Cum ne prefacem că nu uităm. Muzeul Satului Vîlcean

Publicat în Dilema Veche nr. 324 din 29 aprilie - 5 mai 2010
Cum ne prefacem că nu uităm  Muzeul Satului Vîlcean jpeg

Pentru cel ce vine dinspre Sibiu, muzeul se deschide pe partea dreaptă a Drumului European 81, la doar cîţiva kilometri de intrarea în Rîmnic. Pentru un neiniţiat în tainele locurilor, impunătoarea poartă oltenească ce se înalţă în chiar buza drumului european ar reprezenta totodată, după o logică de bun-simţ, şi accesul principal.

Greşit. Poarta, poate niciodată deschisă, este bine ferecată, iar accesul nu se face dinspre Europa, ci mai într-o parte, din drumul comunal îngust, biată fîşie asfaltată pe care abia pot trece două maşini una pe lîngă cealaltă, drum care separă muzeul de curţile părăginite şi construcţiile ce stau să cadă sub propriile acoperişuri. Aşadar, adevărata intrare este „camuflată“, iar în faţă, la stradă, este expusă o ţintă falsă – parcă în numele specificului local atît de la modă şi mult prea declamat, principiul culelor olteneşti, adăposturi vremelnice la ceas de urgie din calea hoardelor de jefuitori, este readus la viaţă în notă contemporană... Să fie doar o întîmplare ori alăturarea de situaţie de la Bujoreni are un tîlc, adevăr greu de acceptat, greu de articulat, dar şi mai greu de ignorat, adevăr posibil a fi extins către toate muzeele satului din România?

Nu pot da un răspuns atotcuprinzător la această întrebare, dar ce pot afirma este că Muzeul Satului – acesta ori celelalte de prin alte locuri – prezintă, parcă în borcane cu spirt, etichetate cu grijă pentru o citire rapidă, case şi construcţii „din alte vremuri“ de care noi, oameni ai prezentului modern, nu ne putem aminti decît ajungînd acolo. Aici îşi au noima forma cumpătată, silueta echilibrată ori acoperişul cuminte. Aici, întocmai precum într-o rezervaţie de specimene rare, avem o mostră dintr-o altă vreme, un timp în care betonul armat nu era cunoscut, iar pereţii-cortină mai aveau mult de aşteptat pînă să apară pe planşeta proiectantului. Nici planşeta nu apucase a fi devenit încă masă de calculator…

Muzeul ideal şi satul real

Această ruptură între Muzeul Satului şi ceea ce se întîmplă în practica de arhitectură din lumea reală, acea „lume“ rîvnind alinierea formală tocmai la „drumul european“, ruptura între ceea ce este numită „casă“ în Muzeul Satului şi ceea ce este numită „casă“ pe străzile urbelor noastre mă duce cu gîndul la rezervaţiile pentru exemplarele pe cale de dispariţie. Este vorba, în fapt, de o rezervaţie a propriei noastre ignoranţe; un loc unde putem admira în voie lucrurile şi, mai ales, sensurile la a căror apropiată dispariţie noi, cei de astăzi, am avut rolul de conducători de joc.

Se poate pune, în acest context, şi problema (contra-)serviciului pe care un Muzeu al Satului din România reală – România noastră, a celor de astăzi, România „acoperişelor cu dizain“, România culorilor ţipătoare inspirate parcă de ultimele meniuri ale cofetăriilor – îl aduce devenirii arhitecturii contemporane de pe la noi.

Casa este identificată pe teren, evaluată, desfăcută în bucăţi. Este împachetată şi livrată. Se înlocuiesc „piesele“ deteriorate. Apoi o refacem. Este frumoasă. Nu neapărat pentru că o mai înţelegem în acest loc străin ei, în care am adus-o rupîndu-i fundaţiile şi desfăcîndu-i articulaţiile. Este frumoasă pentru că se găseşte de acum într-un spaţiu de expunere, iar noi, cei de astăzi, oameni conştienţi de valoarea propriei tradiţii, trebuie să ne extaziem în faţa formei. Ceea ce avea sens îndărătul acestei forme – ceea ce a generat-o dintru începuturi – nu mai prezintă interes… Casa devine din casă formă, obiect într-un muzeu pustiu, cînd şi cînd colindat de turişti cu aparate de fotografiat şi caraghioase pălării de soare, mult prea puţin umblat, însă tocmai de cei care trasează noile deveniri ale formei şi locuirii în sensul conceptelor sforăitoare şi atotjustificatoare precum dezvoltare durabilă ori genius loci.

Rolul misionar pe care se presupune că l-ar putea avea această casă odată adusă aici este ratat din start în contextul coordonatelor după care noi, cei de astăzi, ne ghidăm. Ajunge să constituie, în loc de impuls prezent, doar prezenţă, neutră şi inactivă. Ajunge un obiect numai bun de relevat de către proaspeţii studenţi la Arhitectură, fără vreo altă noimă, fără vreo altă conotaţie actuală decît aceea de a ne lăsa extaziaţi în prezenţa-i… Înţelegem să copiem forme, detalii, siluete, înţelegem să copiem înflorituri, brîuri şi spirale, în numele perpetuării tradiţiei, reuşind o desăvîrşită creionare a tradiţionalismului… Apoi ne suim în maşină, ne întoarcem la ale noastre şi uităm… Ieşirea la aer curat, însă, mai mult ca sigur ne-a făcut bine…

Privind însă Muzeul Satului poziţionat, din nou printr-o ironie a sorţii, într-un continuu dialog cu îngrămădeala de vile, parcă din carton, ce parazitează, într-o senină indiferenţă faţă de tot şi toate cîte împrejuru-le, străzile şi bulevardele României, nu te poţi decît întreba dacă răsfiratele „obiecte“ din ograda muzeului nu au de dat o lecţie celor care ar avea răbdarea să o asculte.

Libertate de mişcare

Orice muzeu are un scop, înainte de toate: acela de a preda şi de a argumenta o lecţie. Fie aceasta o lecţie de istorie, de artă sau de orice altceva, vizitatorul interesat pleacă acasă mai bogat spiritual. Aşa cred că ar trebui să fie… Se pune întrebarea, oare noi, cei de astăzi, arhitecţi şi cei dimprejuru-le, ce lecţie am înţeles din Muzeul Satului, oriunde s-ar găsi acesta? Care să fie „preţioasele învăţăminte“ extrase cu interes de omul cultivat al zilelor noastre?

De fapt, a avea un Muzeu al Satului înseamnă o libertate mai mare de mişcare! Raţionamentul este simplu: nu ne vom uita rădăcinile pentru că ştim a le respecta! Dovada? Avem muzee în care noi, cei de astăzi, le-am depozitat cu grijă, pentru generaţiile de mîine. Am dat măsura interesului nostru! Ne putem acum întoarce la a imita forme fără raţiune, ne putem întoarce la a proiecta acoperişuri ridicole peste clădirile reprezentative ale urbelor, ne putem întoarce la a îngrămădi munţi de fier şi betoane în cele mai ciudate forme, ne putem întoarce la faţade din polistiren maimuţărind stilul clasic, ne putem întoarce la jocuri de lumină şi joc de glezne…

Or, în această amplă desfăşurare a capacităţii noastre prezente, sînt de părere că lecţia „sistemului defensiv“ de la Muzeului Satului din Bujoreni, Vîlcea trebuie exportată şi în cazul celorlalte surate: intrarea principală ascunsă, iar „năvălitorii“ în afara „zidurilor“, pentru a nu strica, după cum o fac zi de zi afară, ceea ce a mai rămas înlăuntru! Tratînd Muzeul Satului ca pe un depozit de „obiecte“ vechi, noi, cei de astăzi, am ratat o lecţie: lecţia bunei-cuviinţe! 

Horia Dinulescu este doctorand arhitect.

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.