă de fapt acest „releveu“? Pentru început, echipele de studenţi iau în primire cîte o gospodărie „tradiţională“ din Muzeu.

Arhitectul s-a bucurat în ultimele decenii, incluzînd aici şi o bună perioadă antedecembristă, de o dublă percepţie. Pe de-o parte, este vorba despre imaginea pe care el însuşi o are despre propriul statut şi cei care-i stau alături în breaslă: profesionistul anume instruit pentru a putea transfera nevoia de arhitectură, din zona dorinţelor individuale în spaţiul public.

Henriette Delavrancea-Gibory reprezintă o personalitate aparte a arhitecturii româneşti. Asta şi pentru că nu a fost (re)cunoscută pînă acum cîţiva ani decît într-un restrîns cerc profesional. Şi fiindcă istoriile arhitecturii de la noi o plasează întotdeauna în centrul unei enumerări, niciodată în centrul unui paragraf.

Sîntem o ţară în care străzile reprezintă, dacă nu prioritate naţională, măsură strategică ori dovadă de bun-simţ, măcar o constantă problemă. Avem străzi pe care sîntem liberi să aruncăm ambalajele de ţigări ori să ne deşertăm scrumiera maşinii, după cum avem străzi rupte cu asfaltul sfîrtecat şi sîcîitoare cratere. Dar nu asupra acestor lucruri, normale de altfel într-un sistem anormal, vreau să mă opresc...

Este vorba, în fapt, de o rezervaţie a propriei noastre ignoranţe; un loc unde putem admira în voie lucrurile şi, mai ales, sensurile la a căror apropiată dispariţie noi, cei de astăzi, am avut rolul de conducători de joc.