Cu îngăduinţa meşterului olar. Horezu

Acum ceva vreme era difuzată, pe una dintre (prea) multele televiziuni locale, o emisiune despre ceramica de Horezu. Mai bine spus, despre pericolul în care aceasta se găseşte – pierderea propriei identităţi, într-o nemaîntîlnită invazie de importuri din China şi Bulgaria. Oricine ar trece prin Horezu, pe drumul naţional mărginit de îngrămădite magazine, cu vase din lut revărsîndu-se prin vitrine şi uşi, pînă într-un simulacru de trotuar, ar înţelege rapid tabloul. Vasul de Horezu ajunge să împartă raftul cu imitaţia ieftină made in China, cu brelocuri din plastic, icoane, ghivece, linguri din lemn şi păpuşi din cîrpă. Totul e de vînzare. Unele mai scumpe, altele mai ieftine...

În emisiunea cu pricina – două tabere.  

Pe de-o parte, comerciantul care, după pricepere şi putinţă, vinde orice se cere. A răsărit în acest loc nu mînat de vreun lăuntric resort care să-l lege sensibil de povestea ceramicii de Horezu, ci dintr-un simplu calcul comercial: aici este un „vad“ bun. De cealaltă parte, împărţind aceeaşi stradă a Horezului – meşterul olar, aducînd cu sine tradiţia familiei şi devenit, vrînd-nevrînd, comerciant al propriei munci.

Primul vinde orice. Pentru celălalt, „orice“ sau „oricum“ nu pot sta alături de produsul mîinilor lui. Primul priveşte senin mai departe, aşteptînd următorul potenţial client. Celălalt îşi vede specificitatea ameninţată, parazitată, exploatată… Se simte neîndreptăţit şi agresat... O intervenţie orientată şi hotărîtă a „celor responsabili“ ar fi binevenită, întrucît un lucru este sigur: meşterul, laolaltă cu tehnica arhaic-tradiţională, se dovedesc mult prea fragili în faţa tăvălugului comercial.

Dar, în definitiv, cum poţi lupta împotriva acestei avalanşe de contrafaceri? Interzicînd comercializarea produselor provenite din import? Ce va urma? Acele produse autohtone pe care un oarecare specialist, într-un oarecare moment, într-un oarecare context, întîmplător sau nu, le va cataloga drept „discutabile“ sau „incoerente“ din perspectiva referinţei la îndemînă sau a tradiţiei meşterilor locali? Alegem să interzicem străinul şi să mumificăm plastica autohtonă?

Ca alternativă, se poate oare „lupta“, explicînd didactic prin ce se deosebeşte ceramica de Horezu de suratele sale din alte părţi? Se poate oare „lupta“, explicînd didactic de ce nu încape loc de potriveală între ceramica de Horezu şi ieftinele sale imitaţii? Cine ascultă? Cîţi dintre turişti vin înarmaţi cu răbdarea şi disponibilitatea necesare unei asemenea investigaţii? Cîtor turişti li se poate pretinde şi un dram de cultură generală pentru a pătrunde aceste explicaţii, într-o lume în care toate pot fi aflate pe Internet, printr-o simplă tastare? În definitiv, pentru cîţi dintre ei, cocoşul pictat pe fundul vasului cîntă altfel dacă provine de peste Dunăre sau din îndepărtata Chină?  

Îmi aduc aminte de cîteva ore ale unei zile de vară, dintr-un an trecut. Şi de Burano, insula din laguna veneţiană, celebră şi pentru sticla colorată, întoarsă în complicate forme prin atelierele meşterilor. La vedere, cu vitrinele aliniate către pietonalele care urmăresc şerpuitul canalelor ce taie insula în lung şi-n lat – magazine de sticlărie. Din loc în loc, atîrnate îndărătul aceloraşi vitrine, amabile atenţionări: „Caro cliente, in questo negozio troverai solo vetri buranesi originali… Non copie fatte in China e in altri paesi…“ O traducere rapidă: „Vindem doar produse originale.“ În spatele magazinului, păşind dincolo de rafturile pe care îşi aşteaptă cumpărătorul buchete din flori de sticlă sau animale multicolore, jucîndu-se cu lumina şi propria transparenţă, se deschide uşa către atelierul meşterului. Acolo, în spate, mult în spatele anunţului din hîrtie, meşterul sticlar alege să-şi dezvăluie tainele. Din dogoarea cuptorului ies şerpi din sticlă, incandescenţi, alunecoşi, ireali... Mişcările meşterului sînt sigure, coerente şi cursive. Nici un sunet, întocmai precum într-o pantomimă. Nu dă atenţie bliţului aparatului foto, nu se sinchiseşte cînd un alt grup de turişti se strecoară înăuntru prin uşa îngustă. Nu trebuie să joace şi rolul gazdei. Sudoarea bătută de incandescenţa cuptorului îl face pînă şi pe el să pară ca din sticlă…

Pe peretele opus cuptorului, lîngă uşă, cîteva bănci din lemn vechi, tocit, pe care se îngrămădesc turiştii – trecători întîmplător intraţi dincoace de vitrina cu anunţ... Majoritatea au păşit pentru prima dată în lumea de sticlă. Şi asta doar pentru că meşterul le-a îngăduit, aşa, dezinteresat cum le pare, să „privească prin gaura cheii“. Iar el continuă, sub ochii lor, să împletească leneşii şerpi de sticlă, ieşiţi din dogoarea cuptorului fie în forma unui pahar, a unei dihănii fantastice coborîtoare din cine ştie ce basm, a unui căluţ cabrat sau a unei lebede mari cît s-o ţii în palmă... În tot acest timp, turistul tace sau abia îndrăzneşte să şoptească. Se ştie străin în această lume, doar un simplu tolerat la această taină dintre meşter, cuptor şi sticlă.

Amintindu-mi aceste ore din acea zi de vară, de Burano, de atelierul meşterului sticlar, şi aşezîndu-le în faţa dilemei cu aer de Horezu, înţeleg că lucrurile se aşază într-un mod asemănător. Doar pînă la un anumit punct... 

Totul gravitează în jurul a ceea ce înţelegem prin meşteşug, meşter şi tradiţia alor săi. Se rezumă toate acestea la obiectul care ajunge într-un final pe raft sau atîrnat pe perete?

Dimpotrivă. Obiectul reprezintă doar o secvenţă îngheţată a întregului film: piesă care atestă trecutul şi-l validează drept autentic şi purtător de specific.

În contextul unei tradiţii îngheţate, totul ajunge să se rezume la produsul final. Acesta devine schelet şi urmă. Dar cînd tradiţia trăieşte iar meşterul are harul de a o ţine în viaţă cu mîinile sale, atunci, lucrurile se schimbă. Cînd tradiţia trăieşte iar meşterul are harul de a o ţine în viaţă, actul concret al creaţiei devine important – biopsie a unui organism capabil să producă anticorpi, organism care nu are nevoie de intervenţiile „celor responsabili“ pentru a supravieţui. Harul meşterului şi mărturia lucrului său se aşază, atunci, în alt registru faţă de ieftina imitaţie made in China. Şi nu mai încape loc de comparaţie. Atîta vreme cît, alături de rezultatul final, meşterul va îngădui privitul în adîncime prin acea „gaură a cheii“, dincolo de vitrina magazinului şi de rafturile inerte, experienţa creaţiei va avea efect imediat. Se construieşte, astfel, diferenţa tranşantă dintre practica tradiţiei în forma sa vie, activă, atestată finalmente de un obiect aşezat pe raft, şi imitaţia fără trecut, care există doar pentru a ocupa un anumit spaţiu.

În cazul celei dintîi, respiraţia şi mişcarea meşterului au sens după cum are sens şi de la cine a deprins meşteşugul... Ezitarea şi tremurul mîinii contează. Straniu sau nu, dar, cîteodată doar, pînă şi eroarea este îngăduită. Eroarea care particularizează. Dacă ar fi să ne imaginăm o maşinărie performantă, minune a tehnicii zilelor noastre, atunci, să ne imaginăm şi cum ar putea fi încărcate în memoria acesteia toate acele elemente care caracterizează, să zicem, ceramica de Horezu. Compoziţia lutului şi lucrul cu acesta, temperatura cuptorului, pictarea şi smălţuirea de final… Iar maşinăria ar începe să producă. Rapid şi precis, fără ezitare, serii şi serii întregi de vase părînd, la o primă vedere, a se încadra perfect în specificul Horezului. Avem, aşadar, de-a face cu ceramică autentică indiferent de implicarea unui meşter, sau substituirea acestuia cu un braţ automatizat şi o memorie cuprinzătoare? Dacă doar substanţa finală ar conta, atunci da. Prezenţa meşterului ar deveni opţională. Însă autenticitatea depinde de parcurs: micile ezitări ale mîinii meşterului, tremurul liniei, ritmul resipraţiei şi cel al roţii olarului, urmele degetelor trase în „cochilia“ de lut, uşoarele abateri de la perfecta simetrie a elementelor de compoziţie. Astfel, fiecare obiect ajunge să fie diferit de cel de dinainte, dar şi de cel care-i urmează, chiar dacă referinţa este aceeaşi. Fiecare obiect este, de fapt, unicat…  

În cazul maşinăriei performante de mai sus, aceste detalii lipsesc. Maşinăria performantă nu ezită. Nu tremură. Nu respiră. Eventualele erori se datorează doar uzurii şi vor fi imediat remediate. Produsul afectat va fi eliminat la inspecţia finală.  

Iată cum acest tip de experienţă a deschiderii meşteşugului către profan, trecătorul întîmplător sau turistul în căutare de suveniruri, ajunge să devanseze gestul de a cumpăra şi de a lua cu sine o dovadă a acestei tradiţii vii. Tradiţia şi specificul nu trăiesc din actul comercial chiar dacă meşterul, vrînd-nevrînd, o face.

Astfel că răspunsul la întrebarea „cum putem proteja arta meşterilor din Horezu“ sau, de ce nu, din alte părţi, nu se află în autoritatea de a interzice sau a limita o formă sau alta de comerţ. Nu în răzvrătirea împotriva comercialului şi a comercialismului. Nici măcar în adaptarea la „cerinţele pieţei“ ori la noile mode. Nu în pervertirea propriei specificităţi şi a propriei arte.

Cheia se află tot în mîinile şi priceperea meşterului. În mersul în adîncime şi îngăduirea străinului dincolo de vitrină, dincolo de rafturile magazinului, în intimitatea atelierului. Acolo de unde provin toate… Odată cu deschiderea uşii şi îngăduirea pe lîngă sine a unor perechi de ochi curioşi, imitaţia ieftină de pe raftul prăvăliei învecinate va părea imediat neinteresantă, amnezică şi fără proprie devenire, chiar dacă ieftină şi accesibilă… Iar rodul propriilor mîini? Pretext. Pretext numai bun pentru a povesti cîndva cum, dintr-un pumn de pămînt ud, mai tîrziu ars, mai tîrziu pictat, din căuşul palmelor unui meşter, într-un atelier din Horezu, într-o zi de vară sau poate în altă zi, cînd afară era soare şi cald – sau poate nu –, au ieşit la lumină un vas din lut şi un cocoş din culori.  

noiembrie 2013 

Horia Dinulescu este arhitect.